– Dragã Ana Barbu, acum o lunã ati mai lansat un CD, al cincilea, de aceastã datã cu muzicã popularã, în colaborare cu „Lãutarii” domnului Nicolae Botgros. Cum a primit publicul acest produs artistic?
– Acest album a fost un vis frumos spre care am mers destul de mult timp. La propriu si la figurat. În primul rând, lucrul la album a durat un an si jumãtate. Nu am vrut sã grãbesc procesul, adesea m-am oprit, am încercat sã analizez fiecare piesã în functie de anumite stãri de dispozitie, am pus la îndoialã unele linii melodice sau cuvinte din vers, am cãutat varianta cea mai reusitã. Întrucât mai multe texte si melodii îmi apartin, m-am prins personal într-o competitie cu mine însãmi, pentru cã a crea presupune sã generezi noi idei, iar ultima idee pare sã fie întotdeauna mai bunã decât prima… În al doilea rând, cred cã l-am necãjit mult si pe Corneliu Botgros, care a trebuit sã plieze linia melodicã exact pe ideile mele. Trebuie sã mentionez cã i-a reusit acest lucru. Aranjamentele sale meritã toatã admiratia, am format un cuplu de creatie excelent cu Botgros junior. A fost rãbdãtor, inspirat si am avut în el un sprijin de nãdejde. Faptul cã maestrul Nicolae Botgros a dat o apreciere înaltã muncii noastre, Domnia Sa având si câteva melodii preferate în acest album, vorbeste de la sine. Din pãcate, albumul nu a fost lansat oficial într-un concert mare, asa cum s-ar fi cuvenit. Am mers pe o lansare în presã. Dar sã stiti cã a avut un efect neasteptat de bun. Am fost apreciati de presa de specialitate din România si acest lucru mã bucurã cel mai mult. Am foarte multe invitatii la emisiunile radio si TV de peste Prut. Toate acestea mã fac sã mã simt în top. Ceea ce nu înseamnã cã mã ametesc usor succesele de moment. Albumul va avea si o lansare cum se cuvine, în cadrul unui concert mare, cu Orchestra nationalã „Lãutarii”, dar mai în toamnã, dupã ce scurgem vinul si mai împlinesc un an de viatã. Sunt convinsã cã voi avea sala plinã.
– Am rãmas surprinsã sã aflu cã aveti grad de maior… Ca artistã, cum vã simtiti în Ansamblul „Plai moldovenesc” al Ministerului de Interne?
– Aici m-am convins cã politistii au mult mai mult respect pentru valorile nationale decât ne-am putea imagina. As îndrãzni chiar sã afirm cã muzica popularã la Ministerul de Interne e mai apreciatã decât la Ministerul Culturii… Gradul de maior nu mã scuteste de sensibilitate sau de feminitate. Din contrã, alãturi de multi bãrbati puternici, te simti mai femeie, nu stiu cum! Sunt oameni culti, atenti, e o plãcere sã ai asemenea colegi. Atât eu, cât si Ioana Cãpraru, cu care cânt în acest ansamblu, suntem chiar alintate, rãsfãtate. Cum sã nu-ti placã sã vii la muncã în asemenea conditii? În Orchestra Ministerului de Interne, „Plai moldovenesc”, mai sunt Costicã Rotaru, Nicolae Cibotaru si Arsenie Butnaru – artisti de mare calibru, adevãrati maestri ai cântecului popular.
– Cântati si cu Orchestra „Mugurel”. Cum reusiti sã mentineti atâtea linii de colaborare concomitent?!
– Pãi, nu stiu cum reusesc. Cert e cã le fac pe toate din dragoste si cu mare pasiune. Nici nu mi-am pus întrebarea vreodatã dacã e prea mult. Lucrurile se aranjeazã de la sine. Si nu as putea renunta la niciuna din aceste orchestre. Sã fii angajata „Mugurelului”, alãturi de Ion Dascãl, te simti ca acasã. Am mereu o stare de bine, de confort sufletesc, de bucurie. Apropo, Ion Dascãl mi-a fost cândva si profesor la Colegiul de Muzicã din Bãlti.
– Care ar fi cele mai mari probleme cu care se confruntã artistii din R. Moldova?
– O problemã ar fi cã nu avem un circuit muzical prea mare. Ne coacem în oala noastrã si mai departe de gard nu prea vedem. Mã bucur acum nespus pentru iesirile în România – sunt ca o gurã de aer proaspãt pentru mine. Artistii nu pot trãi într-un cerc închis, au nevoie de spatiu. Cei din muzica usoarã pot face o carierã oriunde în lume, dacã sunt buni, dar interpretii de muzicã popularã au doar spatiul românesc si uneori întâlnirile cu diaspora din Italia, Portugalia, Franta. Tara noastrã nu e conectatã la circuitul muzical international, asa cã nu prea avem de ales. Mergem sã cântãm în scena mare pentru bãnuti, iar la nunti, desi putem cîstiga niste bani, nu avem sub picioare scena mare…
– Natalia Barbu, fiica dumneavoastrã, este tot mai apreciatã si aici, si în România. Când ati intuit cã are talent muzical?
– Nouã, pãrintilor, ne-a fost clar de la bun început cã Natalia va deveni artistã. Ea încã nu vorbea, dar deja cânta. Ce sã faci cu un asemenea copil? Nu-ti rãmâne decât sã-l scolesti. Noi am reusit sã detectãm calitãtile frumoase ale copiilor nostri si sã-i punem la treabã. Tata a stiut sã o educe în stil spartan, chiar dacã ea prefera joaca, la fel ca si alti copii. E o artã sã cresti un artist dintr-un copil. E o meserie foarte grea si împreunã cu sotul meu, Vasile, ne-am asumat-o. Cred cã am reusit.
– Cât de mult a contat exemplul dvs. personal în faptul cã Natalia a devenit o interpretã de succes?
– De cele mai dese ori se crede cã natura îsi ia liber când e vorba de copiii artistilor. Nu a fost si cazul nostru. De multe ori când orchestra încurca tonalitãtile, muzicienii se bucurau cã nu au probleme cu mine, pentru cã diapazonul meu îmi permitea sã înhat piesa în mai multe octave. Natalia a mostenit vocea mea, fãrã nicio scutire de diapazon sau sensibilitate. Mi-am dorit ca fiica mea nu doar sã devinã artistã, ci sã mã depãseascã. Azi consider cã avem în familie o interpretã de talie mondialã, pentru cã Natalia poate concura cu marile vedete internationale.
…timpul.md
