PUTEREA RUGĂCIUNII… Dacă Duminica trecută am primit prin textul scripturistic o îmbărbătare, o încurajare pentru a continua urcușul duhovnicesc spre Înviere, astăzi, după ce am trecut de jumătatea postului, prin pericopa evanghelică ce se citește la Sfânta Liturghie, ni se arată cât de mare este puterea credinței noastre, a postului și a rugăciunii.
Textul evanghelic ce se citește în această Duminică ne spune următoarele: ,,În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-i: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Și văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, și, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, și el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.” (Marcu 9, 17-32)
PUȚINA CREDINȚĂ ADUCE MULTĂ SUFERINȚĂ
Ni se prezintă de la început că a venit la Iisus Hristos un om care îl adusese și pe fiul său care avea un duh mut, adică nu putea să vorbească. Mai mult de atât, se întâmpla, nu de puține ori, ca duhul cel rău să îl chinuie pe copil, trântindu-l la pământ și făcându-l să aibă spasme. Oare cât de grea este suferința unui om când își vede copilul într-o așa mare suferință, iar el, oricât de mult ar vrea, nu poate să facă mai nimic? Înainte de a se înfățișa Domnului Iisus, omul spune că le-a spus ucenicilor Lui să îl alunge, dar ei nu au putut. După această relatare a omului respectiv, Mântuitorul S-a tulburat, întrucât, Dumnezeu fiind, știa dinainte cauza nevindecării fiului, și anume puțina credință a tatălui respectiv. Însă nu îl mustră pe acesta în mod direct pentru puțina sa credință. Și, pentru că omul acela făcea parte din neamul evreilor care se împărțise în două tabere, cei care credeau în puterea lui Hristos și cei care se îndoiau de El, a exclamat celor care erau prezenți: ,,O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Prin aceasta, Mântuitorul vrea să arate că demonii au putere asupra oamenilor atunci când credința slăbește în popor. Cu cât poporul se îndepărtează mai mult de Dumnezeu și slăbește în credință, cu atât mai mult diavolul se cuibărește în sufletul omului și îl face pe acesta să se răzvrătească, să îi urască pe cei de lângă el și să îl hulească pe Dumnezeu, în loc să se apropie de El și să îi ceară ajutorul. Puțina credință a tatălui l-a făcut pe acesta să nu ceară de prima dată sprijinul lui Dumnezeu. Probabil că, mai întâi, omul a fost cu fiul său pe la feluriți ,,vindecători” ai vremurilor acelora; apoi s-a adresat ucenicilor lui Iisus și, în cele din urmă, direct Acestuia.
Chiar dacă Domnul Iisus l-a mustrat într-un mod indirect, această mustrare nu înseamă că dragostea sa față de omul mai puțin credincios s-a diminuat ci, din contră, i-a spus acestuia să își aducă fiul la El. Și aducându-l, demonul ,,îndată a zguduit pe copil, și, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând”. De ce s-a manifestat așa duhul cel rău? Pentru că și diavolul are o înainte cunoaștere și știa ceea ce avea să se întâmple, adică să fie izgonit de către Fiul lui Dumnezeu din acel copil.
Urmează un scurt dialog între tată și Iisus din care, încă o dată, se vede puțina credință a tatălui care spune: ,,Dacă poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. El nu avea credința hotărâtă că Iisus este Dumnezeu Adevărat la care toate sunt cu putință. Credința lui era amestecată cu îndoiala, mai ales după ce văzuse că ucenicii nu putuse să îi tămăduiască fiul. Dacă mai înainte îl mustrase în mod indirect, adresându-se tuturor celor prezenți, de data aceasta Mântuitorul i se adresează direct tatălui: ,,De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” Și, de îndată, tatăl a simțit mustrarea și vina pe care o poartă și, cu ochii înlăcrimați, exclamă: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.”. Dacă la început L-a numit pe Iisus ,,Învățător”, adică Cel care îi învață pe oameni, vedem că acum îl numește ,,Doamne”, sau, altfel spus, ,,Dumnezeule”, adică Cel care îi mântuiește pe oameni. Prin aceasta, tatăl copilului arată că s-a căit pentru păcatul puținei sale credințe, că s-a smerit și, totodată, arată că s-a întărit în credință. Lacrimile îi arată pocăința și smerenia, iar fermitatea răspunsului îi arată întărirea în credință.
CREDINȚA SUFLETULUI ADUCE VINDECAREA TRUPULUI
Și, îndată, Mântuitorul a poruncit duhului mut și surd să iasă din băiat și să nu mai intre niciodată în el, iar copilul s-a tămăduit. Vedem încă o dată că videcarea trupească a cuiva este condiționată de vindecarea sufletescă; de data aceasta, de vindecarea sufletească a tatălui copilului care era slăbit în credință. Copilul nu putuse fi vindecat de ucenici și din cauză că tatăl nu avea credința neîndoielnică a faptului că fiul îi poate fi vindecat. Îndată ce sufletul tatălui a fost vindecat căpătând credință statornică și smerenie, îndată și fiul i-a fost vindecat.
POSTUL ȘI RUGĂCIUNEA, ARIPILE SUFLETULUI
Mai departe, ucenicii L-au întrebat pe Iisus de ce ei nu au putut vindeca băiatul, iar Acesta a răspuns: ,,Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post.” Rezidă de aici puterea rugăciunii împletită cu postul. Ucenicii mai izgoniseră demoni din oameni, însă de această dată, nu reușiseră. Demonul acesta nu putea fi izgonit la fel cum ei îi izgoniseră pe ceilalți, ci mai era necesară rugăciunea și postul. Prin post și rugăciune nu doar ucenicii Mântuitorului capătă putere de la Dumnezeu, ci orice om primește puterea lui Dumnezeu în lupta cu patimile venite de la diavol, dar și dragostea și ajutorul Lui pentru sporirea duhovnicească. Un mare teolog al vremurilor noastre spune că ,,rugăciunea unită cu postul schimbă foamea și setea fizică sau trupească a omului în foame și sete duhovnicească după iubirea lui Dumnezeu”.
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, DASCĂLUL RUGĂCIUNII, AL POSTULUI ȘI AL SMERENIEI
În cea de-a patra Duminică a Postului Mare, după ce am trecut de jumătatea acestuia, Biserica Ortodoxă a rânduit a se face pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, cel care a scris lucrarea teologică “Scara dumnezeiescului urcuș“ care este alcătuită din 30 de “Trepte” (capitole). Această lucrare este alcătuită la rugămintea egumenului Ioan de la Mănăstirea Raith și conține reguli scrise cu privire la viața duhovnicească: trăind după îndemnurile pline de har ale Sfântului Ioan Scărarul, creștinii vor putea să urce spre cer pe o scară, asemenea celei văzute în vis de Patriarhul Iacov. Urcușul, așa cum este el descris de Sfântul Ioan Scărarul, presupune treizeci de trepte (cuvinte), cu trimitere la cei treizeci de ani ai Mântuitorului Iisus Hristos înainte să înceapă activitatea publică. Sunt descrise modalitățile prin care pot fi învinse patimile, iar sufletul se poate împodobi cu virtuți alese. Volumul Scara dumnezeiescului urcuș a fost tradus în limba romană de către părintele profesor Dumitru Stăniloae și a fost inclusă în volumul IX din seria Filocalia.
Așadar, acum, după ce am trecut de jumătatea Postului Mare, să ne întărim și noi mai departe prin post și rugăciune pentru a căpăta credința neîndoielnică a tămăduirii noastre sufletești și trupești, a fiilor și fiicelor noastre, a părinților noștri și a întregului neam dreptcredincios.
in unele parohii popa umbla de Paste ‘pe la case ca nu i-au ajuns banii de la pomelnice . ei nu vad ca salariile si pensiile sunt de mbuzerie si totul este scump ? chiar nu mai au limite ?