Traista cu povesti : un dar pentru Cãtãlin!

IN MEMORIAM… Încã este doliu în presa vasluianã, la 40 de zile dupã ce cunoscutul jurnalist, Cãtãlin Sâmpetru, s-a stins din viațã la doar 43 de ani. Cei care l-au cunoscut bine spun cã a fost un magician al radioului și televiziunii locale. S-a dus, deși mai avea atâtea de fãcut pe pãmânt…

Mihaela MANU

O, nu mai conteazã decât cã suntem împreunã. Pentru sufletele noastre si pentru Cãtãlin. Acum Cãtãlin are nevoie de mine si de tot ce am mai bun în mine, dar si de voi. Cãtãlin Sâmpetru, plecat dintre noi exact în urmã cu patruzeci de zile, a fost si este prietenul meu. Am gãsit putin mai înainte pe un raft din camera copilãriei mele, unde locuiesc acum, o cãrticicã albastrã. Am întins mâna în locul unde era, am deschis-o si am gãsit ce trebuia pentru ce va urma. Mi-am propus de ceva timp sã scriu pentru Cãtãlin, despre Cãtãlin, pentru cã pânã acum nu am putut. Am fost blocatã de durere. Voiam sã vã amintesc de el si de sufletul lui bun precum pâinea caldã pe care îmi place sã o mãnânc cu înghetatã, dar sunt atât de tristã încât nu mai conteazã decât sã ne amintim de Cãtãlin si atât, e nevoie sã-l cunoastem cu adevãrat si sã-i dãruim fiecare câte o fãrâmã de luminã, asa cum el dãruia tuturor celor cu care intra în contact. Nu stiu dacã acest om a refuzat vreodatã pe cineva cu vreun lucru. Nu stiu dacã voi, cei care l-ati cunoscut sau l-ati vãzut la TVV, V24 sau l-ati auzit la Unison Radio, V24 FM sau la Smile FM, purtati si voi în suflet privirea si zâmbetul lui Cãtãlin, de fapt, râsul lui Cãtãlin. Desi avea 43 de ani, el te privea precum copiii. El râdea si plângea, avea curaj sã fie el, nu-i plãcea sã se ascundã. Nu-si ferea privirea atunci când te uitai la el, asa cum fac altii, transmitându-ti cã sunt ocupati sau cã nu-i intereseazã ce spui. El nu te putea rãni sau dezamãgi pentru cã nu putea fi ascuns. Cãtãlin Sâmpetru avea o lume a lui. A cucerit-o în adolescentã. Eram si eu pe atunci tot la capitolul cãutarea acelei lumi în care nu te poti preface cu nimic, în care poti doar iubi si dãrui, în care poti visa si poti sã îti vezi visele împlinite dacã picioarele tale rezistã în echilibru perfect pe sârma invizibilã ce te tine deasupra tuturor grijilor omenesti, care te îmbrãtiseazã precum mâinile mamei, transmitându-ti energia adevãratei iubiri. Odatã conectat la vibratia asta, fiind prins în ea ca într-un cleste, ajungi sã trãiesti între douã lumi: lumea în care erai înainte, cu familia si tot ce aveai si una în care esti tu cu adevãrat, în timp ce faci ceea ce faci. Oamenii care îsi fac cu bucurie munca de zi cu zi sunt cei mai fericiti oameni. Si-i grozav cã atunci când simt cã vraja s-a rupt, renuntã. Da, Cãtãlin Sâmpetru a fost si el un astfel de visãtor, într-o lume dornicã de lupte pe viatã si pe moarte. Durere la altii ca sã existe senzationalul si bani. Asta vor oamenii astãzi. De ce oare? Cãtãlin ar fi stiut sã-mi rãspundã haios acum. Dumnezeu ne creioneazã tuturor un drum, atunci când venim pe lume. De fapt, sufletul nostru este pregãtit în cer pentru ce va face pe pãmânt.

„Pentru cea mai bunã povestitoare...„

Cu sigurantã, EL ne-a ursit si nouã întâlnirea pe calea undelor, prin 1996. Eu eram deja pe sârma ce-mi alimenta fericirea din lumea proprie, el licean ce asculta Unison Radio. A câstigat un concurs. Asa a ajuns la mine. Avea ochii albastri si pãrul de aur, era slab precum un lujer de crin si purta pe trupul firav un pardesiu alb, lung, cu cordon, precum celebrul detectiv Columbo. De fapt, doi bãieti m-au asteptat într-o searã la usa de la ultimul etaj al turnului aflat peste stradã de Centrul Civic. M-au condus acasã. Reveneau în fiecare searã. Îmi ieseau în cale, pânã când mi-a rãmas doar unul fidel, Cãtãlin. A venit la mine cu o carte mare, groasã, cu povesti de Fratii Grimm, pe care mi-a scris dedicatia: „Pentru cea mai bunã povestitoare…”. Cãtãlin a devenit îngerul care mã ajuta cu tot ce aveam nevoie, se oferea sã facã toate nebuniile pentru ca mie sã-mi fie bine. Si, credeti-mã, aveam nevoie de asa ceva. Sunt mai mare decât Cãtãlin, eram într-un fel sora sau profesoara lui de „nebunii” frumoase. S-a întâmplat ca într-o zi de duminicã sã încep emisiunea „Cãruta cu paiate”. Ne-am pregãtit împreunã. La generic, Cãtãlin necheza, era cal si toate animalele posibile. Charly Tãnase ne acompania la chitarã. Era si teatru, si emisiune, si spectacol. Doamne, ce frumos era! Cred cã a fost cea mai frumoasã realizare a mea la radio: „Cãruta cu paiate e pentru voi, lãsati-vã de griji si de nevoi. În cãruta cu paiate ne vom plimba, sofer va fi Mihaela…” Si lângã mine, Cãtãlin. De atunci, Cãtãlin nu a mai plecat niciodatã din radio, nici din mass-media vasluianã. A fost marea lui dragoste. Când nu a mai fost la radio si televiziune, a tehnoredactat ziare, reviste, iar munca asta ar trebui sã o aibã și în cer pentru cã a muncit fãrã limite. În ultimul timp, revenise dupã o absentã de câtiva ani acolo unde i-a plãcut si unde se simtea cel mai bine: la radio. Era vocea de la stirile Smile FM. Trebuia sã-si înceapã cât de repede propria emisiune. M-a sunat joi, 3 februarie, la prânz. Am vorbit mai mult de jumãtate de orã, cum eu nu fac defel. Nu-l mai auzisem de mult. Nu-mi venea sã cred. Iar râdea si plângea Cãtãlin al meu. „Stii ce cântec ascult acum? „Cu orasul în brate”, al lui Ion Chiriac. E cântecul meu preferat. Viata mea si a Alinei, e exact viata ta si-a lui Ion”, spunea. Mi-a multumit pentru tot ce a vrut, vorbea emotionat, plângând, ca la o melodramã bunã. Cuvintele lui îmi netezeau inima si sufletul. Când am închis telefonul, eram alt om, optimist, vesel, relaxat, fericit. Am constientizat cã, din nou, Cãtãlin al meu este medicament pentru mine. Prea târziu mi-am dat seama de asta, ca sã-l caut sã mã vindec de toate tristetile lumii, cã asta-i problema mea acum. Au urmat vineri, 24 februarie, si sâmbãtã, 25, în timp ce mergeam precum Badea Cârtan pe jos, sã ajung la Vaslui, adicã eram într-o lume „tot pe sârmã”, când a sunat telefonul. Aurina Petrea mi-a înfipt încã o sabie în inimã. Cãtãlin fusese gãsit mort. Am putut vorbi, pentru cã durerea e o mãrgicã de foc în colierul ce-l port cu mine pe drumuri. De aceea este important ca povestea de astãzi sã existe. Mã dor picioarele de cât umblu, asta e problema mea, iar în buzunare am bãnutul lipsã de pe siragul Maicii Domnului „Portãrita”, icoanã care mi-a dat totul de când am descoperit-o. Adicã nu pot sã-l ajut pe Cãtãlin acum, astãzi, cu un parastas ce l-ar putea sluji enorm, dar o sã vã spun ce putem face împreunã pentru el. O sã vã povestesc: la înmormântarea lui Cãtãlin, la Deleni, am spus: nu stiu dacã voi putea sã fiu atât de sincerã în rugãciune, încât Dumnezeu sã-i ierte pãcatele pe care le-a fãcut cu voia sau fãrã voia lui. Nu stiam cã eu chiar va trebui sã fac aceastã rugãciune, cu orice pret.

Rugati-vã pentru Cãtãlin !

Iatã ce scrie în cãrticica mea albastrã pe care tocmai am gãsit-o pe raft si de care, iatã, am nevoie ca de aer, ca sã ne unim sã-l ajutãm pe Cãtãlin: „Stim cã dupã ce moare un om, sufletul sãu, timp de trei zile, este dus prin toate locurile si timpurile în care a vietuit si i se prezintã viata ca un film, astfel încât el poate revedea fiecare clipã a vietii sale, pe unde a trecut si ce a fãcut. În a treia zi dupã moarte, sufletul este dus de îngeri sã se închine lui Dumnezeu. Atunci, pentru a pogorî mila Dumnezeiascã, familia celui rãposat îi face praznicul de trei zile, care cade în ziua înmormântãrii. Apoi, sufletul celui rãposat este dus pânã în a noua zi în Rai, unde i se aratã toate bunãtãtile ceresti. În a noua zi se face iarãsi pomenire fiindcã pentru a doua oarã sufletul este dus sã se închine lui Dumnezeu. Pânã la 40 de zile sufletul rãposatului este dus prin iad, unde i se aratã chinurile vesnice pregãtite celor necredinciosi. În a 40-a zi, sufletul este dus pentru a treia oarã sã se închine lui Dumnezeu, când va fi judecat particular si va primi rãsplata dupã vietuirea sa de pe pãmânt. Fiindcã la 40 de zile are loc judecata particularã, familia rãposatului face din nou un praznic spre pomenirea adormitului, în proportii mai mari, când se pregãtesc si alte lucruri ce vor fi date de pomanã celor nevoiasi”. Ei bine, dragii mei, duminicã la prânz l-am sunat pe unul din cei doi frati ai lui Cãtãlin. I-ati fãcut parastas de patruzeci zile ieri sau azi lui Cãtãlin?, l-am întrebat. „Îi facem duminica viitoare; a spus preotul cã se poate face si atunci”. De data asta am simtit un iatagan în inimã. Cãtãlin al meu este în pericol. Nu s-a spovedit niciodatã atât cât a trãit pe pãmânt si a plecat dincolo cu sute, mii, miliarde de pãcate fãcute cu gura, cu fapta, cu gândul. Toti oamenii facem aceste pãcate cât trãim, de aceea trebuie sã le regretãm si sã le spovedim. Când a murit Ion Chiriac, l-am rugat pe Dumnezeu sã-i ierte pãcatele nespovedite si am promis sã ajut multi, multi oameni sã se spovedeascã, în schimb. Doamne, fie ca aceste cuvinte sã ajute la asta. Însã mai mult decât orice, vã rog pe cei care mã stiti sau nu mã stiti, pe cei care îl cunosteti sau nu-l cunoasteti pe Cãtãlin Sîmpetru sã facem un lant de luminã si de rugãciune colectivã pentru el. Aveti o lumânare în casã? Luati-o, oricum ar fi, aprindeti-o pentru el si rugati-l pe Bunul Dumnezeu sã-l ia în Rai. Ochii lui sã nu plângã, Cãtãlin sã nu tremure de teamã acum, la judecata ce-l asteaptã. Dacã parastasul lui de 40 zile va fi abia duminicã, sã-i facem noi unul din iubire. Duminicã, atunci când va fi fãcut, cu sigurantã, Cãtãlin va merge mai sus, în luminã si-i va fi mai bine. Noi sã dãm un mãr de sufletul lui, un covrig, o lumânare. Rugati-vã cât faceti treabã prin casã sau cât mergeti pe stradã pentru Cãtãlin. Dacã citeste vreun preot aceste rânduri, vã rog, ajutați-l pe Cãtãlin Sâmpetru azi si zilele urmãtoare. Are mare nevoie. Sufletul meu simte asta si de aceea m-am întors. Promit sã vã spun povesti adevãrate aici dacã vor permite Dumnezeu si conducerea ziarului. Multumesc. Mie mi-e dor s-o fac. Asearã, cãrticica mea albastrã s-a deschis la urmãtorea poveste, pe care o redau ca sã întelegeti cât de mult conteazã sã ne spovedim si cât de mult are nevoie Cãtãlin de noi. Acum. Din povestea ce urmeazã vedem cât de greu este dincolo, când plecãm nepregãtiti.

O pildã minunatã despre cei adormiti transmisã de Arhimandrit Ioanichie Bãlan

Prin anul 1968, într-o miercuri, în ajunul Înãltãrii Domnului, a venit spre închinare la Mãnãstirea Sihãstria o bãtrânicã din satul Pãraie, comuna Mãlini – Suceava. O chema Ioana Muscã. Aceastã credincioasã a povestit Pãrintelui Cleopa, cu lacrimi în ochi, urmãtoarele: „Eu sunt nãscutã în comuna Brãiesti de Fãlticeni, dar m-am cãsãtorit în comuna Mãlini, satul Pãraie. Bãrbatul meu, Dumitru Gheorghe Muscã, era tare necredincios, nu mergea niciodatã la bisericã, nu se ruga, nu se mãrturisea, nici nu fãcea milostenie. Nu voia sã mãnânce nici mãcar pasca sfintitã pe care o aduceam de Pasti, de la bisericã. Cu greu a primit sã se spovedeascã. Apoi s-a si împãrtãsit, iar dupã putinã vreme a murit. Am rãmas vãduvã si singurã. La Brãiesti mai aveam câtiva frati. Doi dintre ei erau tot asa de slabi în credintã. Stefan, desi avea soția lui, trãia cu alte femei din sat, îl stiau oamenii, dar el nu voia nici mãcar sã se spovedeascã. Pe urmã, a cãzut grav bolnav la pat, s-a mãrturisit la preot, s-a împãrtãsit, cã era tare slãbit si îndatã a murit. Mai aveam si o sorã, Elena, care a trãit 16 ani necununatã cu un bãrbat. Nici ea nu se spovedea. Odatã s-a îmbolnãvit fãrã veste si a murit nemãrturisitã.

Acum, luna aceasta, mi s-a întâmplat un lucru înfricosat. De obicei nu mã culc pânã la miezul noptii. Lucrez cânepã de la oameni, cã n-am cu ce trãi. Odatã, seara târziu, a început sã mã fure somnul cu furca în mânã. Atunci am lãsat furca si fusul pe pat, am îngenuncheat si mã rugam, asa, pe de rost, cã nu stiu carte. M-am rugat si pentru sufletul bãrbatului meu, sã-l ierte Dumnezeu, asa cum fac întotdeauna. Deodatã, usa de la salã, care era încuiatã, s-a deschis sigurã. M-am speriat. Credeam cã vine la mine o nepoatã, fiica fetei mele, ca sã doarmã cu mine. M-am dus si am încuiat usa si am continuat sã mã rog. Dupã câteva minute, iar s-a deschis usa din salã. Cine face glume cu mine, mã întrebam. Am luat lampa în mânã, m-am dus pe salã, m-am uitat, am strigat fata, dar nu era nimeni. Atunci am încuiat iarãsi usa, am pus un drug în verigile usii si am venit sã-mi continui rugãciunea. Cum mã rugam în genunchi, aud iarãsi usa pe salã cã se deschide singurã, drugul cade jos si apare în prag un tânãr frumos.

– Nu te teme, mãtusã Ioana, stii cine sunt eu? îmi spune el.

– Nu stiu, am spus eu.

– Eu sunt îngerul pãzitor al vietii tale. Eu te pãzesc de tot rãul. Asa-i cã te-ai rugat lui Dumnezeu pentru sufletul bãrbatului tãu?

– Da, m-am rugat. Mã rog pentru el întotdeauna.

– Ai vrea sã-l vezi unde este el acum?

– As vrea. Dar se poate, cã este mort?

– Vino dupã mine!

Si nu stiu cum m-am luat dupã acel tânãr, am iesit pe salã, apoi prin spatele casei am dat în grãdinã. De acolo am iesit într-un câmp care semãna cu tarina Mãlinilor. Tânãrul mergea înainte si eu dupã dânsul. Vedeam din loc în loc pomi, ogoare si câmp deschis. Deodatã, am dat de un râu foarte adânc, furios, cu apã tulbure, care curgea cu mare zgomot.

– Cum se cheamã râul acesta? l-am întrebat.

– Aceasta este Apa Tulburãrii, mãtusã Ioanã. Trebuie sã trecem dincolo.

– Dar cum sã trecem, cã nu vãd decât o punte foarte îngustã. Mã tem sã nu cad în prãpastia asta.

– Tine-te de mine, mãtusã Ioanã! Nu te teme, cã nu cazi. Iatã, eu merg înainte.

Am trecut dincolo, am mai mers asa pe un câmp si am dat de o apã foarte linã si limpede precum cristalul. Era mult mai îngustã.

– Cum se cheamã apa asta? l-am întrebat pe tânãr.

– Asta se cheamã Apa Linistii, mãtusã Ioanã. Dar pãsim numaidecât dincolo, nu mai trebuie punte, cã este îngustã.

Dupã ce am trecut si apa aceea, am mai mers pe câmp spre un munte. Parcã semãna cu muntele Uha, nu departe de Mãlini. Apoi am vãzut la marginea muntelui mai multe cuptoare de var, ce intrau sub munte. Fiecare cuptor avea capac de metal si câte doi oameni uriasi, foarte fiorosi, care pãzeau cuptorul.

– Acestea sunt cuptoarele comunei Drãceni, unde se chinuiesc în foc oamenii din comunã care au murit în pãcate, mi-a spus acel tânãr.

Mergând pe lângã munte, am dat de alte cuptoare, unde se chinuiesc cei care au murit în pãcate din comuna Mãlini.

– Aici se aflã si bãrbatul tãu, si fratii tãi, Stefan si Elena, pentru cã au trãit în pãcate grele. Sã cãutãm cuptorul unde este bãrbatul tãu, Dumitru Gheorghe Muscã.

Ne oprim în fata unui cuptor mare. Îngerul se apropie de acei pãzitori si le spune:

– Deschideti capacul cuptorului, ca sã vadã mãtusa Ioana unde se chinuie bãrbatul ei.

Aud un zgomot de lanturi care trag sus capacul, înãuntru vedeam oameni multi arzând în vãpaie de foc. Erau îmbrãcati în hainele lor, iar focul tâsnea prin haine si nu ardeau. Pe multi dintre ei îi cunosteam, cã erau din comuna noastrã, Mãlini. Am cunoscut pe unul care a fost multi ani cârciumar în sat. Erau si femei din sat.

– Acestea sunt cuptoarele comunei Mãlini, mi-a explicat tânãrul.

Printre ei, am vãzut niste oameni negri, cu furci în mâini, care îi întorceau si îi pârjoleau în foc.

– Adu afarã pe bãrbatul matusei Ioana, a poruncit tânãrul cãtre unul din acei negri.

Atunci cineva a luat cu furca de fier pe bãrbatul meu si l-a aruncat ca pe un snop de grâu în gura cuptorului. Era îmbrãcat în cojoc, cu itari albi si cãciulã pe cap, asa cum l-am îngropat, iar prin haine tâsneau flãcãi verzui. Cum m-a vãzut bãrbatul, m-a cunoscut si a început a striga la mine cu glas jalnic:

– Ioanã, nu mã lãsa, Ioanã! Scoate-mã din focul acesta, cã mã arde cumplit! Nu mã lãsa, cã tare mã mai chinuiesc. Du-te la bisericã si sã plãtesti sapte rânduri de sârindare pentru mine.

Apoi cineva l-a luat cu furca si l-a aruncat din nou în cuptor.

– Tot aici ard în foc si fratii tãi, Stefan si Elena, mi s-a spus. Mãtusã Ioana, sã dai sapte rânduri de sãrindare la biserici pentru dânsii. Dupã aceste slujbe, bãrbatul tãu, Dumitru, si fratele tãu, Stefan, vor iesi din acest foc si vor ajunge la luminã, cãci înainte de moarte s-au spovedit. Iar sora ta, Elena, pentru cã a murit nespoveditã, nu va putea iesi de aici, dar chinurile ei mult se vor usura. (va urma)