Doliu în familia sculptorului vasluian Gheorghe Alupoaei: fiul sãu, Vlad, a trecut la cele vesnice

DURERE… O întâmplare cu totul nefericitã a umbrit, zilele acestea, destinul familiei unei personalitãti culturale incontestabile a orasului Vaslui. Sculptorul Gheorghe Alupoaei, Cetãtean de Onoare al municipiului Vaslui, si-a pierdut fiul. Vlad avea 44 ani si locuia, alãturi de sotia si fiul sãu, în Marea Britanie. Povestea lui este, totodatã, povestea altor sute de familii vasluiene, obligate de vremuri neprielnice sã munceascã prin tãri strãine pentru un trai decent. Acum cîtiva ani în urmã, însusi Gheorghe Alupoaei îsi descria durerea despãrtirii de copiii lui, pentru care singura sansã de supravietuire a fost sã–si pãrãseascã tara. În volumul „Semne grafice de recunostintã„, capitolul III – „Exod spre Vest„, este prezentat un barometru al timpurilor ostile pe care vasluienii sunt obligati sã le trãiascã, obligati sã se încreadã mai mult în noroc, decât în sansa unei vieti normale, într-un oras care se doreste a fi civilizat.

Redãm în rândurile urmãtoare câteva pasaje din capitolul „Exod spre Vest”: „As vrea sã spun ceva de bine despre modul cum tineretul de azi se poate realiza în tãrisoara noastrã conform „minunatelor conditii” create de postrevolutionarii nostri alesi. Dar nu se poate decât demonstrând cu situatii concrete. (…) Se stie cã alesii nostri ne vor binele, cã de aia au fost alesi. Și dacã tot îl vor, le reuseste conform vointei lor. Și pentru cã acest segment social, politicienii, este cel mai „performant”, munca lor fiind foarte grea si mai ales periculoasã, asa cum sustinea la TV o strãlucitã inteligentã dintre ai lor, era normal sã facã legi pentru mãrirea salariilor lor la cote lunare care nu pot fi egalate de cãtre un muritor de rând decât în doi ani. Iar pensiile pentru asigurarea de mai târziu a acestor „valori” trebuie mãrite cu circa 350% mai mult decât ceea ce prevede legea. Iar pedepsele date multor alesi pentru „mãruntele greseli nevinovate”, precum jaful, coruptia, ticãlosia, trãdarea celor mai sfinte idealuri ale celor care au mai rãmas din poporul nostru vesnic obidit, aceste pedepse trebuie ameliorate prin legi votate in Parlament, folosindu-se metode „cinstite si transparente”, ca cele din „martea neagrã”. (…) Am dorit sã spun toate astea si-i prea putin spre a spune ce fel de clasã politicã avem, pentru a întelege de ce nu-s locuri de muncã, de ce salariile sunt mizerabile, de ce ne pleacã tinerii si e sãrãcitã tara. Timp de mai bine de un sfert de veac am asteptat sã se aleagã altii cu gânduri mai bune, cã mai rãu decât atât nu se mai poate. Nu am nici o sperantã de mai bine. Nu pentru noi, pensionarii, ci pentru copiii nostri, care se îmbolnãvesc pe fond de stres si asteptare surdã”, scrie sculptorul în cartea „Semne grafice de recunostintã”.

„Tinerii nostri din Vaslui sunt în prag de îmbolnãvire: stres, rãutate din partea unora”

În aceeasi carte a descris si momentul plecãrii fiul sãu peste hotare: „Dupã mai bine de un deceniu de muncã, fiul meu, truditor pentru un salariu de nimic, întretinându-si familia cu amanetãri la cãmãtari si cu completãri din pensiile noastre, a plecat sã gãseascã ceva mai bun. Nu în tãrisoara noastrã, cã aici nu-i posibil. În Anglia. Dupã angajare, a constatat cã programul de lucru este de patru ori mai redus decât cel din tarã, iar salariul e de patru ori mai mare! Dispune de timp de odihnã, de aprecieri din partea patronilor si colegilor de muncã, este relaxat si cu dorintã de viatã. Dupã un timp, si-a adus acolo si sotia si copilul. Acum sunt doi salariati in familie si au început sã se gospodãreascã pentru a dispune de toate conditiile: casã, curte de joacã pentru copil si toate cele necesare confortului. Ei singuri spun cã trãiesc o altã viatã, cum nici nu-si imaginau in tarã. La noi, din cauza conditiei deplorabile în care ne-au adus cei de sus, oamenii s-au schimbat. Nu mai tin cont de bunul-simt, sunt egoisti, se urãsc reciproc, fac totul ca sã „moarã capra vecinului sau sã moarã vecinul, sã-i luãm capra”. Au ridicat la rang de virtuti toate defectele umane: nesimtire, rãutate, furt, minciunã, ignorantã si multe alte ticãlosii. Se vânturã în eter, de cãtre un partid enorm, mereu la putere: „Îndrãzneste sã crezi în România!” Noi am crezut în România si o iubim fãrã sã ne trebuiascã un curaj special sau un îndemn, culmea, tocmai din partea celor care au dus spre prãpastie România! Tinerii nostri din Vaslui sunt în prag de îmbolnãvire: stres, rãutate din partea unora cu care sunt nevoiti sã colaboreze, lipsã de rãspundere a multora sustinuti de „sus”, coruptie, jafuri subtile – marcã pur româneascã. De aceea copii s-au hotãrât sã plece în Anglia, sã respire aer curat si sã trãiascã în preajma unor români, plecati de aici din aceleasi cauze.

Mã doare sufletul cã o vreme nu ne vom vedea de aproape, ci doar ne vom auzi la telefon. Dar mã bucur pentru ei, cã acolo vor urma o terapie de asigurare a sãnãtãtii lor morale si chiar mintale. Trebuie sã dãm dovadã de stoicism pentru ca noi si copiii nostri sã rezistãm in fata nenumãratelor nedreptãti si nepãsãri strivitoare de caractere”, a mai scris sculptorul vasluian.

Fiul sculptorului, incinerat departe de casã

Desi povestea de viatã a distinsului sculptor Gheorghe Alupoaei se încheia într-un ton optimism, bruma de multumire sufleteascã i-a fost rãpitã brusc, de curând, când vestea disparitiei fulgerãtoare a fiului sãu l-a devastat complet. Îsi strigã si astãzi neputinta oricãrei persoane întâlnite prin oras, neîntelegând încotro s-o apuce acum, la etatea sa, cu o sotie grav bolnavã, fãrã venituri pentru a-si repatria fiul, obligat sã accepte, ca ultimã variantã, incinerarea acestuia departe de casã. Concluzia vine tot prin glasul omului de culturã Gheorghe Alupoaei, atât de greu încercat de soartã: „Copiii nostri îsi iubesc cu ardoare tara natalã si poporul din care fac parte. Sunt si ei convinsi cã starea deplorabilã instalatã la noi, cauzatã de râvna cu care alesii nostri si cei pusi de ei în functii de decizie si control, au actionat sã-si însuseascã prin jaf ceea ce-i al nostru, al tuturor, se va adânci, nu se stie pânã când”.