Nea Gheorghe Țocoiu din Băcani, alias James Bond de Vaslui, veteranul care a scăpat miraculos din bătălia sângeroasă de la Țiganca

MĂRTURII INCREDIBILE… Cine ar fi crezut că în Ucraina războiul e la fel ca în cel de Al Doilea Război Mondial: în câmp deschis, cu soldați în tranșee, cu artileria pe poziție și în loc de avioane care bombardează avem drone. Deși au trecut peste 85 de ani, războiul se duce cu aceleași mijloace, dar îmbunătățite. Din acest motiv, mărturiile veteranilor noștri de război par parcă la fel de actuale cu cele prezentate în reportajele văzute la televizor despre ce se întâmplă la o aruncătură de băț de România. Astăzi vă prezentăm mărturiile caporal originar din comuna Băcani, Gheorghe Țocoiu, despre bătălia de la Țiganca, localitate de dincolo de Prut, din dreptul comunei Fălciu, cunoscută drept una dintre cele mai sângeroase bătălii pentru Armata Română și pentru regimentele de vasluieni. Nea Gheroghe ne povestește și de un episod în care a acționat ca James Bond (dacă tot e să comparăm războiul de acum 85 de ani cu ce se întâmplă astăzi), dând dovadă de sânge rece și multă, multă inteligență. Mărturiile acestuia au fost prinse în lucrarea lui Lucian-Valeriu Lefter, „Din Război. Amintirile unui caporal”, publicată în revista „Prutul”.

Al Doilea Război Mondial a fost cel mai mare și mai devastator conflict din istoria umanității, afectând întreaga lume și schimbând radical echilibrul geopolitic. Implicând peste 70 de țări și implicând patru continente – Europa, Asia, Africa și America de Nord – acest război a avut consecințe de proporții colosale, atât din punct de vedere uman, cât și material. Conflictul își are rădăcinile în nemulțumirile cauzate de Tratatul de la Versailles, care a impus Germaniei condiții umilitoare după Primul Război Mondial. Acestea au condus la ascensiunea regimului nazist al lui Adolf Hitler, care a promovat o politică de expansiune teritorială și revizuire a granițelor stabilite în 1919. În paralel, în Europa au apărut și alte regimuri totalitare, precum fascismul în Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, și comunismul în Uniunea Sovietică, sub dictatura lui Iosif Stalin. Încercarea marilor puteri de a preveni un nou conflict prin intermediul Ligii Națiunilor a eșuat, deoarece organizația nu avea forța necesară pentru a stopa ambițiile expansioniste ale Italiei, Germaniei și Japoniei. Războiul a început la 1 septembrie 1939, când Germania a invadat Polonia, urmată de Uniunea Sovietică, care a ocupat estul țării în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov. Acest eveniment a determinat Marea Britanie și Franța să declare război Germaniei, marcând începutul confruntării globale. În mai 1940, Germania a lansat o ofensivă rapidă împotriva Franței și a aliaților săi, folosind o nouă strategie militară – blitzkrieg („războiul fulger”). Aceasta presupunea atacuri aeriene intense, bombardamente de artilerie și înaintarea rapidă a unităților blindate, urmate de infanteria motorizată. Strategia s-a dovedit extrem de eficientă, iar în doar câteva săptămâni Franța a fost învinsă, iar britanicii s-au retras peste Canalul Mânecii. Pe 10 iunie, Italia a atacat Franța din sud, iar până la sfârșitul lunii iunie întreaga țară era sub control german. În acel moment, Germania nazistă devenise cea mai puternică forță militară a lumii. 

România, în fața unei crize majore

Situația României era extrem de fragilă în acest context. Regele Carol al II-lea, revenit la tron în 1930, instaurase un regim autoritar și reprimase mișcarea legionară, dar în 1940 țara a suferit pierderi teritoriale majore fără a opune rezistență. Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de Uniunea Sovietică, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena, iar Cadrilaterul a fost pierdută în favoarea Bulgariei prin Tratatul de la Craiova. Aceste pierderi teritoriale au provocat un val de violențe împotriva românilor din regiunile ocupate, incluzând masacre precum cel de la Fântâna Albă, unde trupele sovietice au ucis mii de români care încercau să fugă în România, și atrocitățile comise de armata maghiară în Transilvania.

Abdicarea lui Carol al II-lea și instaurarea regimului Antonescu

În fața acestor amenințări, România a fost forțată să-și reevalueze alianțele. Franța și Marea Britanie, vechii aliați ai României, erau înfrânte și incapabile să ofere protecție. Astfel, regimul carlist și apoi guvernul condus de Ion Antonescu au început apropierea de Germania nazistă, considerând că doar sprijinul lui Hitler putea garanta securitatea României. Din primăvara anului 1941, trupele germane au început să sosească în România, marcând începutul participării țării la război de partea Axei. Aceste evenimente au transformat radical România, determinând intrarea sa în conflict și implicarea în campaniile germane împotriva Uniunii Sovietice. În septembrie 1940, după pierderile teritoriale suferite, Carol al II-lea a abdicat, iar puterea a fost preluată de generalul Ion Antonescu, sprijinit de Garda de Fier. Antonescu a instaurat un regim de colaborare strânsă cu Germania nazistă, permițînd trupelor germane să staționeze în România și să utilizeze resursele strategice ale țării, în special petrolul de la Ploiești. În iunie 1941, România a intrat oficial în război de partea Germaniei, alăturându-se Operațiunii Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice. Scopul declarat al României era recucerirea teritoriilor pierdute, în special Basarabia și Bucovina de Nord. Armata română a participat activ la luptele de pe Frontul de Est, contribuind la cucerirea Odessei și avansând alături de trupele germane spre Stalingrad și Caucaz. Participarea României la război a fost motivată atât de dorința de a recupera teritoriile pierdute, cât și de presiunea exercitată de Germania. În ciuda succeselor inițiale, această alianță avea să ducă România într-o situație dificilă pe măsură ce războiul se întorcea împotriva Germaniei și a aliaților săi.

Țiganca, prima bătălie sângeroasă pentru reîntregirea României

Pe 22 iunie 1941, România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial alături de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice. Mareșalul Ion Antonescu a emis celebrul ordin de trecere a Prutului, chemând soldații români să elibereze teritoriile ocupate de sovietici: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre. V-o cere Neamul, Regele și Generalul vostru. Ostași, izbânda va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu înainte!” Regele Mihai I a sprijinit această acțiune printr-o telegramă adresată lui Antonescu, în care își exprima speranța că trupele române vor reface granițele istorice ale țării. Atacurile Armatei Române au început dimineața zilei de 22 iunie 1941, cu traversarea Prutului în puncte strategice precum Bogdănești, Fălciu, Albița și Oancea. Obiectivul trupelor române era avansarea spre Chișinău, Nistru și litoralul Mării Negre. Una dintre cele mai grele bătălii s-a dat la Țiganca între 4 și 12 iulie, într-un sector puternic fortificat, unde trupele sovietice au opus o rezistență acerbă. Condițiile de luptă au fost extrem de dificile din cauza terenului accidentat și a ploilor abundente, ceea ce a îngreunat ofensiva românească. Luptele de la Țiganca, Stroienești și Epureni au fost extrem de sângeroase, iar pierderile umane au fost considerabile. Armata Română a înregistrat 4.271 de morți, 12.326 de răniți și 6.168 de dispăruți. Deși trupele sovietice erau mai numeroase și mai bine înarmate, militarii români au reușit să mențină pozițiile strategice.

Un vasluian în luptele pentru reîntregirea țării

Gheorghe Țocoiu, caporal în cel de-Al Doilea Război Mondial, originar din comuna Băcani, și-a așternut amintirile despre război spre sfârșitul vieții, lăsând în urmă mărturii prețioase despre luptele și sacrificiile trăite pe front, denumite „spicuiri din timpul luptelor dintre Prut și Odesa”. În ziua de 23 iunie 1941 unitatea lui Gheorghe Țocoiu primește ordin de plecare pe front în luptele care începuseră cu o zi în urmă. De la Murgeni, în noaptea de 24.VI.1941 am ajuns la Movila lui Dumitru, pe dealul dinspre răsărit de Valea Raiului, unde mai era amplasată o unitate de artilerie. Acolo, primește ordin de la maiorul Cicerone Butoianu să meargă în recunoaștere cu toți ofițerii, subofițerii, comandanții de grupe și alții, dincolo de Prut, pe dealul Cania, unde mai înainte cu o zi a luptat Regimentul 35 Infanterie. S-au întors, au luat trupa și au trecut Prutul peste podul de la Bogdănești. Iată ce relatează acesta despre acest moment: „mai rămăseseră din pod doar câteva grinzi, cu tot întunericul și destul de greu am trecut în desfășurare și am ocupat poziția. În zorii zilei am primit foc de la inamic, care era amplasat pe șanțul anticar. Eu mă aflam la grupul de comandă la circa 50 m pe rambleul șoselei, care, începută curând, noi eram descoperiți de inamic și din stânga noastră, prin infiltrarea Companiei I, au pătruns o grupă inamică, care a deschis foc asupra noastră. Anunțată prin telefon, Compania I a capturat și a luat prizonieri 6 inamici înarmați cu 2 puști mitraliere, 4 AR și mai multe grenade. În cazul de față, am avut pierderi, deși primeam foc viu de la inamic, soarele biruinței noastre, cum l-am numit noi când am primit botezul de foc, plini de groază, deși eram curajoși în lupta contra inamicului. În dreapta noastră, la circa 800 m, înainta biruitor Regimentul 12 la poalele dealului, numit Țiganca, și care în fața lor era un inamic foarte puternic…” 

La Țiganca, sub focul artileriei în locul unde au murit cei mai mulți sodați români

Veteranul Țocoiu dă detalii interesante despre acest moment al bătăliei: „Eu aveam la îndemână un binoclu și vedeam cum înaintau ai noștri și se vedea bine de la noi, chiar și artileria inamică. Apoi am raportat d-lui maior Butoianu și i-am arătat unde este amplasată artileria inamică. Atunci artileria noastră a deschis foc viu asupra artileriei inamice, pe care a neutralizat-o. După lupte grele și epuizați de grele încercări, d-l maior s-a îmbolnăvit și l-a înlocuit d-l maior Perju. După 6 zile vine d-l maior Butoianu Cicerone și pe un ton amical ne spune: «Îmi pare bine că încă vă văd în jurul meu, iar noi vom fi biruitori, noi și victoria!». După mai multe atacuri am slăbit ca efectiv. Scoși în refacere am fost înlocuiți de Regimentul 32 Mircea, care a doua zi a fost distrus, iar unitatea noastră în curs de refacere la circa 3 km în spate, primește semnal de alarmă că inamicul vine spre noi. Atunci, toate armele noastre, că eram batalion numai de mitraliere și branduri, am deschis foc puternic și inamicul s-a retras circa 2 km. În focul bătăliei am văzut cum d-l maior Butoianu Cicerone, în fața trupei striga în mod victorios: «Înainte, băieți!». Am înaintat până în Valea Vacarjanilor (acolo unde și astăzi se poate vedea un cimitir ostășesc de circa 4 hectare, în partea de sud a satului). Aici am fost opriți de foc viu, iar noi mai aveam în dreapta Regimentele 11-12 Infanterie și în stânga 25 Infanterie”.

Povestirile teribile ale vasluianului: „Un glonte îl lovește mortal pe locotenentul meu, care a strigat «Auleu, mor!”»

MĂRTURIE ȘOCANTĂ... Au fost și momente ale bătăliei care l-au marcat pe Veteranul Țocoiu. Mărturisirile acestuia arată cât de cumplită a fost bătălia de la Țiganca: “Pe înserate ne-a apucat o ploaie, iar inamicul a încercat să atace pe la Compania I. Focul nostru fiind puternic, atacul inamicului a eșuat. Atunci întuneric tare fiind și schimbul de focuri fiind tare, d-l locotenent adjunct primește ordin de la d-l maior Butoianu să vină unde eram eu la telefon. D-l locotenent, în timp ce a încercat să vorbească cu Compania I, un glonte îl lovește mortal. Atunci, locotenentul strigă: «Auleu, mor!» Eu atunci l-am tras iute în amplasament pentru a-i da primul ajutor, dar în zadar, locotenentul a murit. Atunci eu strig la d-l maior că d-l locotenent este mort. D-l maior face raport și strigă tare: «Țocoiu, pleci la Divizie cu firul telefonic și mergi cu el până la Divizie!» Atunci, cu glas viu zic: «Am înțeles domn’ maior!». Atunci pentru mine a fost cea mai grea cumpănă din ce petrecusem. Așa cum mergeam cu firul în mână pe timp întunecos, am trecut pe un teren părăginit cu râpi făcute de apă în anii din urmă, adânci până la circa 3-5 metri. Eu, așa cum nu vedeam nimic, deodată am căzut în fundul unei râpi adânci, iar eu m-am gândit că dacă merg în vale râpa va fi mai adâncă, dar s-o iau către deal, că râpa va fi mică. Atunci, zis și făcut. Mergând printre stânci și pietre rupte descoperite de ape, la circa 20-30 metri am reușit să ies din râpă, în partea în care trebuia să merg la Divizie. Animat de bucurie că am ieșit, caut cu atenție firul și găsesc un fir, dar nu mi-am dat sama că îi un alt fir, eu l-am luat de bun”.

Nea Gheorghe Tocoiu, un James Bond de Vaslui

ÎN MIJLOCUL INAMICILOR… Veteranul Țocoiu a povestit cum a scăpat ca prin minune din mâinile rușilor. Povestea are și un pic de umor, dar când te gândești că a fost reală, un fior rece te trece pe șira spinării. Cele relatate arată că nea Gherghe era bun de spion, mai ales că știa limba rusă. Citiți și vă cruciți cum a reacționat acesta într-un moment limită: „Mergând cu firul în mână, ajung la un pod pe care îl știam mai cu o săptămână înainte, pe când era sub ocupația noastră, dar acum, când inamicul a respins unitatea noastră care ne-a înlocuit, era sub inamic. Acolo, la nord de pod, era un lan de roșii. Eu atunci, văzând că mă aflu într-un loc misterios, m-am oprit și aud venind pe șosea un tropot de cai. Eu, nedumerit, privesc în zare și văd o remorcă pe cauciuc și cineva strigă în limba rusă adunarea la masă. Eu am stat neclintit, în jurul meu apar multe umbre de oameni, iar eu mă tot uitam cum să fug dintre ei. Atunci, văd mai alături de mine un blid alb, „katilioc”, l-am luat de jos la noroc și am mers în rând cu cei mulți la cazan, am primit pâinea, țigările, apoi strigă niscai bucătar în limba rusă să-mi iau mahorca. Eu am spus, în limba rusă, că nu mi -o iau. Apoi am primit ciorba, iar din mulțime cineva striga disperat că i s-a furat „katilioc”. Iar eu, cu pași mărunți, fără a da bănuială, cumva m-am retras la o parte unde am continuat retragerea cu ciorba în mână. Ajung la circa 50-60 metri, întâlnesc un ostaș rus la post cu mitraliera. Atunci când m-a văzut, a zis ostașul rus în limba rusă: «Ce e cu tine?». Eu atunci i-am răspuns calm, în limba rusă: «Nu-i nimic, hai de mănâncă!». El îmi răspunde: «Nu-i voie!». Apoi iar, încet-încet, am continuat drumul spre nord, apoi am simulat faptul că mă așez jos să mănânc, apoi am zbughit -o la fugă. Atunci ostașul rus, nedumerit, a început să tragă cu mitraliera în locul unde eu dispărusem. Eu, mai mult disperat, m-am dat de-a rostogolul, apoi s-a pus cu cartușe trasoare și a zis: «Alarmă, inamic, aici!», zise el. Eu atunci am auzit și primit foc de artilerie. Sărind din groapă în groapă de obuz, am reușit să ies din raza de bătaie. În fața mea se vedea flama focului de armă al armatei noastre. Eu atunci m-am mai încurajat și am mers în vale, că apoi am urcat ușor spre deal, și simțeam, parcă, eu mă apropiam de ai noștri. Apoi, încet am început să strig: «Frați români, nu trageți, sunt român, viu la voi!», am zis așa de 3-4 ori. Apoi aud un glas: «Stai!» Eu zic: «Am stat!». Trei ostași s-au apropiat și m-au luat, și comandantul m-a cercetat, eu m-am legitimat și am povestit, apoi mi-au dat din nou un fir telefonic și am mers la postul Diviziei înaintat la d-l maior Ouatu. Am predat plicul și l-am primit semnat, și m-am dus în adăpost, că după 2 minute un obuz inamic lovește cazemata unde au murit toți care erau în ea”.