O ISTORIOARĂ VECHE DE 124 ANI… În prima parte a poveștii dedicate unui 1 Mai petrecut cu fast în urmă cu peste un secol, mai exact în anul 1901, l-am cunoscut pe George Lecca, boier vasluian, vânător pasionat și povestitor înzestrat, care ne-a introdus cu umor în universul moșiei sale Vladnic, din satul Corni-Albești. Continuăm povestea, spunând că în prima parte scriitorul Lecca ne-a purtat pe drumurile accidentate ale dealurilor din preajma gării Crasna, prin pădurile de stejari seculari, până la vechiul schit de lemn și la conacul ridicat în mijlocul unei poieni. Ne-a descris cu farmec întâmplarea care a dus la decizia spontană a unor notabili vasluieni de a sărbători 1 Mai la moșia sa, după o petrecere începută într-o băcănie din Vaslui. Deși reticent la început, boierul Lecca a acceptat provocarea și a pus la cale o serbare câmpenească autentică. Am aflat cum au fost pregătite harabalele împodobite, mesele din scânduri, vesela tradițională din lemn și lut, meniul cu brânzeturi, raci și porc fript, dar și cum a fost invitată renumita fanfară din Hoceni pentru a încinge atmosfera.
PETRECEREA ZILEI DE 1 MAI LA CORNI-ALBEȘTI… De 1 mai, Ziua Muncii, când toată lumea se oprește pentru o clipă din iureșul zilnic și își permite răgazul unei pauze, vă propunem să ne întoarcem puțin în timp, pe meleagurile vasluiene de altădată și să vedem cum era petrecută ziua de 1 mai în județul Vaslui în anul 1901. Nu toți boierii Moldovei au trăit viața fără griji și fără legătură cu pământul pe care-l stăpâneau, iar George Lecca, proprietarul moșiei Vladnic din Corni-Albești, a fost dovada vie că viața de boier era strâns legată de dragostea pentru natură, literatură și oamenii de la sat. Județul Vaslui de astăzi era renumit în trecut pentru dealurile și pădurile sale, unde se găseau conace, schituri și sate vechi. Printre valorile județului Fălciu (contopit cu Vaslui), se număra George C. Lecca, vânător și boier, dar și povestitor cu talent moștenit din familie, care a adus în paginile ziarelor vremii frumusețea ruralului moldovenesc. În special de 1 Mai, sărbătoarea muncii și a primăverii, când oficialitățile și boierii aflați într-o cârciumă din orașul Vaslui au luat decizia de a petrece ziua de 1 la moșia de pe Vladnic. Astăzi, de Ziua Muncii, vă invităm să pătrundeți alături de noi în lumea boierului Lecca în anul 1901, într-o poveste despre un 1 Mai de odinioară, așa cum numai pe moșiile vasluiene puteai trăi.
Invitații pornesc din gara Crasna cu carele de boi
Iată ce scria boierul Lecca despre această zi: «Se făcuse 12 jumate când am auzit tălăngile de la boii harabalelor cu musafiri care ieșiseră de poarta țarinei și scoborau acuma la vale. Flăcăii de la boi pocneau din harapnice și chiuiau pe întrecute. Uitându-mă cu ocheana, le-am văzut pline cu lume și în urma lor venea o mulțime de norod din sat. Vărul meu a așezat țiganii lui pe ambele laturi a drumului de la intrarea în vie, aranjându-i în păduricea de la spatele lor, cu ordinul ca la semnalul lui, toți deodată să atace cu „motto brio” un marș de bună venire. Vai, ce a mai fost și atunci. La ivirea primei șarabane, s-a dezlănțuit un vacarm de surle și tobe că nu se mai auzea nici în cer nici în pământ. Musafirii strigau ura, fluturând care pălăria care batista. Cîțiva pândari ai moșiei dimpreună cu pădurari, conform ordinului vărului meu, trosneau cu puștile, asurzându-te și umplând aerul cu fum. În fine, când au ajuns la poarta viei, vacarmul a încetat și musafirii prind a se da jos din car îndreptându-se spre locul unde mă aflam cu nevasta mea ca să ne salute. Care nu-mi fu mirarea mea să văd printre musafiri și pe moșierul cu moșia călare pe două județe, la care nu mă așteptam câtuși de puțin, deoarece de-abia îl cunoșteam. Iartă-mă cucoane, îmi spuse el, credeți c-a fost chip să scap, cu de-a sila m-au luat. Foarte bine au făcut, fii binevenit între noi, rugându-te să te consideri ca între ai d-tale, i-am răspuns. După salutările și prezentările de rigoare, încadrați de muzică cu vărul meu în frunte, am plecat spre masă în sunetul unui marș cântat nu cu atâta brio ca celălalt. Ajunși aproape de masă, la comanda șefului suprem, perdeaua de țigani ce era înaintea noastră și ne astupa vederea cu alămurile lor, se dădu la o parte ca și cortina unei scene de teatru și apare tabloul cu masa încărcată la care se mai adăugase două mămăliguțe de culoarea aurului, atunci răsturnate pe fundurile lor și din care ieșeau aburi fierbinți și ceva mai încolo frigările care abia din când în când se mai învârteau, fripturile fiind aproape gata”, spune scriitorul în deputul cărții sale.
Masa boierească pregătită de George Lecca pentru oficialitățile Vasluiului
Povestea boierului Lecca despre ospățul de 1 Mai 1901 este de neprețuit. Ne arată cu ce erau înlocuite delicatesurile din zilele acestea că, de ce nu, boierii Vasluiului din trecut erau la fel de rafinați ca miliardarii de astăzi. În loc de fructe de mare, raci: «Un murmur general de admirație și apoi o explozie de bucurie izbucni la vederea acestui tablou. Și până ce musafirii s-au mai spălat pe mâini și s-au mai scuturat de praf, vărul meu a luat cu el cîțiva oameni cu cofăele și cu cîțiva muzicanți și s-a dus la pivniță să scoată vin. De-abia se așezase lumea la masă când un marș săltăreț ne vestiră că marele pivnicer sosește în procesiune cu vinul. În adevăr el venea în cap, țiganii după el și în urma lor trei oameni cu câte două cofăele cu vin proaspăt încă cu spumă, în care înotau crenguțe de pelin, le așeza câte unu între fiecare două persoane pe bancă. Originalitatea acestei idei, de a aduce vinu cu cofa la masă, ca fiecare să ia cu oala din ea și să bea după pofta inimii, le-a plăcut la toți și ca dovadă, aproape toți își umplură ulcelele și sorbeau cu nesaț din ele, găsind vinul rece și minunat de bun, cu puțin gust de pelin. Unul din ei, acel care născocise ideea ca să se facă armindenu la mine, din fundul oalei, căci nu se îndura s-o lese de la gură, spune: „că discursurile în timpul mesei vor fi aspru interzise, căci ar fi o profanare să se răpească un timp atât de prețios consacrat acestui divin nectar”. Vărul meu a avut fericita idee ca pe timpul mesei să împartă muzicanții lui în cete de câte 6 în cele patru puncte cardinale ale viei cu ordinu ca să-și dea replice uneia alteia. Era și interesant și în același timp ne scăpase urechile de surzenie. Musafirii noștri cum era și drept aveau o foame de lup. Pârâiau cojile de raci în mâinile lor de Doamne ferește. Nu spunea nimene nici o vorbă, se auzia numai cum sugeau cu poftă din trupul gustos al racilor. Cu aceeași lăcomie a trecut untul, brânza cu smântână, ceapa și când a venit rândul fripturii fierbinți cu coajă tare și rumenă, să fi văzut atunci ce prăpăd era la gurile lor. Vinul scădea din cofăele văzând cu ochii, parcă l-ai fi turnat pe plită așa sfârâia pe gâtlejele lor. Încât Marele Pivnicer a mai trebuit să repete procesiunea. În fine, plăcintele și torturile făcute de cucoane, una mai specialistă ca alta, și-au făcut și ele apariția pe masă, însă modeste și parcă rușinate, se temeau că nu vor fi atinse, dar ți-ai găsit, au mers și ele».
S-a încins o horă în care s-au prins țăranii alături de boieri
Când vinul dezleagă limbile, rangul nu mai contează. Boierul Lecca surprinde acest moment: «După masă a urmat un timp de odihnă, când fiecare din comeseni sub umbra a câte unui stejar rămuros s-a întins pe pajiștea verde pentru a ațipi puțin. Unii din musafiri și-a luat cofăiele cu vin cu dânșii, spunând servitorilor, ca din zece în zece minute să-i trezească spre a nu pierde prea mult timp cu somnul în detrimentul băuturii. Pe la 5 după prânz, vărul meu a trimis să cheme înăuntru flăcăii și fetele din sat care erau adunați la poarta viei și pe când ceilalți dormeau, a înjghebat pe nesimțite o horă mare. La zgomotul formidabil de tromboane, fligerhoarne, doba mare, dobi mici făcute de muzică s-au trezit din somn cu toții și cucoane și boieri s-au prins și ei în horă de-a valma printre flăcăi și fete. Și cine credeți că juca mai cu foc și mai îndrăcit? Moșierul cel cu moșia călare pe două județe. Deși om în vrâstă, însă plin de sănătate și fire veselă, gata de glumăși ghidușii oricând, dar cu foarte multă omenie în el. Și cu toate că era după patru zile de chef, ți s-ar fi părut că acest om, n-a pus de un an vin în gură. Se întâmplase ca în horă să aibă în stânga ca tovarăși de joc un moșneguț brumăriu, însă plin de viață care și el voia să arate cum jucau flăcăii la vârsta lui și în stânga o fetișcană din sat, din cele cu limba nelegată. Și fiindcă la o horă se obișnuiesc zicalele, moșierul meu ca să dea îndemnul la flăcăi, pe când juca, ridică capul în sus și prinde a zice cu chiot în tactul dansului: „Cât îi moșu de bătrân, tot îi place măr din sân”, făcând aluzie la fetișcana pe care o ținea de mână. Și a cărei sânișori săltau și ei sub cămășuță. Iar fata, tot în tact: „Nu zic ba, o fi și așa; dară măru gurgureț, îi păstrat pentru cel băet”. Și apoi în șoaptă, „d-tale ți-or strepezi dinții”… lasă-le în pace. Urmează apoi moșneguțu chiuind: „Haide roată, rotiliță, draga tatei copchiliță, că o roată fără schițe, două schițe nu-s de loc, le-a pus bădița pe foc. Fata: „Ardî-te-ar focu de hodorog”. Alții din capătul celălalt al horii: „Sub călcâiul cizmei mele, zace dracu și-o muere și te învață a face rele”. Și apoi pe urmă au început a curge zicalele una mai cu haz decât alta. Se înfierbântase lumea la joc de nu se mai află, locul unde jucau devenise acum bătătură și bieților țigani le eșise ochii din cap ca pumnul de atâta ce suflau. Moșierul care se potrivise de minune la joc cu moșneguțul de lângă el tot îl întreba: „Ori petrece omul ori nu petrece moșule?”. Cum să nu petreacă, cucoane? Dacă-i inima la locul ei și trupu-i sănătos, și zâse înainte cu danțu».
Plimbare până la mănăstirea Vladnic
Lecca a fost un fin observator al metehnelor lumești și descrie cu destul umor cum a continuat petrecerea și fără lăutari: «Marele Pivnicer, socotind că e timp să se mai odihneascăși dănțuitorii și muzicanții, a suit pe o movilă comanda tare: „Moclismo!”. Adică pe țigănește, tăcere. Ca prin farmec țiganii au încetat și lumea s-a împrăștiat. Mai multe cofe cu vin erau înșirate pe iarbă așa că toată lumea putea să bea după pofta inimii. Când se goleau, veneau altele în loc. Prinsese a se înnopta. O noapte caldă, splendidă de mai. Cerul frumos împodobit cu luceferi și stele aștepta să facă onorurile cuvenite Măriei Sale Luna, care n-a întârziat să apară în haina ei de Crăiasă scăldată în aur. Acum țiganii nu mai cântau, le luase loc privighetorile, care parcă se întreceau una pe alta, așa cu foc cântau. Musafirii așezați în cerc pe pajiștea verde, tăceau cu toții sub impresia acestui farmec dumnezeiesc. Dacă în așteptarea mesei, am face o plimbare până la mănăstire? Propun eu. Da, da, răspunseră toți, bucuroși, mai facem puțină mișcare. Am plecat secondați de lună. Moșieru și cu alții de sama lui cu ulcele în mână și cu un om purtând o cofă plină cu vin veneau în urmă și-l tot auzeam: Ori petrece omul ori nu petrece. Dar acum începuse a nu mai putea pronunța pe r, spunea petece, dar cât pentru aceasta nu se prea sinchisea el, ar fi putut să beie și fără r încă trei zile”.
Mănăstirea atacată de meseni care sărbătoreau boierește Ziua Muncii
PETRECERE PE CINSTE… Povestea boierului Lecca continuă cu mult umor: «Pe când ne învârteam în jurul bisericei și la lumina lunei admiram construcția ei, iată că auzim venind din vale un vacarm groaznic cu împușcături și strigăte de ura, înainte, ura și muzica dând atacu: „ta ra ra, ta ta ra ta, ta ra ra tatara”, întocmai ca la Grivița sau Plevna. Ce se întâmplase? Vărul meu, de conveniență cu cîțiva musafiri din cei mai tineri, furișîndu-se de noi, au luat muzicanții, cu cîțiva pușcași și cu tot norodul rămas până la acea oră în vie și pe un drumeag lăturalnic s-au scoborât în vale. Aici vărul meu erijat în comandant suprem cu un chipiu de ofițer în cap și cu o sabie goală în mână (căci teaca o dăduse altuia, ajutorului său) a cuprins cu oștirea lui toată marginea dealului dinspre șes și punând pușcașii înainte, cu muzica după dânsul și cu norodul care venea în urmă strigând ura, înainta acuma într-un atac impetuos la deal ca să ia cu asalt Monastirea și să ne prindă pe noi. Închipuiți-vă acum ce chin era pe capul bieților țigani care trebuiau să urce dealul în marș forțat și să sufle în instrumentele lor. Printre ei erau și oameni bătrâni, dar credeți că era chip să rămâie vreunul în urmă sau să se puie jos, că ajutorul comandantului cu teaca sabiei în mână îl și croia. Când s-au apropiat și se pregăteau să puie mâna pe noi și să cucerească Mănăstirea, fratele „ori petece omul ori nu petece” care până atuncea rămăsese impasibil cu oala lui în mână, strigă odată desperat: „Fraților nici morți nu ne pedăm, cu toții sus la paapete”, arătând cu mâna spre cerdacul clopotniței. Și iată-ne clae peste grămadă suiți în cerdăcuțul clopotniței unde ne-am tupilat cu toții și de unde puteam vedea desfășurarea luptei. Vajnicul comandant cu sabia în mână a intrat cel dintâi în ograda bisericei cu muzica după el, țiganii de abea mai puteau sufla și cercetător căuta inamicul când deodată se trezește botezat din cap până în picioare cu vinu din cofa care era mai plină și pe care moșierul ia vărsat-o de pe cerdac în cap. Pentru acest fapt a fost pedepsit de comandant, căci până la masă nu i-a mai dat un strop de vin. Apoi și învingătorii și învinșii, punându-ne în coloană de marș cu muzica în frunte și în tactul unui marș victorios, am plecat spre vie la masă».
Masa de seară de pe 1 Mai 1901 a fost una de pomină
CINA… Mai cu multe detalii, boierul Lecca descrie partea a doua a sărbătorii de 1 Mai, adică cina: „Musafirii noștri parcă nici nu mâncase la prânz cu așa poftă de mâncare s-au așezat la masă. Borșul făcut de lelea Anița a fost ridicat în slavă de ei. Aproape fiecare s-a servit de câte două ori. Însă când s-a adus pe masă mușchișorii de purcel care au fost ținuți cu câteva zile înainte la sare și apoi ținuți puțin la fum, fripți cu de-a lungul după cum am spus, fierbinți și cu toată zama într-nșii, ovațiunile nu mai conteneau. Bineînțeles că n-a lipsit nici usturoiul nici mămăliguța. La prânz se băuse el într-o părere. Dar băutura care s-a încins la masă pe motivul mușchiului, a rămas de pomină. Marele pivnicier, văzând că nu poate prididi cu scosu vinului, a luat cîțiva oameni cu el, a scos vasu cu totul din pivniță și punându-l pe un car la care a înjugat boii, l-a adus în vie. Își luase omul de grijă, de acuma putea să beie și el liniștit. Poznaș vin mai era și aceala. Făcut din viță indigenă care n-a cunoscut ceea ce-i sulfatu de cupru sau pucioasa, se lăsa la băut ca vădana la sărutat acuși te îmbatăși apoi tot el te dezbate. Moșierul nostru acum nu mai spunea nici un cuvânt. Am încercat noi să-l facem să vorbească, dar pace. Rămăsese într-un fel de extaz, singura mișcare pe care o mai făcea, era să ducă oala cu vin la gură. Muzicanții, după ce s-au odihnit și s-au ospătat și ei, șeful lor a venit să ne propue să ne zică ceva de-ale lumii din gură și pentru acest scop își adusese și chitara. Zi tată zi, numai să nu ne cânți romanțe de pe la oraș, să ne zici cântece țigănești moștenite de la bunicii voștri, știi măi, sau nu știi, îl întreb eu?Oi ști Măria Voastră, a răspuns el. Și cu pronunțarea lui specific țigănească și cu un timbru plăcut în voce începe o melodie foarte duioasă neauzită până atunci de nimenea din noi, următorul cântec:„Foaie verde tămâioară, Mărioară, ce ai în poală? Ce oare ar fi putut avea Mărioara în poală, decât fragi roșii ca buzele și mure negre ca și ochișorii ei”. Sau alta: „Hai, mândro, să ne stropim cu apă de trandafir”, iarăși pe o melodie neauzită. Tocmai hăt târziu, din întâmplare, am găsit într-o carte explicația acestor cuvinte. Și anume că: la triburile de țigani de pe malul Nilului este obiceiul ca fiecare tânăr să-și fure viitoarea lui soție din alt trib de țigani și ca consfințire a acestui act își umple gura cu parfumul apei de trandafir, stropind fata pe față sau cele mai de multe ori prin sărut îi varsă apa care o are în gură, în gura ei. Acei care nu dispun de acest parfum, sorb din Nil o gură de apă, îngurgitând-o în gura iubitei lui. Aceasta ține loc de logodnă, de cununie, ei se consideră uniți pe vecie prin acest act. Serbarea nunții vine mai târziu și multe altele ne-a mai zis țiganu, pe care îmi pare rău că le-am uitat. Și am stat până în ziuă așa, căci tare ne era bine la toți”.
Ploaia a stricat petrecerea boierilor
GHINION… Iată cum s-a terminat petrecerea 1 Mai 1901, de la curțile boierului Lecca. „Cu băutura ne deprinsesem acuma, țiganul cânta din ce în ce mai cu foc, râs, glume, ghidușii, petreceam de minune. Dacă poznașa de lună, smonită de doi luceferi care tot îi făceau cu ochiu, nu se ducea după ei să se închidă într-o cetate de nouri negri, lăsându-ne pe întuneric. Vântul de conivențe cu ea voia cu ori ce preț să ne scoale de la masă aducându-ne ploaie. Nemaifiind chip să rămânem pe poziție, am plecat cu toții ținând tot o fugă pânăîn deal la curte, căutând un adăpost. Cucoanele noastre de abia au încăput în bordeiul pădurarului, iar noi am nimerit-o într-un grajd în construcție care era acoperit și podit cu podele rotunde de plop de abia cioplite. Pereții atunci se lipeau cu lut de țigănci, în majoritate fete și femei și vreo doi țigani mai bătrâni care serveau la călcatul lutului. Când am intrat buluc cu toții pe ușa grajdului, la zgomotul făcut de noi, țigăncile care dormeau prin colțuri au prins a se trezi și una din ele a strigat: Haoleu! Fo! Sculați că viu boierii, căutând sățîșnească pe ușă afară, dar le-a fost peste putință ușa fiind baricadată de noi. Marele Pivnicer, aducându-și aminte că-i mai rămăsese un muc de lumânare în buzunar, îl aprinde. La lumina acestui opaiț am putut vedea mai multe perechi de ochi albi care ne priveau cu oarecare teamă dar și cu curiozitate. Erau câteva țigăncușe frumușele printre ele dacă n-ar fi fost așa de amarnic unse de lut. S-au culcat așa cum s-au lăsat de la lipit, nu s-au mai spălat, treabă țigănească. Locul din grajd rămas nepodit era încă ud bine de apa ce se vărsase pe el, de asemenea mai erau câteva grămezi de lut făcut gata menit să servească la lipit pentru a doua zi. Am trimis de ne-a adus fân uscat pe care l-am așternut peste podea încă cu surcele pe ea și suflând în lumânare ne-am culcat. Se făcuse ziuă bine când ne-am deșteptat. Când ne-au văzut cucoanele, și-au pus mâinile în cap, așa eram plini de lut, pe față, pe mâini, pe haine. Afară se înseninase frumos și iarăși avea să fie o zi frumoasă. După ce am făcut cinste potrocului la masa noastră din vie, ne-am suit cu toții în harabalele împodobite și în pocnituri de harapnice, în sunetele tălăngilor și cu muzica după noi, care ne-a petrecut până în vale cu un marș vesel, am plecat la gară să prindem trenul pentru Vaslui. Și astfel s-a serbat armindenul în anul acela la Vladnic rămânând de pomină. Și astăzi mai sunt din acei care își aduc aminte cu plăcere de această petrecere câmpenească. Și dacă printre celelalte amintiri, am povestit-o și pe aceasta, e ca să am mângâierea că acei care vor ceti-o (mai ales cei de vrâsta mea), vor petrece un minut plăcut, cu gândul căși ei ar fi luat parte cu noi la acest frumos arminden”.
