Au mers pe jos mii de kilometri ca sã ajungã acasã. Povestea României în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial si cum îi umileau Armata Rosie pe soldatii români

DESCULTI, DAR DÂRZI… Peste doar câteva zile, pe 8 mai 2025, se împlinesc 80 de ani de la sfârsitul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial în Europa, o conflagratie care a schimbat definitiv fata lumii si a lãsat urme adânci în destinul natiunii române. Cu aceastã ocazie, ne întoarcem în timp pentru a rememora parcursul complex al României în acest rãzboi devastator, de la bãtãliile dramatice din Est, la eliberarea Ardealului si luptele din Cehoslovacia, pânã la drama prizonierilor de rãzboi. Soldatii români simpli, trimisi sã lupte departe de casã, adesea desconsiderati de aliati si uitati dupã rãzboi, au fost cei care au trãit ororile acestui mare rãzboi. Acest articol le este dedicat lor.

CAMPANIA DE EST, DE LA BASARABIA LA STALINGRAND… În dimineata zilei de 22 iunie 1941, Armata Românã a trecut Prutul cu speranta eliberãrii Basarabiei si Bucovinei de Nord, teritorii rãpite în 1940 de URSS. Dupã numai 33 de zile de lupte, trupele române, alãturi de aliatii germani, au reusit sã atingã acest obiectiv: Basarabia si nordul Bucovinei au fost recucerite. Entuziasmul era urias; militarii români credeau în misiunea lor „sfântã” de a apãra tara si de a recupera pãmânturile pierdute. Însã rãzboiul nu s-a oprit la granitele din 1940. Conducerea de la Bucuresti, în frunte cu maresalul Ion Antonescu, a decis continuarea campaniei dincolo de Nistru, alãturi de Wehrmacht, sperând ca sprijinul oferit Germaniei sã aducã ulterior si redobândirea Ardealului pierdut. Astfel, România a intrat adânc pe teritoriul sovietic, iar soldatii români au fost aruncati într-un conflict cumplit, mult dincolo de ceea ce îsi imaginaserã la plecare. Dupã trecerea Nistrului, armata românã s-a confruntat cu primele încercãri grele. Un moment de cumpãnã a fost asediul Odessei din august-octombrie 1941. Asteptatã initial ca o victorie rapidã, bãtãlia pentru Odessa s-a transformat într-un mãcel, din cauza rezistentei acerbe a sovieticilor si a lipsei de experientã si echipament a trupelor noastre. Între 6 august si 16 octombrie 1941, românii au pierdut peste 92.000 de oameni (aproape 18.000 morti, 63.000 rãniti si peste 11.000 dispãruti) în luptele crâncene de la Odessa. Cu toate aceste sacrificii, orasul nu a fost cucerit prin fortã directã, deoarece garnizoana sovieticã s-a retras abia la ordinul lui Stalin, când frontul se mutase cãtre Crimeea. Trupele române au intrat, în final, în Odessa la 16 octombrie 1941, gãsind un oras pustiit si minat. Dupã Odessa, campania a continuat spre Crimeea si Caucaz. Unitãtile române au participat, sub comandament german, la asediul Sevastopolului (primãvara-vara 1942) si la înaintarea spre muntii Caucaz. În iulie 1942, Sevastopolul a cãzut, iar drapelul românesc a fluturat pe fortãreata Melitopol în semn de victorie. Dar aceste succese partiale au venit tot cu un pret. În luptele din Crimeea si Caucaz, alte zeci de mii de militari români au fost pierduti, fie cãzuti pe câmpul de luptã, fie rãpusi de boalã si epuizare în conditiile aspre de pe front.

Cotul Donului, locul unde Armata Românã a suferit cea mai mare înfrângere

DEZASTRU… Punctul de cotiturã în parcursul României pe Frontul de Est a fost, însã, Bãtãlia de la Stalingrad (Cotul Donului), în toamna-iarna anului 1942. Acolo, Armatele 3 si 4 române, slab dotate în armament antitanc si întinse pe un front prea lung, au fost asezate de aliatii germani sã apere flancurile ofensivei germane. În noiembrie 1942, trupele sovietice au lansat o contraofensivã uriasã (Operatiunea „Uranus”) tocmai în sectoarele apãrate de români. Coplesiti de numãrul si tehnica inamicului, ostasii români au luptat cu disperare pentru a tine piept tãvãlugului de tancuri sovietice, însã frontul a fost curând strãpuns. La Cotul Donului, armata românã a suferit un dezastru militar de proportii: aproximativ 150.000 de oameni au fost pierduti în doar câteva sãptãmâni (mii de morti si rãniti, iar aproape 100.000 dati dispãruti sau cãzuti prizonieri). Acest dezastru a redus dramatic capacitatea combativã a României si a reprezentat începutul sfârsitului pentru campania din Est. Pentru soldatii români aflati pe malurile înghetate ale Donului, Stalingradul a fost un infern de nedescris. Ei povestesc în jurnale scene terifiante: ger cumplit, bombardamente neîntrerupte si valuri nesfârsite de soldati sovietici. Locotenentul Simion Iuga nota în jurnalul sãu, la 25 noiembrie 1942, cã dupã o zi întreagã de bombardament si asalturi respinse succesiv, în fata liniilor românesti se ridicau mormane de cadavre: „În fata plutonului III mitraliere… se strânseserã atîtia rusi morti încât fãceau din ei grãmezi si-i împingeau pe gheatã, numai ca sã se poatã apropia de noi, sub scutul acestora”. Înconjurati si coplesiti numeric, fãrã alimente si munitie, românii au luptat pânã la sacrificiu, multi sfârsind prizonieri. Un ordin transmis trupelor încercuite le cerea sã reziste „cu pretul oricãrui sacrificiu” pânã la sosirea ajutorului, ajutor care nu a mai venit niciodatã. Episoade de eroism extrem au rãsãrit în acest dezastru: sergenti care s-au aruncat cu grenade sub tancuri, tunari care au tras pânã la ultimul obuz. Dar, per ansamblu, armata românã s-a prãbusit la Stalingrad. Martorii vorbeau despre un adevãrat iad alb.

Armata Românã luptã alãturi de germani în retragere

Dupã catastrofa de la Cotul Donului, putinii supravietuitori ai diviziilor române au fost retrasi în tarã pentru refacere (februarie 1943). În anul urmãtor, 1943-1944, prezenta României pe Frontul de Est a scãzut simtitor, armata încercând sã se refacã dupã pierderile cumplite. Totusi, unele unitãti române au continuat lupta alãturi de germani în defensivã: în Kuban, apoi în Crimeea (unde în primãvara 1944 au suferit din nou pierderi grele, mii de soldati fiind prinsi în capcana de la Sevastopol si capturati de sovietici). În vara anului 1944, frontul a ajuns la granita României, în urma ofensivei sovietice Uman-Botosani, apãrarea s-a prãbusit din nou, iar Armata Rosie a intrat în Moldova. România se afla într-o situatie disperatã, prinsã între un inamic de neoprit din Est si un aliat german tot mai suspicios si agresiv.

Campania din Vest, de la Ardeal la Muntii Tatra

SPERANTÃ… La 23 august 1944, România a decis sã iasã din alianta cu Germania si sã se alãture Natiunilor Unite (Aliatilor), întorcând armele împotriva fostilor aliati nazisti. Regele Mihai I, sprijinit de lideri militari si civili, l-a arestat pe maresalul Antonescu si a ordonat încetarea ostilitãtilor contra sovieticilor. Din pãcate, pe teren, realitatea a fost alta, desi încetarea focului cu sovieticii fusese anuntatã, trupele Armatei Rosii au continuat sã captureze militari români pânã la semnarea armistitiului oficial de la 12 septembrie 1944. În acest interval aproximativ 160.000 de soldati români, de la generali la simpli ostasi, au fost dezarmati si trimisi în prizonierat de cãtre sovietici. A fost un soc, românii, care sperau cã devin aliati, au fost tratati initial ca inamici învinsi. Multi ofiteri au fost arestati, iar unitãti întregi au fost capturate fãrã luptã. Cu toate acestea, o bunã parte a armatei a reusit sã se reorganizeze sub noul context si, alãturi de trupele sovietice, a început campania din Vest împotriva Germaniei si Ungariei hortiste. Prioritatea imediatã a fost eliberarea Transilvaniei de Nord, aflatã sub ocupatie maghiarã din 1940. În septembrie-octombrie 1944, armata românã, reorganizatã în mare grabã, a purtat lupte grele pe teritoriul propriu, împotriva armatelor germane si ungare ce se retrãgeau si încercau sã mentinã linia Carpatilor. Bãtãlia de la Oarba de Mures (septembrie 1944), rãmasã în memoria supravietuitorilor drept un adevãrat mãcel. Acolo, mii de ostasi români au cãzut în încercarea de a strãpunge defensiva germanã de pe malul Muresului. Un medic militar român, aflat în infernul de la Oarba, descria în scrisorile sale cãtre familie groaza acelor zile: „…dupã 7 (sapte) zile continue de infern – zãu adevãrat infern. Dumnezeu m-a ajutat pânã acum sã înfrâng greutãtile si mai ales iadul de foc ce l-am îndurat… Din nefericire, rãzboiul nu iartã, au cãzut multi dintre ai nostri”. El povesteste cum camarazi apropiati, pe care abia îi pansase, mureau în bratele sale, rãpusi de schije, în timp ce el trebuia sã-si înghitã lacrimile si sã meargã mai departe pentru a salva pe altii. Astfel de scene, de un eroism si o tragedie coplesitoare, s-au petrecut pe tot parcursul eliberãrii Ardealului. Pânã la 25 octombrie 1944 (când ultima palmã de pãmânt românesc a fost recuperatã), pierderile suferite de armata românã au fost enorme, semn cã fiecare deal si fiecare sat au fost plãtite cu sânge.

Soldatii români trec granita în Ungaria

Dupã eliberarea Transilvaniei, rãzboiul a purtat soldatii români dincolo de granite, în inima Europei Centrale. În iarna lui 1944-1945, Armatele 1 si 4 române, sub comandament sovietic, au traversat Ungaria în urmãrirea trupelor germane. Au luptat în câmpia Budapestei, la Debretin si pe valea Tisei, si au contribuit la încercuirea si capitularea garnizoanei germano-ungare din Budapesta (ianuarie 1945). Budapesta însãsi a fost teatrul unor lupte grele de stradã, unde unitãti române au suferit pierderi semnificative. Martorii unguri si sovietici consemneazã cã românii au dat dovadã de curaj si dârzenie, desi erau slab înarmati si considerati „aliati de mâna a doua” de cãtre sovietici. În total, aproximativ 21.000 de militari români si-au pierdut viata pe Frontul de Vest (1944-1945), dintre care multi în Ungaria si Cehoslovacia. În primãvara anului 1945, Armata Românã ajunsese pe teritoriul Cehoslovaciei, participând la alungarea ultimelor forte hitleriste din Muntii Tatra si din Bazinul Moraviei. Aici, soldatii români au fost primiti cu entuziasm de cãtre populatia slovacã si cehã, fiind considerati eliberatori. Ei veneau dupã luni de marsuri si lupte prin ploi si nãmeti, trecuserã deja prin Ungariasi acum urcau cãrãrile înzãpezite ale muntilor Tatra.

Doar partizanii slovaci ne-au tratat cu respect

Luptele din Slovacia (decembrie 1944 – aprilie 1945) au fost dificile: teren muntos împãdurit, iarnã asprãsi un inamic hotãrât sã reziste. În multe situatii, partizanii slovaci au ghidat trupele române pe poteci ascunse, ajutându-i sã surprindã pozitiile germane. De pildã, într-o noapte geroasã de ianuarie 1945, vânãtorii de munte din Regimentul 27 Dorobanti, condusi de localnici, au atacat prin zãpadã si au eliberat localitatea Tisovec dupã ore întregi de luptã corp la corp, fiind întâmpinati cu lacrimi de bucurie de sãteni. Pe mãsurã ce înaintau, soldatii descopereau si oroarea lãsatã în urmã de nazisti: pãduri de spânzurati, oameni nevinovati ucisi drept represalii. Un veteran îsi amintea cum, într-un sat slovac, localnicii i-au dus pe militarii români la marginea unei pãduri unde atârnau zeci de trupuri spânzurate de germani, ca pedeapsã pentru presupusa lor sustinere a partizanilor. Ultimele confruntãri ale armatei române s-au dat în aprilie 1945, în Muntii Tatra (Slovacia), unde diviziile române au înfruntat pozitiile fortificate germane. S-au fortat cursuri de apã vijelioase (râul Hron la Banská Bystrica, de exemplu, traversat sub focul inamic), s-au cucerit creste înalte pe viscol si s-au executat manevre alpine periculoase pentru a ocoli redutele inamice. La 8 mai 1945, când armele au tãcut definitiv în Europa Centralã, ostasii români ajunseserã la poalele Muntilor Tatra, la aproape 100 km de Praga. Se spune cã avangãrzile române au mai înaintat încã putin, ajungând la circa 30 km de Praga, când rãzboiul s-a terminat. Bucuria victoriei era imensã: România, care începuse rãzboiul alãturi de Germania, îl încheia ca aliat al Natiunilor Unite, contribuind efectiv la înfrângerea finalã a Reich-ului nazist.

Viata soldatului român, sacrificii si dispret din partea aliatilor. Am fost descultii rãzboiului

Pentru soldatul român de rând, al Doilea Rãzboi Mondial a fost o experientã extrem de durã, marcatã de lipsuri materiale, conditii aspre si, nu în ultimul rând, de dispretul aliatilor alãturi de care a luptat, mai întâi germanii, apoi sovieticii. Tânãrul tãran în uniformã, care plecase la luptã cu credinta cã îsi apãrã patria, a trebuit sãîndure foamea, frigul si oboseala cruntã pe fronturi îndepãrtate.Echipamentul armatei române la începutul rãzboiului era insuficient si învechit. Multi soldati aveau putine cartuse, armament usor depãsit si fãrã arme antitanc moderne, o realitate care s-a vãzut la Stalingrad, când au fost neputinciosi în fata tancurilor sovietice. În plus, aprovizionarea deficitarã a fãcut ca, de multe ori, trupele din prima linie sã sufere de foame si sete. O notã de arhivã din 1942 consemneazã cazul unui soldat, Achim Nicolae, reîntors de pe frontul Odessei: acesta a mers trei zile si trei nopti fãrã sã primeascã niciun fel de hranã, deoarece plutonierul sãu i-a spus cã nu are pâine de rezervã pentru drumul de întoarcere. Ajuns într-un restaurant din tarã, omul „mânca cu poftã extraordinarã„ pâinea si slãnina oferite de un chelner milos. Din pãcate, Achim mãrturisise cã „toti soldatii care vin de pe front nu primesc hranã pentru drum”, semn cã situatia lui nu era deloc un caz izolat. Setea era si ea cumplitã pe frontul din Stepa Calmucã, unde verile toride îi epuizau pe ostasi. Iar în iernile rusesti, paradoxal, oamenii sufereau de sete din cauza apei înghetate, trebuiau sã topeascã zãpada pe sobe improvizate, riscând sã facã fum si sã-si dea pozitia de gol.

Nemtii ca aliati ne considerau soldati second-hand

Pe lângã lipsurile materiale, moralul soldatilor a avut mult de suferit din cauza tratamentului arogant al aliatilor germani (în prima parte a rãzboiului). Desi românii luptau si mureau pe acelasi front, ofiterii germani manifestau adesea dispret si lipsã de respect. Existã relatãri documentate despre germani care îi considerau pe români trupe „inferioare”. Generalul Radu Niculescu-Cociu nota indignat, în 1943, cã soldatii germani „insultând si lovind pe ofiterii si soldatii români, amenintîndu-i cu revolverele, fãcându-i porci, tigani, barbari…” au stârnit „în sufletul ostasului român o urã” fatã de cei ce ar fi trebuit sã le fie camarazi. În haosul retragerii din Ucraina, germanii îsi dãdeau întâietate la trenuri si convoaie, lãsând diviziile române în urmã, chiar cu forta. S-au vãzut situatii în care vehiculele românesti erau date jos de pe bacuri sau trenuri pentru a face loc echipamentelor germane, în timp ce soldatilor români li se striga dispretuitor sã meargã pe jos. Aceastã atitudine de dispret fatã de militarii nostri, care se întrebau de ce sângele lor ar valora mai putin, a dus în cele din urmã la un moral scãzut. Camaraderia pe frontul de Est a fost stirbitã de aceste tensiuni, iar resentimentele au mocnit mult timp.

Soldatul român, dârz si curajos, a fost luat peste picior de Armata Rosie

DISPRET RUSESC… Dupã 23 august 1944, situatia s-a inversat: sovieticii au devenit „aliatii” nostri, iar germanii inamici. Însã, din nefericire, dispretul si abuzurile nu au încetat, ci doar au venit din altã directie. Sovieticii, desi luptau acum alãturi de români contra nazismului, nu aveau încredere în trupele române (pe care pânã ieri le combãtuserã) si le-au tratat ca pe niste forte secundare. Ordinele importante se dãdeau peste capul comandantilor români, multi ofiteri experimentati români au fost îndepãrtati sau arestati, iar unitãtile române erau adesea trimise în cele mai dificile misiuni, unde pierderile aveau sã fie inevitabil mari. Un exemplu grãitor este chiar bãtãlia de la Oarba de Mures mentionatã mai sus: s-a spus cã comandantii sovietici au grãbit fãrã rost atacurile frontale românesti, fãrã sprijin de tancuri sau artilerie suficient, ceea ce a dus la un carnagiu, în vreme ce ei urmãreau de pe margine evolutia. De asemenea, incidentul celor 160.000 de prizonieri luati de Armata Rosie dupã 23 august 1944, chiar dacãîn scurt timp românii au devenit oficial cobeligeranti. Chiar si în Slovacia eliberatã, relatiile nu erau întotdeauna armonioase: existau frictiuni legate de rechizitii si comportament, sovieticii îsi permiteau jafuri sau abuzuri (au existat cazuri de violente si jaf asupra populatiei din Ardeal, de pildã), ceea ce îi punea pe români într-o luminã proastã fatã de localnici. Multi soldati români au simtit cã, dupã ce au schimbat tabãra, sunt priviti cu suspiciune si tratati ca trãdãtori atât de fostii aliati germani, cât si de noii aliati sovietici.

Ultimele lupte si întoarcerea acasã prin Muntii Tatra. Rusii ne-au trimis pe jos din Cehoslovacia

UMILITI DE RUSI… În primãvara anului 1945, departe de casã, soldatii români priveau Muntii Tatra acoperiti de zãpadã si stiau cã sfârsitul rãzboiului e aproape. Dupã capitularea Germaniei (8 mai 1945), pentru ostasii români din Cehoslovacia a început drumul întoarcerii spre tarã, un drum lung si anevoios, parcurs în mare parte pe jos. În iunie 1945, în loc sã se întoarcã victoriosi cu trenul, cum si-ar fi imaginat, cei 538.000 de militari români de pe frontul de vest au fost nevoiti sã mãrsãluiascã sute de kilometri pe jos, prin Ungaria pânã acasã. Motivul era simplu: transportul feroviar era controlat de sovietici, care nu au pus la dispozitie vagoane pentru repatrierea românilor (vagoanele fiind folosite în schimb pentru propriile trupe si pentru bunurile luate ca pradã de rãzboi). Asa se face cã Armata I si Armata IV Românã au pornit într-un urias mars pe jos, organizat pe douã coloane principale, strãbãtând la pas Slovacia, Ungaria si România, de la vest la est.

Cosmarul prizonierilor români în URSS. Putini s-au mai întors acasã

SOARTÃ… Dacã cei mai norocosi s-au întors acasã în vara anului 1945, alte zeci de mii de militari români au rãmas departe de tarã, gustând o soartã si mai cruntã: prizonieratul în Uniunea Sovieticã. Pentru soldatii români cãzuti prizonieri pe Frontul de Est (începând cu 1941, dar mai ales dupã marile înfrângeri de la Stalingrad si în Moldova 1944), lagãrele sovietice de prizonieri s-au dovedit a fi adevãrate lagãre ale mortii. Înfometati, înghetati si pusi la munci istovitoare, multi nu au supravietuit pentru a mai reveni acasã.