FILE DE ISTORIE LOCALĂ… Puțini știu că cel mai bogat român al perioadei interbelice s-a născut chiar aici, la Huși. Numele lui era Nicolae Malaxa, iar povestea sa pare desprinsă dintr-un film. A construit un imperiu industrial, a fost prieten apropiat cu regii României, a finanțat legionari, apoi a fugit din România cu milioane de dolari în buzunar, fiind urmărit de comuniști și anchetat de FBI. Și totuși, în ciuda averii colosale și a influenței uriașe, a murit singur, într-un azil din America. Cine a fost, de fapt, acest hușean care a ajuns să domine economia României?
Nicolae Malaxa s-a născut pe 10 decembrie 1884 (22 decembrie stil nou) în orășelul Huși din județul nostru, într-o familie înstărită de negustori. Tatăl, Costache Malaxa, era un comerciant aromân prosper, iar mama, Elena Ruxandra, provenea dintr-o familie de mici boieri locali. Casa familiei se afla la Bârlad, așa că micul Nicolae și-a petrecut copilăria în acea urbe și a urmat acolo școala primară și Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu”. Încă din anii de școală a dat dovadă de o curiozitate tehnică și un spirit întreprinzător ieșit din comun. Sprijinit de părinți să-și urmeze visurile, tânărul Malaxa a plecat în Germania pentru studii superioare, frecventând din 1902 cursurile de inginerie la Universitatea Politehnică din Karlsruhe. În 1908, la doar 24 de ani, a absolvit cu diplomă de inginer mecanic, acumulând cunoștințe solide și o viziune modernă asupra industriei. La întoarcerea în țară, Nicolae Malaxa era deja un inginer plin de energie și imaginație, pregătit să-și testeze abilitățile de om de afaceri.
Primii pași în industrie, la Bârlad
Revenit în Moldova natală, tânărul inginer a ales să își înceapă cariera nu în marile centre, ci la Bârlad, aproape de locurile copilăriei. În 1909, la doar un an după absolvire, Nicolae Malaxa a înființat la Bârlad o mică presă de ulei acționată cu abur, punând bazele unei afaceri inedite pentru zonă. Această inițiativă a crescut rapid, astfel că în 1912 a luat ființă fabrica de ulei vegetal „Mândra”, prima unitate de acest fel din regiune, rămasă funcțională peste un secol. Alegerea numelui „Mândra” („frumoasa”) nu a fost întâmplătoare, se spune că ar fi fost inspirat de o idilă pe care tânărul inginer ar fi avut-o cu o fată localnică, o poveste de dragoste care i-ar fi purtat noroc afacerii sale. Fabrica a prosperat, valorificând cu succes recoltele bogate de semințe oleaginoase din împrejurimile Bârladului, unde până atunci nu exista nicio unitate de procesare. În paralel, Malaxa și-a extins activitatea industrială. În 1911 a deschis la Bârlad un atelier de prelucrări metalice axat pe strungărie și turnătorie, precum și un mic atelier de reparații pentru automobile, o raritate într-o epocă în care în zonă circulau foarte puține mașini. Viziunea lui era însă orientată nu doar spre profit imediat, ci și spre formarea forței de muncă locale. El a înființat o școală de ucenici pe lângă atelierele sale, oferind tinerilor cazare gratuită, masă la cantina întreprinderii și instruire practică în meseriile industriale. Ucenicii erau încurajați să-și continue educația, ziua lucrau în producție, iar seara urmau cursuri la Gimnaziul Tehnic din Bârlad, toate cheltuielile fiind suportate de patron. În plus, Malaxa le asigura asistență medicală gratuită și, așa cum își amintea un fost elev, chiar suporta costurile spitalizării când vreun ucenic se îmbolnăvea. Acest caracter al tânărului industriaș a creat loialitate și un nucleu de muncitori calificați, ce aveau să-l urmeze în proiectele tot mai ambițioase. Activitățile din Bârlad i-au adus lui Nicolae Malaxa primele succese și capital financiar. Profiturile obținute, precum și eventualele sume obținute din vânzarea afacerilor inițiale, i-au permis să viseze la scară mai mare. La vârsta de 37 de ani, în tumultuosul an 1921, Malaxa a decis să se mute la București, hotărât să intre în liga mare a industriei românești.
Ascensiunea ca inginer și industriaș de succes
Pe un teren viran de la periferia Bucureștiului, în cartierul Titan, Nicolae Malaxa a pus bazele unei mici întreprinderi care avea să schimbe traiectoria industriei naționale. La 3 august 1921, el a deschis porțile unui atelier pentru fabricarea de material rulant feroviar, dedicat inițial reparației locomotivelor și vagoanelor de tren. Nou-venitul în Capitală s-a mișcat cu îndrăzneală, a investit toate resursele avute și a contractat credite bancare pentru a-și extinde afacerea. Vremea era favorabilă întreprinzătorilor, în 1927 statul român a promulgat o lege de încurajare a industriei naționale, care oferea facilități și comenzi preferențiale fabricanților autohtoni. Malaxa a știut să profite de conjunctură, în același an 1927 a semnat un contract curajos cu Căile Ferate Române (CFR), angajându-se să construiască locomotive proiectate integral în țară. Pentru a onora comanda, a început imediat ridicarea de la zero a unei uzine moderne lângă halta Titan, finanțînd construcția în parte prin avansul acordat de CFR și împrumuturi de la bănci. Uzina a fost dotată cu peste 80 de mașini-unelte de ultimă generație aduse din Germania, devenind în scurt timp cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa vremii. Eforturile au dat roade rapid. Uzinele Malaxa, cum aveau să fie cunoscute, au fost date oficial în funcțiune în 1927, iar în anul următor, 1928, prima locomotivă cu abur construită acolo ieșea pe poarta fabricii purtând numele patronului. Regele Ferdinand I și Regina Maria înșiși ar fi participat la botezul primei locomotive românești la București, semn al importanței naționale a realizării. A fost începutul unei serii de succese impresionante. În plină criză economică mondială, în 1933, Uzina Malaxa livra către CFR locomotiva cu numărul 100, o performanță remarcabilă care a făcut din Malaxa un simbol al redresării prin industrie. Până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, uzinele sale deveniseră unele dintre cele mai productive și cunoscute din Europa. În 1935, de pildă, s-au fabricat 93 de locomotive într-un singur an, iar în 1937 un automotor de mare viteză (Malaxa 1001-1002) proiectat de arhitectul Horia Creangă atingea 110 km/h, fiind considerat primul tren aerodinamic românesc. În 1936, uzinele au scos prototipul primei locomotive Diesel de concepție românească, iar în 1938 a fost livrat către CFR primul lot de 28 de astfel de locomotive moderne. Datorită acestor progrese, la sfârșitul anilor ’30 România nu mai importa deloc locomotive din străinătate, CFR cumpăra exclusiv de la Uzinele Malaxa și de la partenerii săi interni. Ba chiar unele modele au fost exportate cu succes, locomotiva grea din seria 151.000 (proiect românesc integral) fiind apreciată ca cea mai puternică din Europa la Expoziția Internațională de la Milano din 1940.
Hușeanul Malaxa, devenit mogul al industriei grele
În doar 12 ani (1928-1939), micul atelier de reparat material rulant s-a transformat într-un complex industrial uriaș, care îngloba uzine de prestigiu din toată țara. Grupul Malaxa ajunsese să includă, pe lângă uzinele din București (viitoarele „23 August” și „Republica”), și fabricile de armament Tohan Zărnești, Magazinele Unite de Fierărie din Galați, ba chiar și pachete importante de acțiuni la uzina Astra Arad, la Uzinele și Domeniile de Fier Reșița, la producătorul de optică IOR București ori la Unio Satu Mare. Practic, Nicolae Malaxa devenise cel mai puternic industriaș al României interbelice, un mogul al industriei grele. Această ascensiune economică a venit la pachet cu creșterea responsabilităților sociale. La Uzinele Malaxa, condițiile de muncă erau deosebit de bune pentru epocă. Numărul angajaților a depășit 8.000 încă înainte de război, iar patronul se mândrea că le oferea salarii peste media industriei, o masă caldă gratuită zilnic la cantina fabricii, locuințe decente și asistență medicală la dispensarul uzinei. Muncitorii purtau salopete și echipament de protecție, beneficiind de vestiare moderne și dușuri, facilități rare în acei ani. Există fotografii din 1940 care îi arată pe strungarii și tehnicienii de la Malaxa lucrând în hale curate, cu utilaje așezate ergonomic și chiar în halate albe în secțiile de montaj, semn al disciplinei industriale și al preocupării pentru siguranță. Toate aceste realizări îi conturau lui Nicolae Malaxa imaginea unui vizionar care voia să aducă România în rândul națiunilor industrializate, un veritabil „Henry Ford” autohton al epocii.
Relații politice și controversele puterii
Succesul fabulos al lui Malaxa nu s-a datorat doar intuiției sale tehnice și manageriale, ci și abilitații de a cultiva relații la vârful puterii. În anii ’30, industriașul a devenit un apropiat al regelui Carol al II-lea, cunoscut pentru camarila sa influentă. Malaxa reușise, se pare, să intre în cercul intim al monarhului prin intermediul lui Puiu Dumitrescu, secretarul particular al acestuia, pe care l-a „sponsorizat” cu generozitate. Ulterior, după înlăturarea lui Dumitrescu, Malaxa a procedat similar cu succesorul acestuia la palat, Ernest Urdăreanu. Rezultatul acestor prietenii nu a întârziat să apară, guvernele interbelice i-au acordat uzinelor Malaxa contracte preferențiale și credite de stat avantajoase, statul garantând să achiziționeze aproape toată producția fabricilor lui. Se estimează că înainte de 1940 circa 98% din producția Malaxa era vândută către statul român, cu profituri uriașe, de ordinul a 300-1000%! Desigur, o parte din aceste profituri se întorceau la protectorii politici sub formă de „donații” și șpăgi mascate, inclusiv către însuși Carol al II-lea (cu care industriașul obișnuia să joace poker săptămânal). Un istoric a numit acest circuit al banilor publici transformați în cîștig privat și parțial reinjectați în mită drept un veritabil „fond de rulment al corupției” interbelice. Din această cauză, mulți contemporani îl priveau pe Malaxa cu suspiciune, se întrețineau zvonuri că marele industriaș „și-a uns” drumul spre glorie, profitând de corupția clasei politice pentru a obține un monopol în furnizarea de locomotive, armament și echipamente către stat. Pe lângă relațiile cu camarila regală, Nicolae Malaxa a demonstrat un pragmatism politic extrem. El a finanțat aproape toate partidele influente ale vremii, nu doar pe cei aflați la putere, ci și opoziția. Documente istorice arată că industriașul a oferit sprijin financiar inclusiv Gărzii de Fier (mișcarea legionară de extremă dreaptă) și, paradoxal, chiar și Partidului Comunist Român (aflat atunci în ilegalitate). Prin intermediul filosofului Nae Ionescu, al cărui prieten era, Malaxa a intrat în contact cu liderii legionari și a stabilit punți către cercurile economice germane în anii de dinaintea războiului. Scopul său era clar, să-și asigure bunăvoința oricărui regim posibil, pentru ca imperiul său industrial să supraviețuiască indiferent de schimbările politice. Această strategie de finanțare pe toate fronturile i-a reușit o vreme, dar avea să-i și aducă probleme serioase mai târziu.
Războiul, legionarismul și declinul imperiului Malaxa
În toamna anului 1940, România a intrat într-o perioadă agitată, regele Carol al II-lea a abdicat, generalul Ion Antonescu a preluat conducerea, iar Garda de Fier a fost adusă la guvernare în așa-numitul Stat Național-Legionar. Nicolae Malaxa, care își cultivase deopotrivă prietenia cu Carol și legăturile cu legionarii, s-a trezit într-o poziție delicată. Inițial, noua putere legionară părea să-l privească favorabil, de vreme ce industriașul contribuise financiar la mișcare. Însuși Horia Sima și alți lideri ai Gărzii de Fier l-au vizitat la uzine, încercând să-l atragă de partea lor. Malaxa, oportunist, a făcut gesturi de bunăvoință, se vehiculează că a donat legionarilor sume de bani, ba chiar a comandat slujbe religioase în fabrică pentru legionari. Lucrurile au luat însă o turnură dramatică în ianuarie 1941, odată cu Rebeliunea legionară împotriva lui Antonescu. Legionarii, înarmați și hotărîți, s-au ridicat împotriva autorității generalului. În acele zile tensionate, Nicolae Malaxa a făcut o alegere riscantă, a oferit rebelilor sprijin logistic direct. Mai precis, se consemnează că el le-a pus la dispoziție legionarilor două șenilate blindate Renault UE proaspăt ieșite de pe linia de producție a uzinei sale. Aceste vehicule militare urmau să fie folosite de oamenii Gărzii în luptele de stradă din București. Gestul a fost unul de mare miză, echivalând practic cu un act de colaborare militară cu facțiunea legionară. Din nefericire pentru Malaxa, rebeliunea a fost înăbușită rapid de Antonescu cu sprijinul armatei. Victoria generalului a adus o cruntă răfuială cu participanții și susținătorii revoltei. Considerat complice al legionarilor, Nicolae Malaxa a devenit ținta directă a noii ordini. În mai 1941, regimul Antonescu a dispus sechestrarea tuturor uzinelor Malaxa, acuzându-l oficial pe proprietar de colaborare cu legionarii și trădare. În doar câteva luni, imperiul clădit în două decenii a fost smuls din mâinile fondatorului său. Pentru Nicolae Malaxa au urmat ani foarte grei. Deși nu a fost arestat (fiind prea influent și probabil salvat de relațiile germane pe care le avea), el a rămas în umbră, deposedat de controlul afacerilor sale. Uzinele sale strategice au fost trecute sub administrația statului antonescian, care le-a integrat în efortul de război al Axei. Ironia sorții a făcut ca fabricile ctitorite de Malaxa să producă în continuare armament, muniție și echipamente, dar sub altă comandă. În anii 1941-1944, trenurile încărcate cu locomotive, blindate și obuze ieșeau din halele de la 23 August (noul nume dat Uzinei Malaxa) direct către front, însă Nicolae Malaxa privea totul de pe margine, ca un exilat în propria țară. Între timp, averea sa fusese serios erodată. O parte din active îi fuseseră confiscate sau înghețate. Totuși, industriașul a încercat să se adapteze situației.
Malaxa și comuniștii
REABILITAT INIȚIAL, CONDAMNAT LA MOARTE ULTERIOR… După întoarcerea armelor împotriva Germaniei la 23 august 1944, situația s-a schimbat din nou radical. România a intrat treptat sub influența politică sovietică și în scurt timp comuniștii au început să preia puterea. Paradoxal, această evoluție i-a oferit lui Malaxa o nouă șansă. Deși fusese apropiat al cercurilor de dreapta, el s-a prezentat acum ca victimă a fascismului, persecutat pentru că ar fi simpatizat cu legionarii (ceea ce, ironic, era adevărat). Astfel, în 1945, în noile condiții, Nicolae Malaxa a intrat în grațiile autorităților pro-sovietice. Folosindu-se de prestația sa anterioară (fusese sechestrat de Antonescu), a reușit să obțină o reabilitare parțială, statul român i-a retrocedat câteva dintre fabricile confiscate (precum Uzinele Titan și Tohan, producătoare de armament). Mai mult, guvernul de orientare comunistă i-a acordat și compensații financiare considerabile, circa 1 milion de dolari, pentru profiturile de care fusese privat cât timp acele uzine nu s-au aflat sub controlul său. Se spune că Malaxa și-a folosit instinctul anticipativ transferând rapid aceste fonduri în conturi bancare din străinătate, pregătindu-și terenul pentru o eventuală plecare. Familia lui Nicolae Malaxa a resimțit și ea frământările epocii. Fiica sa, Irina, s-a căsătorit în 1946 cu tânărul medic George Emil Palade, plecând împreună în Statele Unite chiar în acel an. (Palade avea să devină ulterior primul român laureat al Premiului Nobel, în 1974, dar soții Malaxa nu aveau să se mai întoarcă în țară). Fiul industriașului, Constantin Malaxa, a fost coleg de clasă în 1939-40 cu însuși Mihai, Marele Voievod de Alba Iulia (viitorul rege Mihai I) la cursurile organizate la Palatul Regal, o dovadă în plus a prestigiului social de care familia Malaxa se bucura odinioară. Toate acestea însă păleau în fața valului istoriei care se ridica. În anul 1947, odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai și instaurarea deplină a regimului comunist, Nicolae Malaxa a înțeles că viitorul său în România se apropie de sfârșit.
Fuga din România și exilul în America
EXIL GREU… La 11 iunie 1948, regimul comunist nou instalat a dat lovitura de grație vechii elite economice, naționalizarea întreprinderilor industriale. Toate uzinele, fabricile și proprietățile lui Nicolae Malaxa au fost confiscate fără despăgubire, trecând în proprietatea „poporului”. Uriașul complex pe care îl construise a fost rupt în bucăți și transformat în întreprinderi de stat cu nume schimbate (Uzinele „23 August”, „Republica” etc.), prezentate propagandistic drept simboluri ale luptei clasei muncitoare împotriva „exploatatorilor”. În acea vară fatidică, Malaxa însuși a fost convocat să însoțească o delegație comercială română la Viena. Profitând de ocazie, industriașul, în vârstă de 63 de ani, a ales calea exilului. În mod discret, a părăsit delegația și a trecut mai departe în Occident, stabilindu-se la New York în toamna lui 1948. A fost o plecare pe fugă, fără posibilitatea de a-și lua prea multe lucruri, dar cu suficienți bani salvați din transferurile anterioare pentru a-și începe o nouă viață peste Ocean. Decizia s-a dovedit înțeleaptă, căci la scurt timp regimul comunist de la București l-a condamnat la moarte pe Nicolae Malaxa, sub acuzația de crime de război, mai exact, i s-a imputat că producția de armament din uzinele sale, livrată Germaniei, ar fi contribuit la agresiunea împotriva Uniunii Sovietice, și de colaborare cu legionarii. Desigur, procesul a fost unul politic, iar Malaxa, aflat în siguranță în America, nu a avut de gând să se întoarcă vreodată pentru a-și ispăși vreo pedeapsă. Stabilit în Statele Unite, fostul magnat român a încercat să își construiască din nou o carieră în industrie, departe de țara natală. La început s-a lovit de obstacole birocratice, autoritățile americane erau suspicioase față de refugiații bogați veniți din Estul Europei, cu trecut politic complicat. Lui Malaxa i s-a refuzat inițial dreptul de ședere permanentă, suspectat fiind chiar că ar putea fi un agent al noului regim comunist de la București, dat fiind tratamentul favorabil pe care îl primise în 1945 (când i se retrocedaseră uzinele). Se pare că alți români exilați în America, precum rivalul său Max Auschnitt, ar fi furnizat informații către FBI despre trecutul lui Malaxa, amplificând suspiciunile. În mai 1948, un memoriu al CIA adresat FBI detalia „afaceri necurate” și legături politice controversate din biografia industriașului. Timp de cîțiva ani, Nicolae Malaxa a trăit sub amenințarea deportării. Totuși, perseverența și poate influența prietenilor americani pe care și i-a făcut între timp au dat roade, iar la începutul anilor ’50 i s-a permis să rămână și a obținut până la urmă cetățenia americană. Stabilit în New Jersey, Malaxa s-a implicat în diverse afaceri de dimensiuni mai mici, sperând să reproducă succesul de odinioară. Însă contextul era diferit, fără comandă de stat asigurată și fără rețeaua de relații politice de altădată, inițiativele sale în lumea liberă nu au avut strălucirea așteptată. Bătrânul industriaș ducea oricum dorul țării sale, chiar dacă știa că nu mai poate reveni. În anii ’60, starea sa de sănătate s-a deteriorat. Nicolae Malaxa a încetat din viață în 1965, în exil, la vârsta de 81 de ani, într-un spital din New Jersey, departe de orașul Huși, unde văzuse lumina zilei.
Fascinant acest personaj!!
Multumim dom profesor!