Povestea neștiută a generalului Cerchez și a legendarului Peneș Curcanul, doi eroi din Vaslui care au schimbat soarta României!

VASLUIENI DE LEGENDĂ… În zbuciumul secolului XIX, când națiunile din Europa își câștigau independența cu arma în mână și cu inima înflăcărată de idealuri, România și-a scris una dintre cele mai nobile pagini de istorie: Războiul de Independență din 1877–1878. Printre zecile de mii de soldați care au apărat cu prețul vieții drapelul tricolor, doi moldoveni din județul Vaslui aveau să devină simboluri ale curajului: generalul Mihail Cristodulo Cerchez, originar din Bârlad, și sergentul Peneș Curcanul (nume literar al țăranului-soldat Constantin Țurcanu), născut în apropiere de Vaslui. Unul provenit din mediul intelectual și militar, celălalt din rândul truditorilor anonimi ai satului românesc. Unul comanda armate, celălalt împingea la baionetă printre redute. Dar amândoi au fost uniți de aceeași idee: libertatea României.

Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad – d. 12 iulie 1885, Iași) a fost un general român cu un rol emblematic în Războiul de Independență (1877–1878), iar legătura sa cu județul Vaslui rămâne esențială, s-a născut în Bârlad, într-o familie de origine cercheză care ajunsese în Moldova printre primele valuri de refugiați (strămoșii săi provenind din regiunea Fălciu). Încă din copilărie, Cerchez a fost educat în mediul cult al Iașului, frecventând Academia Mihăileană din Iași, una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ ale vremii. În această perioadă de formare a deprins trăsături de caracter care i-au marcat toată viața: patriotismul, disciplina și curajul. Copilăria petrecută la Bârlad, sub influența tradițiilor moldovenești și a originii sale cercheze, a stat la baza ambiției sale de a sluji patria, iar mai târziu el însuși avea să spună că era „foarte ambițios în suflet”. Deși a văzut lumina zilei în județul Vaslui, tânărul Cerchez și-a urmat studiile secundare la Iași, primind o educație aleasă. După Academia Mihăileană s-a angajat pentru puțin timp la Departamentul Justiției din capitala Moldovei, dar chemarea destinului a fost alta: la doar 16 ani (în 1855) s-a înrolat voluntar în armată cu gradul de cadet. Datorită inteligenței și abilităților sale militare deosebite, a urcat rapid în ierarhie. În decurs de un an de la intrarea în armată devenise sublocotenent, apoi a progresat la locotenent (1858) și căpitan (1860). În 1863 fusese promovat maior, iar în 1865, la doar 26 de ani, devenea membru al societății literare Junimea din Iași, un semn că, dincolo de uniformă, Cerchez era preocupat și de viața culturală națională. În 1865 s-a căsătorit și și-a întemeiat propria familie, rămânând totodată aproape de mediul intelectual al Iașului (colaborând la revista Convorbiri Literare). Între timp, destinul îl purta pe frontul schimbării, după abdicarea forțată a domnitorului Cuza (februarie 1866), Cerchez s-a opus tranșant actului (crezând că își riscă cariera, a și demisionat). Dar, la scurt timp, a fost rechemat în armată și, în cadrul reorganizării, a fost promovat locotenent-colonel (octombrie 1867), apoi colonel (1 ianuarie 1870). Până la izbucnirea războiului de Independență, a ocupat comenzi importante: în 1870 devenea comandantul Regimentului 4 de infanterie, iar la începutul lui 1877 era comandant al diviziilor de rezervă care apărau cursul Dunării.

Războiul de Independență (1877–1878)

La declanșarea Războiului Ruso-Turc din aprilie 1877, România s-a alăturat Rusiei, în lupta pentru obținerea independenței de sub Imperiul Otoman. La începutul conflagrației, colonelul Cerchez era comandant al Diviziei de rezervă (formată din trei brigăzi de infanterie) și avea un rol decisiv în apărarea strategiei românești la Dunăre. Armata sa de rezervă a fost folosită pentru a proteja retragerea forțelor aliate și pentru asaltarea pozițiilor otomane. În cursul verii lui 1877, trupele conduse de Cerchez au luptat sub comanda generalului Alexandru Cernat și a prințului Carol, participând la atacurile inițiale asupra redutelor de la Grivița și Bucov (29–30 august și 14–18 septembrie 1877). Împreună cu aliații ruși, armata română a cucerit treptat redutele Grivița I și II, deschizând astfel calea în iarnă către încercuirea Plevnei. Marele episod în care s-a făcut cunoscut la nivel național este căderea Plevnei. După aproape cinci luni de asediu, pe 28 noiembrie/10 decembrie 1877 Osman Pașa, comandantul otoman rănit în picior, a fost nevoit să se predea. Conform relatărilor române, un ofițer turc i-a comunicat colonelului Cerchez condițiile de capitulare a armatei otomane. Întâmpinând o rezistență i-a adjudecat deja reputația „leului de la Plevna”, Osman Pașa era conștient de noblețea oștirii române. Toate acestea au determinat gestul său simbolic. Tradiția relatată în memorii menționează că Osman Pașa şi-ar fi predat sabia armatei române tinere și curajoase (conform cuvintele memorate apoi în corespondența regelui Carol I). Priviți de români ca eroi, soldații și ofițerii lui Osman au recunoscut în Cerchez un adversar demn: în momentul predării, Osman (rănit și conștientizându-și înfrângerea) i-a dat sabia colonelului Cerchez, mulțumindu-i de curajul cu care luptase. După cum avea să noteze generalul Mihail Kogălniceanu, „este generalul care s-a găsit față în față cu Osman Pașa, și dacă nu i-a cerut sabia… lăsând-o la alții, este pentru respectul către acel leu de Plevna”. (Menționăm, însă, că în memoriile lui Carol I se arată că Osman Pașa a predat sabia unui general rus din proximitate, Ganetki, considerând că cel care răspundea de viitoarele instrucțiuni trebuia să fie comandantul șef al trupelor aliate) Cert este că evenimentul a fost un moment de cotitură: cu Osman Pașa capitulând, rezistența otomană de la Plevna s-a prăbușit, iar după câteva zile luptele au încetat (armistițiul a fost semnat în ianuarie 1878).

Vasluianul Cerchez, un erou al Războiului de Independență

După Plevna, Trupele conduse de Cerchez au participat și la bătălia de la Smârdan (17 ianuarie 1878), o luptă importantă pentru ocuparea ultimelor redute otomane din jurul Plevnei. Deși atacul a fost dificil, capturarea Smârdanului a deschis calea spre Vidin și spre eliberarea întregii regiuni. În aceste operațiuni, Cerchez a demonstrat tact și curaj, fiind avansat la gradul de general de brigadă pentru modul exemplar în care și-a condus trupele. Pentru vitejia de pe câmpurile de luptă românii i-au acordat decorații înalte: Ordinul „Steaua României” în grad de Ofițer, „Virtutea Militară” clasa aur, medalionul „Trecerea Dunării” și Ordinul „Apărătorii Independenței”, recompense care subliniază recunoașterea oficială a meritelor sale. În total i s-au confecționat 14 decorații pentru serviciile aduse patriei. După ridicarea asediului de la Vidin (ianuarie 1878), armatelor română și rusă le-a rămas drumul liber spre Sofia, consfințind victoria Aliaților și recunoașterea independenței României prin Tratatul de la Berlin (iulie 1878).

Implicare culturală și viața publică

Pe lângă faptele militare, Mihail Cerchez s-a remarcat și ca personalitate a vieții culturale ieșene. A fost membru de onoare și apoi colaborator al cercurilor intelectuale din Iași: din 1865, înainte de război, făcuse parte din Societatea literară Junimea, alături de mari scriitori și oameni de știință (figuri ca I. Creangă, E. Carp, T. Maiorescu). La Junimea el era cunoscut ca „un militar cu suflet de cărturar”, interesat de literatură și traduceri; a colaborat constant cu revista Convorbiri Literare, contribuind la consolidarea limbii și identității naționale române în anii formativi. În acest fel, cariera sa profesională s-a întrepătruns cu contribuțiile la contextul național al României aflate în plină dezvoltare: nu doar Independența era pe masă, ci și edificarea unei culturi române moderne. Chiar dacă îndeosebi îl asociem cu uniforma militară, Cerchez a rămas în memoria contemporanilor și ca un om al cunoașterii și tradițiilor, care își dorea „să servească Patria” și dincolo de câmpul de bătălie. După terminarea războiului, generalul Cerchez a continuat să deservească armata în diferite posturi. În 1882 s-a retras din activitate, dar a rămas respectat ca veteran al independenței. La 12 iulie 1885, la doar 46 de ani, a încetat din viață în urma unei boli incurabile, fiind înmormântat cu onoruri la Iași, în cimitirul Eternitatea.

Recunoașterea postumă

Imediat după moarte, memoria generalului Cerchez a fost cinstită în România și în Bulgaria. În Iași, cortegiul funerar a fost unul impresionant, iar în Cimitirul „Eternitatea”, a fost îngropat cu steagul românesc pe sicriu. În semn de mulțumire pentru contribuția lui la eliberarea Bulgariei, la Poradim (în apropierea Plevnei) a fost ridicat un bust al generalului, în parcul Mausoleului Ostașului Român ridicat acolo. Între instituțiile României, batalionul militar 85 „General Mihail Cerchez” îi poartă numele și păstrează flacăra memoriei sale, iar o stradă din Craiova și una din Sectorul 4 al Bucureștiului îi omagiază figura. Astfel, viața lui Mihail Cristodulo Cerchez rămâne la intersecția destinului național și local: originar din Vaslui, a devenit erou al întregii țări. Povestea sa de la Academia Mihăileană la câmpul de luptă de la Plevna este reprezentativă pentru generația care a adus României independența.

Eroul vasluian Peneș Curcanul

Peneș Curcanul este porecla sub care a rămas în istorie sergentul moldovean Constantin Țurcanu. Născut în 1854 în județul Vaslui, el a învățat la școala din Huși până spre adolescență și a plecat apoi la armată ca un simplu dorobanț. La 15 mai 1875, la 21 de ani, Țurcanu s-a înrolat voluntar în Regimentul 13 Dorobanți Vaslui-Iași pentru stagiul militar obligatoriu. Când România a intrat în război împotriva Imperiului Otoman, el era deja sergent și a participat cu curaj la asaltul general asupra redutei Plevna. În timpul cuceririi redutei Grivița 1, Peneș Curcanul a fost rănit grav, dar nu înainte de a se face remarcat prin vitejie. Pentru fapta de arme de la Grivița, regele Carol I i-a conferit ordinul „Steaua României”. După independență, acest țăran provenit din ținutul Vasluiului a continuat să lupte, a devenit veteran al altor trei războaie (Balcanic 1913 și Primul Război Mondial 1916–1918). A murit în 1932, la vârsta de 78 de ani, lăsând în urmă doar amintirea glorioasă din poezia lui Alecsandri. În memoria lui și a tuturor eroilor vasluieni a fost ridicat în 1934 la Vaslui un mausoleu din marmură dedicat numelui Peneș Curcanul. Ceea ce face cu adevărat celebru numele Peneș Curcanul sunt versurile pline de dramatism ale lui Vasile Alecsandri. Poezia consemnează vocea războiului și durerea lui Peneș: „Plecat-am nouă din Vaslui… / Și cu sergentul, zece… / În piept inima rece”, cu aceste cuvinte începea plin de voioșie plecarea moldovenilor spre front. Dar realitatea luptei îi zdrobește numărătoarea: „Priviti! Din nouă câți eram… / Rămas-am singur eu… și am / În piept inima rece!”, vestește el după ce camarazii săi au căzut eroic. Versurile descriu cum în ultimul atac, cu pașii sfârșiți și inima slăbită, Peneș știe că ceilalți băieți s-au jertfit „în floare”.

Patriotism și sacrificiu sub același steag

Deși împinși de origini și situații diferite, unul de carieră militară înaltă, celălalt de destin modest de țăran, Cerchez și Curcanul sunt uniți de aceeași patrie. În bătălie, dorobanții îndemnați de Peneș strigau: „Românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă!”. Când într-o zi de asalt flutură măreț steagul României pe creasta redutei inamice, acesta era ridicat în vânt cu strigăt de biruință: „Ura! – măreț se-nalță-n vânt stindardul României!”. Chiar și în clipele finale, același ideal geme în sufletele lor: „A noastră e izbânda!”. În ambele cazuri, militarii români și-au plătit tributul de sânge pentru libertate şi unitate națională. Generali ca Cerchez și simpli soldați ca Peneș Curcanul trăiesc azi în memoria noastră.