Cum a trecut Vasluiul de la târg medieval, la oraș industrial sub comunism

ISTORIA NE OBLIGĂ… Vasluiul este unul dintre acele orașe moldovenești care, deși astăzi par modeste și liniștite, ascund o istorie surprinzător de bogată. De la începuturile sale medievale, când era un târg înfloritor și chiar reședință domnească pentru o vreme, până la transformările aduse de perioada comunistă, orașul a trecut prin multe etape, unele glorioase, altele dificile, dar toate definitorii. Fie că ești vasluian sau doar curios, ai toate șansele să vezi orașul cu alți ochi după ce-i afli povestea.

ÎNCEPUTUL… În negura veacurilor, pe meleagurile unde astăzi se află Vasluiul, s-au țesut legende despre întemeierea orașului. Una dintre aceste povești spune că demult, în drumul lor spre nord, o ceată de bizantini ar fi poposit aici și ar fi ridicat o așezare pe care au numit-o Basilica, în cinstea împăratului lor, vestitul Vasile „Bulgaroctonul” (Biruitorul Bulgarilor). Așa relata călugărul Macarie în călătoria sa de la Alep la Moscova, lăsând posterității imaginea unei obârșii legendare pentru micul târg. Desigur, istoricii privesc cu scepticism această poveste frumoasă, dovezile arheologice ne arată că zona era locuită cu mult înainte, încă din paleolitic, iar numele Vaslui pare să aibă mai degrabă rădăcini în limba pecenegilor sau cumanilor, neamuri migratoare ce au străbătut aceste ținuturi între secolele X-XII. Originea numelui rămâne învăluită în mister, însă ceea ce știm cert este că orașul Vaslui apare atestat documentar în anul 1375. Acea primă mențiune marchează intrarea așezării în istorie, ca un mic târg moldovenesc aflat la răscrucea unor drumuri comerciale. La cumpăna secolelor XIV și XV, Moldova se organiza ca principat de sine stătător, iar Vasluiul începea să joace un rol tot mai important. Așezat strategic la confluența râurilor Bârlad, Vasluieț și Racova, târgul era protejat natural de terasele înalte ale Dealului Morii, ceea ce îl făcea mai ușor de apărat în fața atacurilor. Poziția sa la intersecția rutelor comerciale dintre nordul continentului și porturile de la Marea Neagră a atras negustori și meșteșugari. Curând, Vasluiul a devenit unul dintre cele mai vechi târguri din Moldova, alături de Suceava, Roman sau Siret, și un loc de popas pentru caravanele ce legau Baltica de Dunăre. Prin secolul al XV-lea, populația sa sporea, se spune că ajunsese aproape de cea a Iașului, un alt oraș în ascensiune. Dintr-o așezare anonimă, Vasluiul se transforma într-un centru comercial și strategic de prim rang în partea de sud a Moldovei. Această creștere nu a trecut neobservată de domnii vremii. La mijlocul secolului al XV-lea, voievodul Ștefan al II-lea (unchiul viitorului Ștefan cel Mare) a stabilit la Vaslui o reședință domnească și a ridicat aici o curte voievodală. Dar adevărata glorie avea să vină odată cu urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare. În anul 1470, marele voievod a ales Vasluiul drept una dintre capitalele sale secundare, mutând temporar aici centrul administrativ al Moldovei de Sud. Prezența curții domnești a adus prestigiu și dezvoltare, iar dregătorii și oștenii domnului au început să însuflețească târgul. Sub domnia lui Ștefan, Vasluiul a înflorit ca niciodată. 

Epoca lui Ștefan cel Mare și gloria medievală

În anii de apogeu ai Moldovei medievale, Vasluiul și-a legat numele de cel al marelui domn ștefan. Voievodul, cunoscut atât pentru iscusința militară cât și pentru evlavia sa, a lăsat în urmă ctitorii importante pe aceste meleaguri. Biserica domnească cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul a fost ridicată în 1490, în centrul târgului, din porunca lui ștefan cel Mare, un gest de mulțumire pentru una dintre marile sale victorii. Se spune că la Vaslui a înflorit, sub oblăduirea domnească, prima școală de artă post-bizantină din Moldova: meșteri iconari, pictori de fresce, broderi și miniaturiști au lucrat în preajma curții lui ștefan, interpretând motivele bizantine într-o manieră nouă, moldovenească. Epoca lui Ștefan cel Mare a marcat apogeul Vasluiului medieval și prin evenimentele istorice care au avut loc aici. Cel mai răsunător a fost, fără îndoială, Bătălia de la Vaslui (cunoscută și ca Bătălia de la Podul Înalt), purtată la 10 ianuarie 1475. În acel început de iarnă, o ceață groasă acoperea văile Racovei, în timp ce oastea moldovenească, vreo 30.000 de oameni, țărani, arcași, oșteni și puțini cavaleri, se pregătea să înfrunte o armată otomană mult mai numeroasă, condusă de pașa Suleiman, ce venea hotărâtă să supună Moldova. Ștefan cel Mare, genial strateg, a ales locul luptei cu grijă, mlaștinile din preajma Vasluiului aveau să devină un aliat al moldovenilor. Sunetele buciumelor și strigătele de luptă au răsunat din păduri, amplificate de ecou, creînd impresia unui număr mult mai mare de moldoveni. Surprinși și dezorientați, otomanii au fost atrași pe podul de lemn îngust peste pârâul Racova – Podul Înalt – unde au fost încetiniți, iar terenul moale le-a îngreunat mișcarea. Atunci, moldovenii au năvălit din toate părțile. Cronicile spun că însuși Ștefan, în fruntea cavaleriei grele, a atacat în momentele decisive, iar tunurile sale ascunse au semănat panică. Până la apusul soarelui, oastea creștină obținuse o victorie zdrobitoare: mii de otomani zăceau pe câmpul de luptă, iar restul fugeau în debandadă spre Dunăre. Victoria de la Vaslui și binecuvântările lui Ștefan cel Mare au adus orașului o faimă fără precedent. La sfârșitul secolului al XV-lea, Vasluiul era un centru înfloritor, cunoscut și peste hotare. Timp de câteva decenii, orașul a cunoscut o perioadă de prosperitate și liniște relativă sub domnia puternică a lui Ștefan cel Mare. 

Încercări și decădere în veacurile tulburi (sec. XVI-XVIII)

Vremurile de glorie nu aveau să dureze însă la nesfârșit. După moartea lui Ștefan cel Mare, în 1504, soarta Vasluiului a început să apună treptat. Lipsit de protecția voievodului său legendar, târgul a intrat într-o lungă perioadă de declin. Curtea domnească din Vaslui, odinioară plină de viață, a fost treptat abandonată de urmașii lui Ștefan, care preferau reședințele de la Suceava sau Iași. Clădirile Curții Domnești s-au ruinat încetul cu încetul, pietrele fiind luate de localnici pentru a construi case sau de alți domni pentru noi ctitorii. Privilegiile acordate de Ștefan au fost tot mai greu de menținut, iar negustorii se plângeau de birurile grele și de concurența altor orașe, iar populația, rărită de războaie și molime, se lupta să supraviețuiască. Peste Vaslui s-au abătut, rând pe rând, năvălirile străine. Fiind situat la răscrucea drumurilor, târgul a avut de suferit în timpul numeroaselor invazii otomane și tătărești din secolele XVI-XVII. Hoarde de tătari crimeeni treceau adesea Prutul înspre Moldova, căutând pradă. În mai multe rânduri, Vasluiul a fost atacat, jefuit și incendiat. Un episod de tristă amintire s-a petrecut la 1538, când Suleiman Magnificul însuși a invadat Moldova pentru a-l detrona pe domnitorul Petru Rareș: trupele otomane au pustiit țara, iar cronica notează că multe târguri, probabil și Vasluiul, au fost arse. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Moldova a devenit teatru de război între turci, polonezi și ruși. Călătorii străini care au trecut prin Vaslui în acele veacuri tulburi au lăsat mărturii despre decăderea orașului. Marco Bandini, un misionar catolic, vizitând Moldova în anul 1646, nota cu tristețe situația catolicilor din Vaslui: cu 20 de ani înainte (prin 1626) existau aici cam 300 de case de catolici maghiari, urmașii unor coloniști de demult. Însă după atacurile și jafurile suferite (inclusiv unele năvăliri ale polonezilor în Moldova), Bandini nu a mai găsit decât 16 suflete catolice în tot târgul. Asemenea, el amintește și de existența unui cartier armenesc: aproximativ 400 de armeni viețuiau la Vaslui, ocupați cu negoțul. Tradiția locală spune că primii armeni s-au stabilit aici încă din anul 1418, când domnitorul Alexandru cel Bun a adus 3000 de armeni din Polonia și i-a așezat în mai multe târguri moldovene, unii au ajuns și la Vaslui, unde și-au ridicat prăvălii și bisericuțe. Însă gloria acelor timpuri apuse dispăruse; după 1439, în urma invaziilor tătare cumplite, numărul armenilor și al altor străini începe să scadă drastic. 

Târgul a rezistat în fața istoriei

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu scăderea în intensitate a invaziilor și cu stabilizarea relativă a Moldovei sub dominație otomană indirectă, Vasluiul era doar o umbră a ceea ce fusese în vremurile lui Ștefan cel Mare. Călătorii străini îl descriau drept un târgușor sărăcăcios, cu case rare și dărăpănate, risipite pe ulițe prăfuite. Mulți localnici se îndeletniceau cu agricultura, practic Vasluiul semăna mai mult cu un sat mai mare decât cu un oraș. 

Renașterea în epoca modernă (sec. XIX)

Secolul al XIX-lea a adus, treptat, renașterea Vasluiului din lunga sa amorțire medievală. Contextul istoric se schimba, influența otomană scădea, iar Principatul Moldovei căuta să se modernizeze și să se integreze în Europa vremii. După anul 1800, Moldova a intrat sub protectorat rusesc (după Tratatul de la 1812), apoi a cunoscut domnii pământene care au inițiat primele reforme. În acest climat, vechiul târg uitat a început să revină la viață. Un rol esențial l-au avut câteva personalități locale vizionare, care au investit în educație, sănătate și infrastructură la Vaslui. În anii 1830-1840, la Vaslui trăia o boieroaică pe nume Elena Șubin, proprietara moșiei pe care se întindea târgul. Se spune că Elena, de origine rusă după nume, era o femeie cultivată și dornică de progres. Împreună cu un alt boier influent al locului, banul Neculai Hagi Chiriac, a întemeiat în 1841 prima școală publică din oraș. Până atunci, educația copiilor se făcea mai mult pe lângă biserici sau pe lângă vreun dascăl particular. Școala înființată de Șubin și Hagi Chiriac a fost un moment de cotitură: zeci de copii de negustori, meseriași dar și țărani mai înstăriți au început să învețe carte, să scrie și să citească în limba română, să socotească și să cunoască noțiuni de istorie și geografie. Un alt nume care s-a înscris în istoria modernă a Vasluiului este cel al postelnicului Dimitrie Drăghici. Într-o vreme în care condițiile de igienă erau precare iar epidemiile făceau ravagii, Drăghici a avut inițiativa fondării primului spital public din Vaslui. Acest lucru s-a întâmplat în jurul anilor 1845-1850. Spitalul Drăghici, cum a fost cunoscut, era la început o clădire modestă, dar a reprezentat un colac de salvare pentru bolnavii târgului și ai satelor dimprejur. Pentru prima dată, oamenii aveau unde să caute alinare și tratament medical, fie el și după standardele de atunci. Tradiția orală locală spune că Drăghici însuși, deși boier, ar fi trecut zilnic pe la spital să vadă de pacienți și să se asigure că medicamentele cumpărate de el din Iași ajung la cei suferinzi. Pe fondul acestor inițiative filantropice și al așezării unor baze instituționale (școală, spital, biserică refăcută), Vasluiul a început să crească demografic și economic. Un element important a fost și emigrarea evreilor din Galiția către Moldova, fenomen ce a accelerat după 1830. La Vaslui, ca și în alte târguri moldovenești, a sosit un număr considerabil de familii evreiești, alături de negustori armeni și cîțiva greci veniți cu negoțul. Acești noi locuitori s-au așezat în special după 1838, contribuind la revigorarea comerțului. Între 1830 și 1899, evidențele vremii (catagrafiile) arată o creștere la 3142 de locuitori în târg, iar spre finalul secolului al XIX-lea, evreii reprezentau circa 37% din populație. În prăvăliile din centrul Vasluiului se puteau auzi acum graiuri diverse: românește, idiș, grecește sau armeană. 

Orașul Vaslui în România modernă

Toate aceste transformări au făcut ca, treptat, Vasluiul să nu mai fie perceput ca un sat, ci ca un mic oraș în plină schimbare. Cu toate acestea, chiar și la 1900, comparat cu marile centre, Vasluiul rămânea modest. Marele istoric Nicolae Iorga, vizitând orașul, l-a descris cu o ușoară ironie drept „un sat mai mare”, care abia atingea 10.000 de locuitori la cumpăna dintre secole. Observația lui Iorga nu era departe de adevăr: multe zone din Vaslui de atunci aveau aspect rural, cu grădini și curți mari; vacile și oile se mai zăreau la marginea orașului, iar ritmul vieții era încă liniștit. Cu toate acestea, „satul cel mare” al Vasluiului era pe drumul cel bun către modernitate, având deja fundația socială și culturală pentru a se dezvolta mai departe. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Vasluiul a cunoscut un mic avânt industrial. Anul 1893 a marcat înființarea unei topitorii de cânepă, prima fabrică adevărată din oraș, care valorifica producția de in și cânepă a satelor din jur, transformând fibrele în sfoară și saci. Tot pe atunci s-au ridicat și câteva ateliere manufacturiere: o tăbăcărie pentru piei, o moară modernă acționată de aburi. Pe plan cultural, finalul de secol XIX aduce și el semne bune. În 1870 se înființează la Vaslui o bibliotecă publică a orașului (inițial mică, într-o odaie de primărie, dar conținând câteva sute de volume donate de localnici), iar în 1885 ia ființă un teatru de amatori, trupa de teatru a gimnaziului, care dădea reprezentații pentru publicul vasluian în sala mare a școlii. De asemenea, ziarele ieșene și bucureștene ajungeau acum regulat prin poștă și erau citite cu nesaț. Astfel, intelectualitatea orașului, formată din profesori, avocați, preoți și funcționari, creștea și contribuia la integrarea Vasluiului în viața culturală a Moldovei. Scriitorul Vasile Alecsandri a făcut cunoscut orașul în literatura vremii prin poezia sa „Peneș Curcanul”, de fapt, Peneș Curcanul (pe numele real Constantin Țurcanu) a fost un erou local, un flăcău din Vaslui care a luptat cu vitejie în Războiul de Independență din 1877. Până la 1900, orașul atinsese, așadar, un moment de echilibru. Era încă mic, dar în mod clar nu mai era târgul decăzut de altădată.

Vremuri de război și schimbare la Vaslui (prima jumătate a sec. XX)

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL… Secolul al XX-lea și-a făcut intrarea cu promisiuni, dar și cu încercări pentru micul oraș moldav. Primul Război Mondial (1914-1918) a tulburat profund viața întregii țări, iar Vasluiul nu a fost cruțat. Deși linia frontului nu a ajuns direct aici (marea confruntare din Moldova s-a dat mai la vest, la Mărășești și Oituz), orașul a simțit războiul în alt mod: valuri de refugiați din sud (Muntenia fiind ocupată de germani în 1916) au fost adăpostiți în localitățile Moldovei. Prin gări treceau trenuri cu soldați răniți, care erau duși către spitalele de la Iași, unele garnituri opreau și la Vaslui, unde gara modestă devenea un furnicar de activitate umanitară. În perioada interbelică (anii 1920-1930), Vasluiul a trăit poate cea mai frumoasă etapă de până atunci. România Mare, întregită după Unirea din 1918, a cunoscut un avânt economic și cultural de care a beneficiat și orașul. Populația Vasluiului a crescut în această perioadă relativ scurtă: de la circa 10.400 locuitori în 1912, s-a ajuns la aproape 13.827 locuitori în 1930. Creșterea a fost alimentată de micul boom economic local: câteva fabrici și ateliere s-au extins (topitoria de cânepă și-a mărit capacitatea, s-a deschis o fabrică de ulei și un atelier textil), iar comerțul a prosperat odată cu stabilitatea adusă de regimul democratic. În 1930, centrul Vasluiului căpătase un aspect civilizat: străzile principale erau pavate cu piatră cubică, existau trotuare și felinare cu lumină electrică. În ansamblu, interbelicul a fost o perioadă în care Vasluiul își consolidase structura urbană și identitatea. Exista acum un liceu teoretic (Liceul de băieți „Mihail Kogălniceanu”) și un liceu de fete, exista un spital județean modernizat în anii ’30, se tipăreau ziare locale. Minoritatea evreiască, care ajunsese la cca. 3742 persoane înainte de război, contribuia intens la viața economică (mulți dețineau prăvălii, ateliere de croitorie, brutării). Armenii rămași erau puțini, dar câteva familii încă mai făceau negoț cu vite și cereale. Lipovenii (ruși) se așezaseră și ei la marginea Vasluiului încă de prin 1880, venind dinspre Rusia țaristă, în interbelic îi vedeai vânzând prin piață legume proaspete, ocupați cu grădinăritul, căci erau harnici cultivatori de zarzavat

Vasluiul în Al Doilea Război Mondial

VREMURI GRELE… Din nefericire, această stare de echilibru a fost spulberată de marile tragedii ale jumătății secolului XX. Al Doilea Război Mondial (1939-1945) a lovit năprasnic și Vasluiul, mai ales spre finalul conflictului. România a intrat în război de partea Axei în 1941, iar regimul antonescian a adus și politici antisemite crunte. Din punct de vedere militar, frontul a ajuns efectiv la Vaslui abia în 1944, când soarta războiului se întorsese. Pe 24 august 1944, la o zi după întoarcerea armelor de către România împotriva Germaniei, avioanele au bombardat intens orașul Vaslui, încercând să provoace haos. Bombardamentul a fost devastator: Primăria a fost lovită și grav avariată, Hotelul orașului (un edificiu cochet de pe strada principală) a fost transformat în ruine fumegânde, școlile și bisericile nu au scăpat nici ele, Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost atinsă de schije și incendiul rezultat i-a distrus acoperișul, iar școala primară de băieți nr. 2 și școala de fete nr.1 au fost făcute una cu pământul. Abatorul și uzina electrică au fost de asemenea lovite, lăsând orașul fără curent electric și fără alimente. În aceste atacuri, au pierit zeci de oameni, iar sute au fost răniți. Astfel, anii 1940-1944 au lovit succesiv orașul, lăsându-l într-o stare de prăbușire materială și morală. Dezvoltarea Vasluiului în primul deceniu postbelic a fost lentă și plină de greutăți. Lipseau resursele, iar prioritatea statului erau marile orașe industriale. Populația crescuse foarte puțin între 1948 și 1956 (de la 13.700 la 15.200 locuitori), semn că mulți oameni plecaseră sau muriseră în contextul războiului. O criză demografică a urmat și secetei cumplite din 1946-1947, care a provocat foamete în Moldova, la Vaslui, ca peste tot, oamenii au suferit, unii căutând refugiu în alte zone mai bogate. Însă odată stabilizat regimul comunist, direcția s-a schimbat către industrializare și urbanizare forțată, ca parte a planurilor naționale de dezvoltare.