PARTEA A DOUA… În prima parte a articolului am explorat parcursul remarcabil al vasluianului Gheorghe Mironescu, de la copilãria din orasul Vaslui, la cariera academicã de exceptie si ascensiunea sa în politica româneascã. Am descoperit cum Mironescu a evoluat de la tânãr jurist si profesor universitar, la unul dintre cei mai influenti politicieni interbelici, ocupând functii de ministru, diplomat si, în cele din urmã, prim-ministru al României. Gheorghe Mironescu (n. 28 ianuarie 1874, Vaslui – d. 9 octombrie 1949, Bucuresti) a fost un jurist si om politic român marcant al perioadei interbelice, de douã ori prim-ministru al României si membru de frunte al Partidului National-Tãrãnesc. Povestea vietii sale este extraordinarã, un vasluian cu origini aparent modeste reuseste sã ocupe cele mai importante functii în stat, într-o epocã agitatã din istoria României. Datoritã complexitãtii personalitãtii de fatã, si a parcursului politic presãrat cu multe controverse, schimbãri, jocuri politice, stãri de conflict, am ales împãrtirea articolului în douã episoade. Cine a fost politicianul Gheorghe Mironescu din Vaslui, ce rol a jucat în guvern si pe scena internã si externã, ce relatii a avut cu personalitãtile vremii, de la regele Carol al II-lea si Iuliu Maniu, pânã la Nicolae Lupu din Arsura? Destinul lui Mironescu a fost strâns legat de contextul zbuciumat al României interbelice si al jocurilor politice de la acea vreme. Mironescu a fost un personaj complex, un vasluian ajuns la vârful politicii nationale, care si-a lãsat amprenta asupra istoriei prin deciziile sale si care rãmâne o figurã emblematicã, deopotrivã controversatã si admiratã a acelei perioade.
A doua descãlecare a vasluianului în Guvern a fost providentialã. De data aceasta însã, mandatul sãu a fost mult mai lung si mai complex decât episodul din iunie. Guvernul Mironescu II a guvernat tara pânã în aprilie 1931, încercând sã facã fatã unor provocãri uriase. Era perioada de vârf a Marii Crize Economice Mondiale, ale cãrei efecte devastatoare ajunseserã si în România. Preturile la produse agricole scãzuserã drastic, somajul era în crestere, iar bugetul statului suferea din cauza scãderii veniturilor. Mironescu, ca prim-ministru, si-a concentrat eforturile pe limitarea efectelor crizei economice asupra economiei românesti. A format un guvern din membri marcanti ai PNT, printre care viceprim-ministru si ministru de Interne a fost Ion Mihalache, iar la Ministerul Finantelor l-a cooptat (pentru o perioadã) pe tehnocratul Mihail Manoilescu, cunoscut ca un apropiat al regelui Carol. Printre mãsurile economice luate de guvernul Mironescu s-au numãrat: contractarea unui împrumut extern pentru a stabiliza finantele, reducerea cheltuielilor publice si tãierea salariilor functionarilor cu 10-15% (o decizie dureroasã, dar pe care premierul a considerat-o necesarã în lipsa banilor la buget). De asemenea, pentru a veni în sprijinul agriculturii afectate, s-au eliminat unele taxe la exportul de produse agricole, în speranta stimulãrii vânzãrilor pe pietele externe. Guvernul a initiat si un program de constructie de drumuri, considerând cã investitiile publice în infrastructurã ar putea diminua somajul si îmbunãtãti circulatia mãrfurilor. Aceste politici economice, desi bine intentionate, au avut impact limitat, datã fiind amploarea crizei globale. Mai mult, reducerea salariilor a generat nemultumiri puternice în rândul bugetarilor si al armatei, ceea ce a erodat popularitatea guvernului. Istoricii au subliniat cã, paradoxal, tocmai austeritatea impusã de Mironescu a alimentat într-o oarecare mãsurã simpatia pentru miscãrile extremiste, functionarii concediati sau plãtiti prost, disperati, au început sã dea ascultare solutiilor radicale propuse de lideri precum Corneliu Zelea Codreanu.
Vasluianul care s-a împotrivit extremismului, care, culmea, îsi avea rãdãcinile la Husi
Pe lângã criza economicã, guvernul Mironescu II a trebuit sã gestioneze si problema tot mai acutã a extremismului politic. În timp ce la stânga spectrului politic Partidul Comunist era scos în afara legii, la dreapta se ridica amenintãtor Garda de Fier (Legiunea Arhanghelului Mihail), miscare nationalistã si paramilitarã condusã de carismaticul husean Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta promova un discurs ultranationalist, antisemit si anti-sistem, cîstigând aderenti îndeosebi în rândul tineretului si al celor dezamãgiti de partidele traditionale. Mironescu, care credea în ordinea constitutionalã, a luat o decizie fermã, la 3 ianuarie 1931, guvernul sãu a dizolvat si interzis oficial Garda de Fier, arestând totodatã pe liderul Codreanu si pe alti membri marcanti. Mãsura a venit si la presiunea guvernelor occidentale, alarmate de ascensiunea fascismului în Europa, care au salutat actiunea autoritãtilor române de a „curãta” scena politicã de elemente extremiste. Codreanu a fost pus sub acuzare, însã, în pofida asteptãrilor, tribunalele l-au achitat ulterior, iar miscarea sa a continuat sã existe în clandestinitate, transformându-l în ochii adeptilor într-un martir persecutat de regim. La fel de complicatã a fost relatia lui Mironescu cu însusi regele Carol al II-lea în acea perioadã. Desi îl ajutase pe Carol sã obtinã coroana si, în aparentã, avea sprijinul regelui, în culise Carol îsi manifesta nemultumirea fatã de performantele economice slabe ale guvernului PNT. Regele cocheta cu ideea formãrii unui guvern de „uniune nationalã” sau tehnocratic, prin care sã-si aducã apropiatii la putere. Tensiunile au culminat la începutul anului 1931, când Mihail Manoilescu, ministrul Economiei în guvern si confident al lui Carol, a provocat o crizã politicã demisionând si criticând politica economicã a cabinetului. Acest moment a fost pretextul pentru Carol sã intervinã direct. La 4 aprilie 1931, Gheorghe Mironescu a fost nevoit sã demisioneze din functia de prim-ministru, declarându-se înfrânt de crizã si de presiunile politice. Mandatul guvernãrii PNT se încheia astfel, iar Carol al II-lea a profitat de ocazie pentru a instala un guvern „tehnocrat” condus de istoricul Nicolae Iorga (formal independent, dar sustinut din umbrã de „camarila regalã”).
Guvernul Mironescu a fost unul de sacrificiu. Acesta a fost schimbat cu un cabinet condus de istoricul Iorga
Pentru Mironescu, perioada petrecutã ca prim-ministru a fost una dificilã, în care a trebuit sã ia decizii nepopulare dar necesare si sã se lupte cu forte politice adverse, crize economice si ambitiile monarhului. Cu toate acestea, si dupã ce a pãrãsit functia de sef al guvernului, el a continuat sã joace roluri importante pe scena politicã. În momentele când PNT a revenit temporar la putere la începutul anilor ’30, Mironescu a fost prezent, de pildã, în 1932 a fãcut parte din guvernul condus de colegul sãu Alexandru Vaida-Voevod, detinând pentru scurt timp Ministerul Finantelor (iunie-august 1932). Apoi, în cadrul guvernului Vaida-Voevod reorganizat la începutul lui 1933, Mironescu a preluat Ministerul de Interne (14 ianuarie – 9 noiembrie 1933). Ca ministru de Interne si vicepresedinte al Consiliului de Ministri (echivalentul functiei de vicepremier) în guvernele Maniu (octombrie 1932 – ianuarie 1933) si Vaida (ianuarie – noiembrie 1933), Mironescu a continuat lupta cu instabilitatea si extremismul, a supravegheat alegeri, a încercat sã mentinã ordinea publicã într-un context social tot mai tensionat (anul 1933 a adus greve importante, precum cea de la Atelierele Grivita).
Sustinãtor al regimului autoritar carlist
Sfârsitul anului 1933 a marcat iesirea PNT de la guvernare si înlocuirea lui de cãtre liberali, însã cariera lui Mironescu nu se încheiase încã. În 1938, când regele Carol al II-lea a instaurat regimul autoritar personal si a desfiintat partidele politice, Mironescu, în mod surprinzãtor pentru unii, s-a numãrat printre politicienii care au acceptat sã colaboreze cu noua ordine. Poate fidelitatea sa anterioarã fatã de Carol si convingerile sale autoritariste moderate l-au determinat sã creadã în proiectul regelui de „renastere nationalã”. În februarie-martie 1938, Mironescu a fost numit ministru de Stat (fãrã portofoliu) în guvernul de uniune nationalã condus de Patriarhul Miron Cristea, contribuind la organizarea noului regim. Ulterior, la 30 martie 1938, Carol al II-lea l-a inclus pe Gheorghe Mironescu în Consiliul de Coroanã ca „ministru-consilier regal”, practic un organism consultativ al regelui, format din apropiatii sãi. Aceastã pozitie onorificã, dar influentã, a reprezentat apogeul colaborãrii lui Mironescu cu monarhia carlistã. Astfel, activitatea guvernamentalã a lui Gheorghe Mironescu s-a întins pe parcursul a peste un deceniu, timp în care a detinut diverse portofolii si de douã ori functia de prim-ministru. El a navigat între idealurile democratice si tentatia autoritarã, încercând mereu sã mentinã un echilibru si sã facã ceea ce a crezut cã este mai bine pentru stabilitatea tãrii.
Rolul sãu în politica internã si externã
Rolul lui Gheorghe Mironescu în politica internã a României interbelice a fost semnificativ, el aflându-se adesea la confluenta marilor decizii si evenimente care au modelat viata tãrii. Pe plan intern, Mironescu a fost un sustinãtor al reformelor democratice moderate, dar si al ordinii si autoritãtii statului. Aceastã dublã perspectivã l-a fãcut uneori sã parã contradictoriu, pe de o parte, ca membru al PNT, a promovat legi care consolidau democratia (de exemplu, Legea organizatiei administrative din 1929, care introducea o autonomie localã si descentralizarea administrativã, initiatã de Constantin Stere si sustinutã de guvernul PNT). Sub influenta programului PNT, Mironescu a sustinut, de asemenea, mãsuri agrare precum revizuirea împroprietãririi (pentru a corecta abuzurile comise la reforma agrarã de dupã 1918) si conversiunea datoriilor agricole (amânarea plãtilor pentru tãranii îndatorati). Aceste politici interne arãtau preocuparea sa fatã de soarta tãrãnimii si dorinta de a integra noile mase de cetãteni (tãranii, care reprezentau majoritatea populatiei) în sistemul politic si social românesc. Pe de altã parte însã, Mironescu era profund îngrijorat de stabilitatea internã a tãrii, mai ales într-o perioadã în care crizele economice si ideologiile extremiste riscau sã arunce România în haos. De aceea, el a pledat pentru un stat puternic, capabil sã mentinã ordinea. În calitate de ministru de Interne în 1933, de exemplu, a înãsprit mãsurile de sigurantã publicã si a supravegheat atent miscãrile radicale, fie ele comuniste sau de extremã dreaptã. În conceptia lui Mironescu, democratia trebuia apãratã inclusiv prin mijloace coercitive atunci când era amenintatã. Decizia de a interzice Garda de Fier în 1931, amintitã anterior, se înscrie în aceastã filozofie: Mironescu a considerat cã tolerarea unei organizatii paramilitare violente ar submina statul de drept si ar pune în pericol viitorul regimului democratic. Actiunile lui ferme contra Gãrzii i-au adus si dusmani, simpatizantii extremei drepte l-au etichetat drept „vândut Occidentului” sau „asasin al tineretului legionar”, dar Mironescu a rãmas ferm pe pozitie, convins cã face ceea ce trebuie pentru tarã.
Legi importante adoptate sub guvernarea lui Mironescu
În plus, preocuparea lui pentru reformarea aparatului de stat s-a manifestat si prin sprijinul acordat unor legi menite sã modernizeze administratia si economia. Sub guvernarea PNT (al cãrei exponent de seamã a fost), s-au adoptat legi importante: Legea pentru organizarea politiei generale a statului (1929) – care a reformat structurile de politie si a limitat abuzurile prefectilor; Legea învãtãmântului agricol si gospodãresc (1929), pentru formarea de specialisti agricoli; Legea pentru înfiintarea de silozuri (1930); Legea conversiunii datoriilor agricole (1931) etc. Mironescu, ca membru al guvernului si parlamentar, a sustinut aceste initiative legislative, constient cã România avea nevoie de o modernizare economicã si socialã dupã socul Marelui Rãzboi. Cu toate acestea, efectele crizei mondiale au limitat mult succesul acestor politici, iar Mironescu si colegii sãi au fost nevoiti sã constate cã multe probleme structurale (precum dependenta economiei de agriculturã sau precaritatea clasei tãrãnesti) nu puteau fi rezolvate peste noapte.
Relatiile politice cu alte figuri marcante ale epocii
Fiind o personalitate de prim rang a vietii publice, Gheorghe Mironescu a interactionat de-a lungul carierei sale cu majoritatea figurilor importante ale epocii interbelice, fie ca aliat, fie ca adversar politic. Relatiile sale au fost uneori cordiale si bazate pe respect reciproc, alteori tensionate, reflectând complexitatea jocului politic din acea perioadã. În primul rând, trebuie mentionatã relatia cu Iuliu Maniu, liderul Partidului National-Tãrãnesc. Cei doi au colaborat strâns în anii ’20 si începutul anilor ’30, Mironescu fiind unul dintre locotenentii de bazã ai lui Maniu în partid. Maniu era un ardelean sobru si incoruptibil, Mironescu un moldovean ponderat si diplomat, temperamente diferite, dar uniti de un scop comun, consolidarea democratiei românesti dupã Unire. Maniu l-a apreciat pe Mironescu pentru eruditia si loialitatea sa, iar Mironescu avea un adevãrat respect fatã de prestigiul moral al lui Maniu. Momentele de cumpãnã, precum revenirea lui Carol al II-lea, i-au gãsit însã uneori în tabere opuse, Maniu, dupã cum am vãzut, s-a simtit trãdat de faptul cã Mironescu a acceptat sã-l aducã pe Carol, actiune pe care Maniu o dezaprobã profund. De altfel, dupã 1930, între Maniu si Mironescu s-a produs o rãcealã, Carol al II-lea reusise sã divizeze oarecum PNT-ul, cultivând anumite figuri precum Mironescu si determinându-l pe Maniu sã se izoleze mai mult pe pozitii de opozitie. Chiar si asa, Mironescu nu a rupt niciodatã definitiv legãtura cu Maniu pânã în 1938; continuau sã fie colegi de partid, discutau strategii, desi diferentele de vederi erau evidente. În 1946, la procesul PNT (când comunistii au început persecutarea liderilor tãrãnisti), Maniu declara despre Mironescu cã a fost „un camarad care a servit tara cum a crezut mai bine”.
Relatia lui Mironescu cu regele Carol al II-lea
O altã relatie esentialã a fost cea cu regele Carol al II-lea. Aici, dinamica a fost cu totul specialã, Mironescu a fost întâi un „fãuritor” al domniei lui Carol, apoi un colaborator de nãdejde, ca în final sã devinã parte a cercului de apropiati ai monarhului în anii dictaturii regale. Carol al II-lea era cunoscut pentru abilitãtile sale de a manipula oamenii politici si de a-si crea o „camarilã” loialã, care sã-l ajute sã-si exercite puterea personalã. Mironescu, cu toatã onestitatea lui intelectualã, nu a fost imun la farmecul regelui, Carol stia cã Mironescu este valoros pentru expertiza sa si l-a mãgulit cu pozitii (de exemplu, consilier regal în 1938). Mironescu îl admira pe Carol pentru energia si viziunea sa (cel putin declarativ, Carol promitea un regim modernizator), dar în acelasi timp probabil cã întelegea riscurile derivei autoritare. Totusi, el a fãcut parte din grupul de politicieni care au încercat sã-l tempereze pe Carol din interiorul sistemului, acceptând colaborarea. În 1938-1939, Mironescu lucra direct sub îndrumarea lui Carol, alãturi de oameni ca Armand Cãlinescu sau Alexandru Vaida-Voevod, punând în practicã noua Constitutie autoritarã. Relatia cu regele s-a mentinut respectuoasã pânã la abdicarea fortatã a acestuia în 1940, se povesteste cã Mironescu, cu toatã fidelitatea arãtatã, a fost totusi uimit de decizia lui Carol de a pãrãsi tara în fata ultimatumurilor si a notat cu amãrãciune cã „Majestatea Sa fuge si lasã în urmã o tarã sfîsiatã”.
Relatia si interactiunile cu Nicolae Lupu, politician tãrãnist din Arsura, Vaslui
Nicolae Lupu, ca si Gheorghe Mironescu, provenea din actualul judet Vaslui, însã destinele lor politice, desi deseori intersectate, au fost marcate de diferente de viziune si de temperament. Nãscut în 1876 în satul Arsura (pe atunci în judetul Fãlciu, azi Vaslui), dr. Nicolae Lupu a fost un medic devenit politician, recunoscut pentru pledoariile sale aprinse în favoarea tãranilor si împotriva oricãror tendinte autoritare. El era cu doi ani mai tânãr decât Mironescu si împãrtãsea cu acesta mândria rãdãcinilor moldovenesti, dar si dorinta de a schimba în bine viata românilor de rând. Relatia dintre Mironescu si Nicolae Lupu a fost una complexã, oscilând între colaborare si rivalitate politicã. Cei doi s-au cunoscut probabil în Parlament, în anii de dinainte de Primul Rãzboi Mondial, când amândoi erau tineri deputati (Mironescu ales în 1911, Lupu în 1914). Însã au devenit cu adevãrat colegi odatã cu fuziunea din 1926 ce a dat nastere Partidului National-tãrãnesc. Atunci, Nicolae Lupu era vicepresedinte al PNT si unul dintre liderii influenti din aripa provenitã din fostul Partid Tãrãnesc.
Unde s-au rupt relatiile între conjudetenii Nicolae Lupu si Gheorghe Mironescu
CARACTERE DIFERITE…Totusi, în scurt timp, diferentele de opinie si de stil au iesit la suprafatã. Nicolae Lupu era un tribun al maselor, vorbea direct si pasional despre suferintele tãranilor, critica privilegiile si nu se sfia sã atace nici chiar conducerea propriului partid dacã simtea cã se abate de la idealuri. Pe de altã parte, Mironescu era moderat si diplomat, mai înclinat spre compromis si calcul. Prima ciocnire majorã a avut loc, asa cum am mentionat, în 1927, când Lupu, nemultumit de fuziunea PNT (pe motivul sub-reprezentãrii vechiului Partid Tãrãnesc la vârf), a rupt rândurile si a format o factiune separatã. Mironescu a privit aceastã miscare ca pe un gest nesãbuit care ameninta unitatea partidului exact într-un moment crucial. În discutii private, i-ar fi reprosat lui Lupu: „Nicolae, energia ta e lãudabilã, dar ne frângi aripile când abia încercãm sã zburãm cu totii împreunã!”. Lupu, însã, era convins cã face ceea ce trebuie pentru a proteja cauza tãranilor simpli, pe care îi vedea amenintati de dominatia politicienilor „burghezi” (termen pe care îl folosea chiar pentru unii colegi din PNT, inclusiv Mironescu). Atât ruptura din 1927, cât si revenirea ulterioarã a lui Lupu în partid, au marcat relatia dintre cei doi vasluieni. Când Lupu a fost reprimit în 1934, Mironescu, desi probabil prudent la început, a încercat sã refacã relatia. Împreunã, au mai lucrat în aceeasi formatiune pânã spre sfârsitul anilor ’30, dar niciodatã nu au redevenit la fel de apropiati ca în prima fazã. Continuau sã aibã viziuni diferite: Lupu, orientat spre stânga spectrului politic, era tot mai preocupat de ridicarea claselor sãrace si chiar cocheta cu ideea unor aliante cu socialistii pentru combaterea fascismului; Mironescu, tot mai orientat spre dreapta moderatã, considera prioritarã lupta contra comunismului si mentinerea ordinii în fata oricãrei revolte sociale.
Cum ne cinstim marile personalitãti? Cu uitare!
MÃCAR ÎN AL DOISPREZECELEA CEAS…Ca personalitate istoricã, Mironescu nu este la fel de proeminent în constiinta publicã precum Maniu, Brãtianu sau Iorga. Totusi, în cercurile academice si printre pasionatii de istorie, numele sãu este cu greutate. A fost un om al echilibrului, un „ministru de linia a doua” devenit de câteva ori om de prim-plan. În judetul Vaslui, amintirea sa a apus de mult, alãturi de Nicolae Lupu, una dintre personalitãtile politice cele mai de seamã nãscute pe meleagurile vasluiene. În satul Arsura existã un bust al dr. Nicolae Lupu, iar la Vaslui ar fi potrivit ca si Gheorghe Mironescu sã fie onorat într-un mod similar, pentru a reaminti tinerelor generatii cã din comunitãti aparent marginale pot izvorî lideri de calibru national. Momentul ar fi propice acum, fiindcã Mironescu s-a remarcat prin mãsuri bune de traversare a crizei, iar iatã cã acum Bolojan procedeazã cam la fel, însã a tãiat si investitiile, lucru pe care Mironescu l-a încurajat si astfel România a iesit cu bine din crizã. Pe fondul acestor evenimente, marcarea personalitãtii acestui fruntas tãrãnist ar fi importantã.
