Pe 6 august 1917, în plin vârtej al celei mai sângeroase confruntări de pe frontul românesc din Primul Război Mondial, Bătălia de la Mărășești, căpitanul Grigore Ignat, fiu al Bârladului, își încheia viața într-un act suprem de sacrificiu. Comandant al unei companii de mitraliori, Ignat și-a condus oamenii în infernul de la Răzoare, acolo unde au luptat până la ultimul cartuș și ultimul suflu, oprind înaintarea inamicului într-un moment-cheie pentru soarta întregii bătălii. Articolul de față reconstituie, la peste un secol distanță, viața, faptele și moartea acestui ofițer român, al cărui eroism a schimbat cursul unei lupte.
În vara anului 1917, România se afla într-un moment critic al Primului Război Mondial. După un an 1916 marcat de pierderi teritoriale și retragerea armatei în Moldova, speranțele de supraviețuire ale țării se legau de rezistența pe linia frontului din Vrancea. Aici, între râurile Siret și Putna, s-a desfășurat Bătălia de la Mărășești, cea mai mare confruntare de pe frontul românesc al războiului. Între 24 iulie/6 august și 6/19 august 1917, trupele române s-au opus ofensivelor puternice ale armatei germane conduse de feldmareșalul Mackensen. Scopul inamicului era străpungerea frontului româno-rus și înaintarea spre Adjud, pentru a uni forțele cu cele austro-ungare la Oituz. Armata României, deși slăbită numeric și logistic, fusese reorganizată și întărită în primăvara lui 1917 cu ajutorul misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Berthelot. Această reorganizare a ridicat moralul și capacitatea de luptă a trupelor române, care erau hotărâte să apere ultimele teritorii libere ale țării cu prețul vieții. Deviza „Pe aici nu se trece!”, atribuită generalului Eremia Grigorescu, a devenit motto-ul rezistenței românești la Mărășești, simbolizând determinarea de nezdruncinat a soldaților de a nu ceda pământul strămoșesc.
Cu un glonț pe țeavă și cu baioneta, bravii oșteni au Armatei Române au ținut piept modernelor trupe ale Puterilor Centrale
Bătălia de la Mărășești a fost o confruntare de uzură cumplită, purtată în tranșeele și pădurile Vrancei sub un bombardament de artilerie neîntrerupt. Ofensivele germane s-au succedat zilnic timp de două săptămâni, testând la maximum vitejia și rezistența trupelor române. Armata 1 Română, condusă inițial de generalul Constantin Christescu și apoi de generalul Eremia Grigorescu, a opus o defensivă acerbă atacurilor germane ale Armatei 9. Luptele au fost marcate de contraatacuri la baionetă, bombardamente devastatoare și sacrificii individuale extraordinare. Contribuția Armatei Române în această bătălie a fost decisivă: deși cu pierderi grele (peste 27.000 de oameni, morți, răniți și dispăruți), românii au reușit să oprească ofensiva inamică și să stabilizeze frontul până la sfârșitul conflagrației. Prin eroismul și jertfa lor, soldații români au transformat Mărășeștiul într-un triumf defensiv, un eșec strategic major pentru planurile Puterilor Centrale și un moment de glorie pentru România. În acest context sângeros, într-o zi de august 1917, avea să se nască legenda unui erou originar din Bârlad, căpitanul Grigore Ignat.
Destinul unui ofițer moldovean vasluian
Grigore Ignat s-a născut la Bârlad pe 2 august 1889, într-o familie modestă dar cu tradiție patriotică, tatăl său, Enache Ignat, luptase ca soldat în Războiul de Independență din 1877. Crescut cu povești despre datorie și onoare militară, tânărul Grigore a fost atras de cariera armelor încă din copilărie. La 19 ani a reușit la examenul de admitere la școala Militară de Infanterie, iar în 1910 a absolvit ca sublocotenent. Primele sale repartizări au fost la Regimentul 12 Infanterie “Cantemir” Bârlad și apoi la alte unități din țară, unde s-a remarcat ca un excelent instructor și ofițer de perspectivă. Pasionat de noile tehnologii militare, Ignat a urmat cursuri speciale de tragere și, mai ales, de mânuire a mitralierelor, o armă relativ nouă în dotarea armatei române, dar cu potențial devastator. În primăvara lui 1916, Grigore Ignat a fost avansat la gradul de locotenent și transferat la Regimentul 51 Infanterie, parte din Divizia 6, primind comanda unei companii de mitraliere. Își instruise personal oamenii, aproximativ 200 de soldați mitraliori, în anticiparea intrării României în război. Când România a declarat război Puterilor Centrale în august 1916, locotenentul Ignat și compania sa au fost aruncați direct în vâltoarea luptelor. Au luptat inițial în Dobrogea, la Bătălia de la Cobadin (septembrie 1916), unde tânărul ofițer a dat dovadă de curaj și tărie de caracter. Pentru meritele sale pe frontul din 1916, a fost ridicat la gradul de căpitan încă înainte de a împlini 28 de ani. După campania dificilă din 1916, armata română s-a retras în Moldova și a trecut printr-un proces intens de reorganizare și antrenament. Căpitanul Grigore Ignat a jucat un rol activ în pregătirea noilor recruți și în perfecționarea trăgătorilor la mitralieră în iarna-primăvara anului 1917. La începutul verii 1917, România era gata să reintre în luptă. În iulie, Armata Română a obținut o victorie ofensivă la Mărăști, însă la nord, în sectorul Mărășești, germanii pregăteau contraofensiva. Divizia 13 Infanterie (din care făcea parte și Regimentul 51/52) avea să suporte șocul principal al atacului german la Mărășești, iar căpitanul Ignat și compania lui de mitraliori urmau să fie în miezul furtunii.
6 august 1917, iadul de la Răzoare și jertfa căpitanului Ignat
SACRIFICIUL SUPREM… Dimineața zilei de 6 august 1917 a adus atacul cel mai violent al inamicului asupra pozițiilor române de la pădurea Răzoare, un punct strategic situat la cota 100 în apropierea localității Mărășești. În zori, o coloană masivă de trupe germane a ieșit din desișurile pădurii și a lovit flancul stâng al Diviziei 13 române, acolo unde Regimentul 51 fusese decimat de luptele anterioare. Primele linii românești, epuizate și puține la număr, au cedat sub presiunea asaltului. Generalul Constantin Prezan, aflat la comandamentul Armatei 1, a realizat pericolul străpungerii și a dat un ordin disperat, căpitanul Grigore Ignat să ocupe cu oameni săi zona Răzoare și să țină poziția cu orice preț, până la sosirea întăririlor. Fără ezitare, căpitanul Ignat și cei 200 de mitraliori ai săi au pornit în alergare spre locul cel mai primejdios al frontului, printre obuze explodând și șuieratul gloanțelor. Misiunea lor era fără întoarcere, practic o însărcinare sinucigașă, dar vitală pentru salvarea liniei frontului. Ignat a ajuns cu oamenii săi la timp pentru a bloca înaintarea inamicului care străpungea apărarea. Mitralierele românești au început să sfârtece valurile de soldați germani ce înaintau spre tranșeele de la Răzoare. Surprinși de focul nimicitor, atacatorii au fost respinși inițial, lăsând în fața pozițiilor românești grămezi de trupuri. Însă bombardamentul de artilerie german nu a întârziat, obuzele grele au zguduit pământul și au semănat haos printre români. În tranșee, căpitanul Ignat își încuraja soldații și muta mitralierele dintr-un loc în altul ori de câte ori inamicul încerca să îi încercuiască. Atac după atac a fost respins cu îndârjire, însă rândurile apărătorilor se împuținau dramatic. Curând, aproape toți soldații din jurul lui Ignat căzuseră la datorie, striviți de obuze sau secerați de gloanțe.
Au luptat până la moarte. Ultimul ordin dar de căpitanul Ignat: „Ofițerii și gradații, la piese!”
În acel moment critic, căpitanul Grigore Ignat a rostit comanda devenită legendară: „Ofițerii și gradații, la piese!”. Rămași doar el și cîțiva subofițeri în viață, au ocupat pozițiile servanților uciși la mitraliere. Ignat însuși s-a așezat în genunchi la mitraliera nr. 1, manevrând-o cu priceperea veteranului și calmul omului hotărât să lupte până la ultimul cartuș. Sub mâna lui sigură, arma a reînceput să cânte în rafale rapide, țintuind la pământ infanteria germană care se pregătea de asaltul final. În jurul tranșeei românești, pământul era deja acoperit de un brâu de cadavre, ale inamicilor doborîți, dar și ale bravelor ajutoare ale căpitanului, căzuți pe lângă mitralierele lor. Valul final al atacului german a venit după ore de lupte cumplite. Puținii mitraliori supraviețuitori din jurul lui Ignat au fost copleșiți. Trupa germană, disperată și furioasă, a năvălit în tranșeele de la Răzoare. Cei din urmă apărători români au luptat corp la corp, până ce au fost străpunși cu baionetele chiar la locurile lor de luptă. Căpitanul Grigore Ignat a fost și el doborât în ultimele clipe ale încleștării, lovit de baionete. A căzut lângă mitraliera pe care o deservise neobosit, strângându-i țeava fierbinte. Își dăduse viața exact așa cum promisese, până la ultimul om. Dar, datorită sacrificiului său, inamicul nu reușise să treacă.
Sanitarii când au intrat a doua zi în tranșeele de la cota 100 au fost șocați de ce au văzut
După retragerea forțată a germanilor, liniștea grea a coborât peste pădurea Răzoare. A doua zi dimineață, echipele sanitare române au înaintat cu precauție pe câmpul de luptă, neînțelegând de ce în tranșeele de la Cota 100 nu mai există niciun semn de viață. Priveliștea descoperită a fost cutremurătoare: întreaga companie de mitraliori a căpitanului Ignat zăcea moartă la postul de luptă. Tranșeea fusese practic îngropată sub moloz și sub grămezi de trupuri neînsuflețite. Se spune că în unele porțiuni cadavrele se aflau așezate pe două straturi, semn al violenței extremelor din timpul atacurilor. Sub aceste grămezi, printre benzi de cartușe și tuburi goale, au fost găsite opt mitraliere, toate cele aduse de Ignat, cu țeava îndreptată încă spre inamic. Căpitanul Grigore Ignat a fost găsit prăbușit peste propria armă, cu mâinile încleștate pe trăgaci și cu capul plecat pe țeavă, înconjurat de sublocotenentul său și de soldații credincioși care luptaseră până la ultimul alături de el. Moartea îi înghețase pe chip un zâmbet împăcat, al celui care și-a îndeplinit până la capăt datoria față de patrie.
O jertfă salvatoare
Jertfa companiei Ignat nu a fost zadarnică. Prețul de sânge plătit la Răzoare a cumpărat timp prețios pentru restul Armatei Române. Ofensiva germană a fost întârziată cu suficiente ore încât rezervelor Diviziei 13 să li se permită să sosească în sprijinul sectorului amenințat. Folosindu-se de acest răgaz, comandamentul român a organizat un contraatac care a recucerit pozițiile temporar pierdute și a consolidat din nou linia frontului. Practic, eroismul căpitanului Grigore Ignat și al oamenilor săi a barat drumul inamicului exact în momentul critic al bătăliei, împiedicând prăbușirea frontului român. Până la sfârșitul lunii august 1917, germanii aveau să renunțe la ofensive și frontul din Moldova rămânea neclintit. Victoria defensivă de la Mărășești și, prin extensie, soarta acelui an de război a fost clădită și pe sacrificiul suprem al eroului din Bârlad și al companiei sale de mitraliori.
Erou al Vasluiului și al întregii națiuni
DECORAT POST-MORTEM… Vestea despre lupta de la Răzoare și despre faptele de vitejie ale căpitanului Grigore Ignat nu s-a răspândit imediat. În confuzia și cenzura vremii de război, detaliile au ieșit la iveală abia după încheierea conflictului, când rapoartele militare au fost analizate la rece. Un raport oficial consemna sec, dar grăitor: „Căpitanul Ignat Grigore din Regimentul 51/52 Infanterie a fost găsit mort în tranșee, cu mitraliera în brațe, înconjurat de oamenii săi și mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav și tot astfel a murit”. Pentru vitejia și dârzenia fără seamăn dovedite pe 6 august 1917 la Răzoare, căpitanul Ignat a fost decorat post-mortem cu cea mai înaltă distincție militară de război a României Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Decretul regal nr. 1488 din 13 decembrie 1917 evidențiază modul în care ofițerul și-a ținut neclintit poziția “secerând valurile vrăjmașe până la respingerea completă a dușmanului”, fiind găsit apoi mort cu mâna încleștată pe mitralieră. La scurt timp după bătălie, Regele Ferdinand l-a înaintat post-mortem la gradul de maior, ca omagiu adus sacrificiului său. Trupul său neînsuflețit, alături de ale camarazilor săi, a fost îngropat cu onoruri în pământul sfințit al Mausoleului de la Mărășești, alături de alți eroi ai națiunii.
Cum s-a propagat legenda vitejiei căpitanului Iganat
ODĂ VITEJILOR… În anii de după război, povestea lui Grigore Ignat a început să circule tot mai mult. Soția sa, Geta Ignat, și un poet din Botoșani pe nume Constantin Cucu au contribuit la popularizarea legendei sale, publicând un poem eroic dedicat “eroilor de la Răzoare”. Grație acestor eforturi și recunoașterii oficiale, numele căpitanului Ignat a devenit sinonim cu eroismul ostășesc românesc în Primul Război Mondial. Autoritățile au hotărât ridicarea unui monument grandios în cinstea lui și a companiei sale de mitraliori. Astfel, în vara anului 1929, în centrul orașului Botoșani (orașul unde Ignat își petrecuse o parte a carierei militare înainte de război), a fost dezvelit grupul statuar “Compania de mitraliere maior Ignat în atac”. Monumentul îl înfățișează pe Grigore Ignat în picioare, cu pistolul ridicat spre inamic, în timp ce soldații lui cad la datorie, strângând mitralierele în brațe. Această impresionantă statuie, considerată una dintre cele mai frumoase din Botoșani, dăinuie și astăzi ca tribut adus jertfei din 1917.
De ce sunt importanți eroii?
EROUL DE LA BÂRLAD…Pentru Vaslui și întreaga Românie, căpitanul Grigore Ignat rămâne un simbol luminos al curajului și datoriei împlinite. Povestea lui, deși tristă, este și o sursă de mândrie și inspirație. Ea ne reamintește că, în ceasurile cele mai întunecate ale istoriei, au existat oameni care au pus binele țării mai presus de propria viață. În colecția memoriei colective, jertfa de la Răzoare din 6 august 1917 ocupă un loc de cinste. Eroul din Bârlad a demonstrat prin faptele sale că devotamentul și spiritul de sacrificiu pot schimba soarta unei lupte și chiar a unei națiuni întregi. La mai bine de un secol distanță, ne înclinăm cu recunoștință în fața memoriei sale, cinstind amintirea căpitanului Grigore Ignat, erou al Bătăliei de la Mărășești și al neamului românesc.
Glorie eternă eroilor!
Cinste lor, eroilor care au clădit această nație!
Prin sacrificiile făcute în perioada 1916-1918, eroii români au pus temelia de sânge a României Mari.
Veșnică recunoștință!