ALBESTII ANULUI 1834… Se spune cã istoria este cea mai frumoasã poveste și cã e pentru toate gusturile. Indiferent de preferintele oamenilor, mereu se vor gãsi în trecutul nostru povesti care sã trezeascã interesul si celor care nu gãsesc istoria interesantã. Asadar, începem astãzi publicarea, în trei episoade, a unei povestiri fascinante petrecute la Albesti în anul 1834. Este vorba despre povestea „Baba Vodoaia si nunta din 1834″, scrisã de Gheorghe Ghibãnescu. Aceastã nuvelã, cu parfum istoric si umor cât cuprinde, ne poartã în lumea satelor din Vaslui, pe la 1834, când domnitorul Mihail Sturdza a hotãrât sã fie nas pentru saisprezece perechi de tãrani care aveau sã se prezinte la Iasi. Ce tineri aveau sã fie trimisi din tinutul Fãlciului? Vom regãsi în aceastã poveste lumea ruralã moldoveneascã, traditiile acelor vremuri, intrigile de familie si culoarea satelor Moldovei.
VALEA BÂRLADULUI… Cãlãtorul care merge de la Bârlad spre Vaslui, de cum a ajuns la Podul Doamnei, zãreste pe podisul ce dominã Docolina turnurile albe ale unei biserici, ce ne spune cã acolo, în vãgãunile acelea, e un sat. Niste copaci stufosi ascund privirea cãlãtorului de acoperãmântul câtorva case stuhuite care, îndatã ce te sui pe cãrãrusa ce pleacã de la hanul Docolinei la deal, îti apar în toatã întregimea lor. E satul Cornii-Albesti, numit astfel pentru cã-i alcãtuit din Cornii, ce-s în deal si Albesti, ceva mai la vale. Nu departe, în jos, aproape de soseaua Vaslui-Bârlad, e sãtuleanul Rãdiu, 2 kilometri distantã de la Docolina. Suit pe podisul Corni-Albestilor privirea ce ti se desfãsoarã e încântãtoare. Ți se aratã în toatã lungimea ei frumoasa vale a Bârladului. Vezi în sus târgul Vaslui ca în strachinã si, ajutat de o bunã ocheanã, poti distinge foarte bine casele, strãzile, desi depãrtarea e de 16 kilometri: satul Kitoc, fabrica de la Munteni, ti sã aratã ca mici puncte albe presãrate pe întinsul covor verde al sesului. Ici se vede o dungã lungãreatã, neregulatã si alburie, este apa Bârladului ce serpuieste de-a lungul vãii; ici, o înfloriturã verde închisã, e pãdurea ce acoperã amândouã malurile Bârladului, între Crasna si Munteni. Mai încolo lungi si întretãiate, dungi de culori deosebite, verde deschis, galben si negru: sunt fîsiile de pãmânt arat, semãnat si plin de verdeatã. Marginile covorului se pierd în azurul depãrtat care uneste cerul cu pãmântul. În jos, privelistea e si mai întinsã. Satele stau ascunse în dosul dealurilor, mici pãturi de fum aratã cã acolo în vale e un sat. Șesul lung si îngust se desfãsoarã pe o întindere de peste 30 kilometri, la capãtul cãruia zãresti în umbrã marginile târgului Bârlad. Pe tot lungul sesului, trenul brãzdeazã azi valea ducând cu el belsugul, lumina si cultura. La spate, e un deal ce dominã tot satul si pe care sunt sãdite vii si livezi, iar în vârf codri seculari îi acoperã creasta.
Gligore Zvoreanu din Albesti
Acolo în satul din vale, în Albesti, trãia pe la 1834 Gligore Zvoreanu, om pãmântean, cinstit si de bun neam si unul din cei mai cuprinsi locuitori din sat. El era si pasnicul satului, adicã cel însãrcinat a strânge banii birului si a-i vãrsa la isprãvnicia din Husi. Casa lui Zvoreanu era simplã si modestã, ca privire, acoperitã cu stuf, îngrãditã cu gard de nuele si înstresinat cu spini. În coasta casei, un ocol pentru vite dãdea un aer de belsug întregei locuinte. De jur împrejurul casei, era duratã o prispã înaltã de un metru, casa cãtând la vale spre sesul Bârladului. Intrarea era la marginea din sus a prispei, unde un bolovan de piatrã servea drept scarã, iar usa de lemn, boitã cu lutisor ros, dãdea în tindã, în fundul tinzii o multime de huciubee (unealtã de scãrmãnat lâna), de care-i trebuiesc omului la gospodãrie. La dreapta, o vatrã mare cu cuptor si cu ursoaicã în pod, vatra era arsã si pârlitã de foc, la cãldura cãruia se durau cele mãmãligi pentru gurile din casã, femeia si 2 fete cam stãtutele cu vârsta, cãci Ioana cea mai micã numãrã peste 22 ani.
La dreapta, ceva mai încoace de vatrã, altã usã ce dãdea în odaia cea mare, lipitã pe jos cu lut, cu pãretii albi si vãruiti. În fundul odãii, o lavitã cam lãtutã, pe care erau asternute în teanc, pale peste pale fel de fel de lãvicere, zestrea fetelor, apoi perne de feluri mãrimi. La dreapta, câteva scaune si o mãsutã între cele douã feresti ce dãdeau în ogradã. La stânga, un pat cu tãrusi bãtuti în pãmânt cu câteva tolice pe dânsul, iar deasupra lui o culme, pe care stãteau atârnate fel de fel de tesãturi si alesuri. O usã micã dãdea într-un clucel (hol), de unde de pe fereastrã vedeai de vale la Podul Doamnei. Gligore Zvoreanu era rãzes, din neam în neam în satul Albesti, si avea acum ca rude si cumãtrii mai jumate de sat. Împrejurãrile fãcurã însã ca sã nu-si poatã mãrita asa în pripã cele douã fete, fie cã nu se gãsise flãcãu care sã se potriveascã, fie cã nu le venise încã vremea. Bietul om era cam necãjit de aceasta, dar se mângâia cu vorba cã tot a sosi odatã cei care-s scrisi sã fie ursit fetelor.
O vizitã neasteptatã
Într-o zi, Zvoreanu era dus la câmp dupã vite. Femeia lui trebãluia nu stiu ce prin ogradã, iar fetele erau prin vecini dupã cel urât de perdut. Numai iatã cã se trezeste cu Ion Manole din vale din Rãdiu cã întreabã:
– Da unde-i Gligori, lele Marandã?
– Ia, la cel câmp. Da ceti-i treaba?
– Aveam sã-i spun ceva de samã, dar dacã nu-i acasã, las c-oi veni eu mâine des de dimineatã. Sã-i spui dumneata, lele Marandã, sã nu iasã asa de cu vreme de acasã, cã de cum s-a umezi de ziuã voi veni pe aici.
– Bine, mos Ioane, i-oi spune; adicã, de ce nu mi-ai spune si mie?
– Avem ceva de vorbit noi între noi si, pe urmã, dacã a fi sã fie ceva, t-om spune, buna vreme!
– Buna vreme! Ion Manoli sã îndreaptã înspre Rãdiu, iar lelea Maranda strânse câteva vreascuri sã atîte focul. Fetele furã si ele în curând acasã; nu trecu mult si sosi de la câmp si bãrbatul si, dupã ce sã asezarã cu totii în jurul unei mese rotunde cu 3 picioare sã înfuice câte ceva, femeia spuse bãrbatului sãu cum a venit Ion Manoli din Rãdiu, cum a întrebat de dumnealui si cum a zis cã va veni mâine dis de dimineatã. Ion Manoli era el om destul de cuprins în Rãdiu. Era pasnicul satului. Avea o casã bine duratã, îngrãditã cu gard de jur împrejur, si o gospodãrie întemeiatã. Mama Safta era inima casei. Avea un bãet Ștefan, flãcãoandru de vre-o 19 ani, singura lor bucurie si pentru el munceau si sã strãduiau. Mai avea el si un frate mai mic la Husi, pe Toader, cãruia târgovetii îi ziceau Bizinic, fiindcã avea dugheanã în Mahala, în Rãesti, ceva mai la deal de podul lui Bizinic- zis azi al Hagiului- de unde s-a si luat numele de Bizinic în loc de Manoli, cum sã numea în satul lui de nastere în Rãdiu.
Poruncã de la domnul Moldovei
De câte ori Ion Manoli venea în Husi, trãgea la fratele sãu, la Bizinic, care desi crîsmar, era bine vãzut si sã împrietenise cu toti vecinii de prin prejur, cu Dinis Vornicul, cu Irimia Arhip trabucarul. Ba încã cât a tinut crîsma a cãutat sã dreagã podul de peste pârâul Rãestilor fãcându-l de piatrã ciobitã, cu arcuri cât mersese veste în tot târgul de trãinicia si frumusetea podului lui Bizinic. Pe la finele lui septemvre 1834, venind Ion Manoli sã facã vãrsarea banilor sfertului al 3-lea, aude vorbindu-se la Isprãvnicie de poronca lui Vodã, ca sã se adune câte o pãreche de tineri din tot judetul si sã se trimitã la Iasi, cã-i va cununa si înzestra Vodã. Ispravnic pe atunci era Ioan Cuza, care multã vreme a stat în Isprãvnicia Fãlciului. El a fost primul Ispravnic în Husi, dupã 1832; cãci înainte resedinta Ispravnicilor era la Fãlciu si, dupã rotunzirea tinuturilor fãcutã dupã Reglement, Husii devenirã capitalã de judet. Târgul desi mic, cam de vre-o 3000 locuitori, începuse a sã mãri prin mutarea de la tarã a mii de sãteni, ce ocuparã mãhãlile prin asezarea de curând a bulgarilor si a sopilor cum si mai apoi prin venirea jidanilor în numãr covârsitor de mare. Ion Manole, cum aude, vine la frate-sãu Bizinic sã ia de vorbã despre vestea ast nouã si plãnuiesc ei cã n-ar fi rãu sã însoare cu prilejul acesta pe nepotul lor de sorã, pe Ion, cam trecut cu anii, ce-i dreptul, stii colea flãcãu numai dracul sã-l însoare. Ideia era minunatã, de bucurie Toader Bizinic scoase din beciu o oalã cu vin si închinând ei câteva pahare, întãrirã si mai mult hotãrârea de a cãuta mireasã nepotului lor Ion, ca mult într-o sãptãmânã sã dea rãspuns Ispravnicului, cã-i gata totul.
Pregãtiri pentru nuntã
PETITORI… A doua zi plecã la tarã cu noaptea-n cap. Scoborâse în valea Lohanului când începuse a sti lumina de ziuã; iar cei de-a casã n-apucase a-si isprãvi trebile de dimineatã, când iatã cã si soseste Ion Manoli venind din Husi:
– Da ce ti-a venit de-ai plecat asa de cu noapte de la târg? Sã vede cã n-ai avut mult popas pe la cele crisme din drum, cum ti-i obiceiul, zise femeia.
– Ia taci, mãi, femee, tu nu stii ce-i vorba prin Husi.
– Oi sti, dacã mi-i spune.
– Lasã-mã sã-mi deshãm calul, sã-i dau oleacã de fân, cã dã, de si-i dobitoc, dar el m-a adus în grabã sã-ti spun si tie vestea. Iatã de ce sã vorbeste: cã Vodã a dat poroncã în tarã, ca de ziua lui, de sfântul Mihai, sã fie în Iasi 16 pãrechi de tineri, pe care are sã-i cunune. Ei, ba încã sã zice cã are sã-i si înzestreze. Ce zici tu, n-ar fi bine sã colãcim la asa ceva pe nepotu-meu, pe Ion, cã tot o asteptat el pânã acum. Sã vede cã acum i-a venit si lui vremea sã-l cunune Vodã.
– Cum adicã, mãi omule, vine asta? Ce gustu-i si aista?
– D-apoi dã, mai stii si ce. Asa e vorba si hai sã vedem ce-am putea înjgheba. De fatã nu mã tem eu cã n-oiu gãsi. Ce-i dreptul aici în sat sunt câteva dar îs niste mucoase fatã cu dânsul, si apoi: „Câte fete sã ridicã, nu pot face-o mãmãligã”. Dar este în sat la deal, în Albesti, cumãtru Gligori. Știi cã are douã fete cam stãtute; si cea mai mare s-ar potrivi de minune cu Ion al nostru. Ștefan, în timpul acesta, trase cu urechea din tindã la vorbele teticã-sãu, dar nu sã amestecã în vorbã, cã nu cadadicsea fatã cu el. Nu-i vorbã era el acum flãcãu de 19 ani, juca în horã de vreo 5 ani si ajunsese cel mai priceput în ale jocului. Știa cele mai multe strigãturi si toatã ziua tinea hora în gura lui, cãci de cum sã prindea în joc nu-i mai tãcea gura cât picul. De multe ori babele si nevestele îl stupise de noroc sã nu sã deoche, si care mai de care sã minunau de istetimea sa. Vezi dumneata, lelicã hãi, îsi zicea una alteia, feciorul Manoloaei ce pui de lele s-a ales. El îi învârte pe toti; fãrã dânsul ar fi fost mutenie; nu-i vezi pe ceilalti cum stau parcã ar vorbi, parcã n-ar vorbi fetelor, el însã unde sã duce e val vârtej printre ele. Nu stiu ce s-a alege si de dânsul; sã aibã numai parte de el mos Ion si mama Safta. Stia toate fetele pe degete; pe unde cercase cu undita nu sã prinsese, dar era mândru de dânsul. Mai cunostea si fetele din Albesti si Corni, sate numai de-o zvârliturã de bãt departe de Rãdiu. Pe Ileana si pe Ioana, fetele lui Gligori Zvoreanu, le cunostea, dar nu le prea avea la inimã, cã adesa îl fãcuse puschiu, ceia ce nu-i prea venea lui la socotealã. stefan ce-i dreptul nu era el trecut cu de deochiul de frumos. Mãruntel la staturã, cu ochii cãprui, pãrul castaniu, fata-i era smolitã de muncã si de soare, dar între flãcãii satului nu era coadã, ba era frunte de istetimea la giumbuslucuri. Ce-si chiti el în cap, când auzi de planurile teticã-sãu, vom vedea, dar pentru un moment tãcu si pãrintii sãi plecarã spre casa lui Ion.
Vremea însurãtorii
MIREASA DIN ALBESTI… Mama lui Ion era sorã cu Manoli si Bizinic din Husi. Sã chema Ilinca si era cea mai mare între frati, femee acum la 60 de ani. Feciorul sãu Ion era om ca de 35 de ani, destul de trecut ca tãran. Bãrbatul Ilincãi murise de mult si toatã greutatea casei o ducea Ion care vãzând nevoia mâni-sa na mai tinut sã sã însoare, ca sã mai adauge la sãrãcie si calicie: si poate în felul sãu bine a fãcut; acuma nici nu sã mai gândea la asa ceva. Când însã vãzu pe mosu-sãu si pe mãtusã-sa cã-i spun de nuntã în împrejurãri ca acelea; sã-i cunune Vodã, sã-i înzestreze Vodã, sã se ducã la Iasi si sã le ceteascã cununii la Mitropolie, un nu stiu ce îi gâdili inima lui rece si-n datã mare îsi dãdu cuvântul cã ar vrea, sã facã pasul aista, desi poate-i cam târziu.
– Noi ti-am gãsit si mireasã, rãspunse Manoli: stii pe cine? Ia pe una din fetele lui Zvoreanu din Albesti, tot nici ele nu-s asa, de tinerele; ba cea mai mare Catrina chiar îi potrivitã cu tine.
– Poi cum chitesti, D-ta mos Ioane; numai sã vrea si dânsa?
– N-ai a te îngriji tu. Facem noi sã vrea, cã doar n-a sta pânã ce-a împleti cositã albã! Dã, are tatãl lor cu ce sã le tie, dar de la o vreme începe a sã sãtura si el. De câte ori nu m-am întâlnit eu cu cumãtru Gligore si dã, unde dã si tot la spinul din casã ajungea; cã ce ar face ce-ar drege sã urneascã una din petre, cã nu ce altã, dar lumea-i rã; începe a vorbi de una de alta, si mai stii, pãcatele, ce sã poate întâmpla. Pe femee nici dracu n-o poate pãzi. Și-mi dãdea de pe atunci a întelege cã te-ar vrea pe tine sã te aibã de ginere. Asa cred cã cum i-oiu spune voia ta, el are sã se prindã si apoi vezi nu-i vreme de perdut; mai sunt vre-o douã trei sãptãmâni si trebui sã fiti la Iasi.
– D-apoi n-or fi si altii care sã sã stie la asa ceva?
– Ei, si tu, dacã iai pe atinut, tot coadã rãmâi; catã de apucã înainte. La Isprãvnicie am aflat cã zilele acestea pânã duminicã sã-i si aducã stire, care si de unde, cã trebuie pregãtiri nu sagã.
– Apoi, dacã-i asa fã cum crezi mai rãpede. Sã despãrtirã unii de altii si mos Manoli în loc sã se abatã pe acasã, apucã drept la deal spre Albesti, sã vadã pe Gligori Zvoreanu si sã-i spunã de hotãrârea luatã. Dar când colo nu-l gãsi si lãsã vorbã pre lelea Maranda ca sã sã vadã pe a doua zi des de dimineatã. Acasã sã întoarse într-un târziu, când mai toti dormeau dusi.
Stefan ticluia propriul plan
GÂNDURI DE ÎNSURÃTOARE… Stefan, în tot timpul acesta, rãmase acasã si fel de fel de planuri îsi croia în minte. Adicã la ce-asi scãpa eu chilipirul din palmã bãdita Ion, ce-i dreptul, îi mai mare ca mine, dar cum îi el de încet si bãbãlãu n-are sã facã nici o ceapã, când a da cu ochii de Vodã. N-o esit el mai dãunã zi, când o trecut pe aici spre Iasi, dar încã sã se ducã acolo si sã-l conune! Si apoi eu de ce nu m-asi însura? Cîti de-al de mine nu s-o însurat? Vasile a Ilitoaei, Grigori a Pãlãdoaei, Neculai a Lelei Sofronia si eu adicã, tocmai acum când e vorba sã cunune Vodã… e! D’apoi mã-nsor. Nu m-ar vrea fetele, dar le-oi vrea eu. O chitit el tata pe Catrina lui Zvoreanu pentru bãdita Ion eu oiu alege pe Ioana, desi-i mai mare ca mine cu vre-o doi-trei ani, si mã face ia pe mine puschiu; când i-oiu spune însã cã vreau s-o iau, n-a sã aibã ce sã zicã. Aceste gânduri îl munceau, când iatã cã mã-sa intrã în casã:
– Da tu pe aici esti, Stefãnucã?
– Pe-acasã, mãmucã e, dar tata unde-i?
– S-o dus la Zvoreanu în Albesti sã-i spue de hotãrârea lui Ion; nu stii sã vede cã s-o hotãrât sã se însoare, sã iee pe Catrina lui Zvoreanu, cã stii o venit vorba de la Vodã, de la Iasi, sã se ducã pe ziua de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, patronul lui Vodã, 16 pãrechi de tineri câte una de fiste-care tinut, si pe care are sã-i cunune dânsul.
– V-am auzit mai adineaori vorbind; eu eram ici în tindã, dar am tãcut, cã nu stiu cum îmi era sã vorbesc de fatã cu tãtuca. Eu m-asi trage la asa ceva, dacã s-ar putea si vezi de pune mãtale cuvântul pe lângã tãtuca, cã ce sã mai umble cu bãdita Ion si cu Catrina. Eu vreau sã iau pe Ioana si sã mã duc eu la Iasi.
– Bine, bãete, zise mã-sa; desi esti prea tânãr cã de abia acum îti înhereazã mustatã, dar, dacã vrei tu, nimene nu te opreste. Si tatã-tãu s-o însurat de tânãr, bãet de 20 ani, mai fãrã mustatã si eu eram fatã de 16 ani; ne-am luat am trãit cum am putut; te avem acum numai pe tine; cã ceilalti i-a luat D-zeu, dar n-am avut a bãnui numãnui. Si apoi si mie îmi place sã se însoare omul de tânãr. Vorba ceia „sculatul de dimineatã si însuratul de tânãr nu stricã”. Nu stiu ce i-o trãsnit si lui tatito ista cu Ion. I-un bãbãlãu de pe acum; D-zãu sã mã erte, decât bãrbat fleac si mãmãligã mai bine nimic. Numai drept sã-ti spun, Ioana cam nu-i de tine. Tu esti copil pe lângã ea. Dânsa-i fatã de vre-o 21 de ani, o stiu eu bine. Când m-am mãritat eu, ia era fãcutã de vre-o sase luni. Parcã o vãd când o aducea mãsa în albiusã. Ce spui tu, de atuncea-i vreme: cã eram o copilã si iatã-mã-s acum femee la 40 de ani, ca mine; si când mã gândesc cum trece vremea!… Tu nu erai pe lume, am fãcut întâiu pe Ilie, care a murit de tîtã. D-zeu sã-l erte, cã era sã fie coscogemete flãcãu, ce esti tu acum, mai mare, poate chiar gospodar în sat; si ce frumos bãet era! Când îmi aduc aminte mi sã umple inima de jele, cum de n-a trãit si el sã sã bucure de bunurile lumii acesteia. Apoi am fãcut pe Sanda, moartã din facere, si mai la urmã dupã vre-o trei ani te-am fãcut pe tine. Erai slab si ogârjit de mititel si nicã nu mai credeam cã am sã te vãd asa cum esti. Dar creste omul în ciuda tuturora si care nu crezi, acela trãeste. Nu mi-o fost dat sã fac multe ploduri ca rãposata bunica tati-to, care sã zice c-a fãcut vre-o 16 copii. Faci, si când colo umpli pãmântul cu dânsia. La ce-o mai dat si D-zeu ista moartea, dar iar te-ntorcã si zici cã de n-ar mai muri oamenii, nu i-ar mai tinea pãmântul. Caut eu ici în sat la noi; când m-am ridicat si eu fetnegicã în casã la pãrinti, erau case mult mai putine ca acuma; s-o înmultit lumea nu glumã: numai noi n-am avut parte de copii, ia, numai tu singur, dar uite: tironeasa are 6, Pãsãtoaia 5, Mimãligeasa vre-o 4 si toarnã mai în fiecare an câte unul! Ce chin îi si aista! Îi bine sã ai mai multisori, dar când te gândesti cã trebue sã-i faci sã-i cresti, te saturi, si-ti vine a zice bodaproste, nu-mi mai trebue nici unul. Dar dacã ti-i voia ta asa fã cum te duce inima si gândul, mãi bãete. Și pe mine cãta bunicãtu sã mã opreascã de a lua pe tatãto, dar mãmuca, D-zeu s-o erte, a stat de capul lui si tot ca ea a fost. Ș-apoi cum vãd nu-i el asa de habotnic pentru Ion, îl stie el cât îi poate pielea.
– Oi vorbi.
Stefan îsi luase un petroiu de pe inimã, îsi trânti cãciula pe ceafã si plecã prin sat spre a mai da târcoale pe la cele fete sã le spue si lor gândul. Când sosi Manoli din Albesti, femeea lui dormea dusã, dar bãetul abia sosit de pe drumuri sã zvârcolea în patul vârtos, pãrea a-l durea ceva.
– Ce ai tu, Stefãnucã, de n-ai adormit?
– Am venit mai adinenoarã, tãtucã, si nu stiu ce am cã nu pot adormi.
– Nu cumva te nelinisteste vorba lui Vodã?
Stefan înghiti nodul si sã sili sã adoarmã, a doua zi Manoli sã sculã cu noaptea-n cap si fãrã sã întrebe pe nimeni o plecat spre Albesti sã spue lui Zvoreanu hotãrârea luatã din ziua trecutã. Când sã trezi Stefan, tatã-sãu nicãirea:
– Unde-i tãtuca, mãmucã?
VA URMA…
