FIUL LUI MANOLI TICLUIEȘTE UN PLAN… În primul episod al povestirii „Baba Vodoaia și nunta din 1834”, am cunoscut satul Albești, plin de oameni gospodari și tradiții vechi. În centrul poveștii se află răzeșul Gligore Zvoreanu, om cu stare, dar frământat de grija celor două fete nemăritate, Catrina și Ioana. Liniștea satului e tulburată când Ion Manole din Rădiu află la Huși despre porunca domnitorului Mihail Sturdza: să se trimită la Iași șaisprezece perechi de tineri, pe care Vodă îi va cununa și înzestra chiar el. Ideea stârnește mare agitație. Manole, împreună cu fratele său Bizinic, pun la cale să-l însoare pe nepotul lor, Ion, un flăcău trecut de tinerețe, cu Catrina, fata cea mare a lui Zvoreanu. Planurile par clare, dar tânărul Ștefan, fiul lui Ion Manole, are alte gânduri. El visează să ajungă la Iași în locul unchiului său și să se însoare cu Ioana, sora mai mică a Catrinei. Tânărul pune la cale un plan îndrăzneț, hotărât să-și croiască singur norocul, fără știrea părinților.
NEASTÂMPĂRAT… Ștefan înghiți nodul și să sili să adoarmă, a doua zi Manoli să sculă cu noaptea-n cap și, fără să întrebe pe nimeni, o plecat spre Albești să spue lui Zvoreanu hotărârea luată din ziua trecută. Când să trezi Ștefan, tată-său nicăirea:
– Unde-i tătuca, mămucă?
– O fi dus la Zvoreanu să-i ducă colaci calzi de nuntă că parcă-l arde ceva la inimă.
– Dar nu i-ai spus nimic de vorba de-asară?
– N-am avut când.
– Apoi dacă-i așa, știi una, mămucă, că mă îmbrac și plec la Huși, să spun Ispravnicului că mă însor și că vreau să mă duc eu la Iași.
Cum vorbi, să și duse în casă; își îmbrăcă pantalonii cei moldovenești, largi jos, cu creți mărunței și deși sus la bată, își luă contășul său blănit cu blană de hulpe pe la guler, puse șaua pe cal și cât îi bate din palme era și plecat și pe ici ți-i drumul, băiete, spre Huși. În tot drumul, nu să opri decât la crîșma Olteneștilor, de mai răsuflă puțin calul și apoi o luă întins la Huși, ars fiind de dorul de a spune mai degrabă Ispravnicului gândul și hotărârea sa.
Când sosi în Huși, era numai potrivită vremea. Trase la scară la Isprăvnicie; prinse calul de dârlog, îl lăsă jos la colțul scărilor și sfiicios sui treptele Isprăvniciei. La întrebarea făcută, un ușer îl conduse în odaia unde stătea în fund pe un jilț Ispravnicul:
Ștefan merge la Ispravnicul Cuza de la Huși
– Ce cauți băiete, ce jalbă ai?
– Să trăiți, domnule Ispravnic, am venit să vă spun că… am auzit și de la țară că… o dat Vodă poroncă că…
– Ei, ce anume? Nu cumva ești venit pentru însurătoare, să te duci la Iași să te cunune Vodă? Băetul tăcu, să înroși, și de unde înainte nu putu spune ceva, acum i să înnodă vorba în gât. Ispravnicul îl înțelese, să sculă binișor de pe jilț și veni cătră băetan, care sta sficios lângă ușă cu capul gol, și cu căciula pusă jos la pământ lângă picioare. Îl bătu pe umere și, zâmbind, îi zise cu un ton prietenesc:
-De acia mi te-ai gătit, d-ta, așa! Ioti, dumneta, contăș nou, pantaloni noi, dar s-a tale, ori le-ai împrumutat de la cineva, să vii aici să mă înșeli. Spune a cui ești? De unde ești?
– Sărut mâinile, sunt ficiorul pașnicului din Rădiu.
– A, ha! Îl cunosc pe tată-tu, pe moș Ion, e om la locul lui. Am avut cu el multe daraveri la moșia mea, la Bărboși; dar sameni tu vre-o leacă cu tată-to? Ia spune-mi cine te-a îndreptat pe tine aici? Băietul povesti Ispravnicului îngăimat toată întâmplarea de-acasă și cum în fine s-a hotărât să vie singur fără știrea tată-său.
– Bine băete, te văd că ești de inimă. Mireasă ai, ți-ai găsit?
– Ba, vă sărutăm minule, n-am, dar oiu găsi eu lesne. Cunosc eu o fată în sat în Albești, tocmai fata cea mai mică a pașnicului de acolo.
– Bun, du-te acasă și adă-mi răspuns până în 3 zile, că de unde nu, să întârzie, lucrurile și poți rămâne pe delături. Ștefan eși îmbujorat din odaia Ispravnicului și într-o clipeală fu la moșu-so, la Bizinic. Când îl văzu, își făcu cruce:
– Da, ce vânt te-a adus pe la noi, măi Ștefănucă, căci cam de mult n-ai venit?
– Apoi, ce să fac și eu, moș Toadere, ia cu dorul însurătoarei.
– Cum să poate! și cu cine?
– Am auzit și eu de vestea că Vodă o poroncit să să strângă în Iași 16 părechi de tineri, că are să-i cunune el, și cum am auzit, am venit la târg, am fost pe la Isprăvnicie și mi-o zis să-mi caut mireasă și să-i duc răspuns până în 3 zile.
– Da tatu-to știe ceva de toate acestea?
– Ba, deloc. El umblă să colăcească pe bădița Ion cu Catrina lui Zvoreanu. Eu chitesc însă să iau pe Ioana.
Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește
– Minunat, dar ia poftim stăi; ți-a fi foame, ți-a fi sete, dă, ai avut de muncă.
– Că drept zici, moș Toadere, chiar mi-i foame. Din una din alta, Ștefan istorisi moșului său toate cele petrecute la țară, cum a plecat așa, fără veste de acasă, spunând numai mămucă-sii, care nu l-a oprit, dar nici nu l-a îndemnat…
– Și așa cum mă vezi, moș Toadere, iată-mă flăcău de însurat. I se dezghețase acum băetului gurița față cu moșu-său.
– D-apoi dă, măi Ștefănucă; bădița Ion, așa zicea el frate-meu mai mare, a venit mai deunăzi pe aici și spunându-mi vestea venită de la Iași, noi am chitit pe Ion, că dă, îi mai stătut. Noi, să nu-ți fie ție cu bănat, nici nu ne-am gândit la tine, te știam flăcău în doi peri, că de-abia ți s-o dus lipul de după ureche, dar dacă-i așa, că tu vreai numai decât să te însori, și mai ales acum, când te-ai prins de față cu Ispravnicul, nu mai poți da îndărăt. Ei! ș-apoi ce zici! Ioana lui Zvoreanu te-a vrea? Îi cam mare pentru tine, dar dacă a fi alta? Eu cunosc multe fete de aici din mahala, care ar merge bune bucuroase după tine.
– D-apoi nu știi, moș Toader, că trebue să fie țărani, dă, așa am auzit-o așa ți-o spun, cum am cumpărat-o, așa ți-o vând. Dacă știam eu că treaba asta-i chitită și pentru târgoveți, nici nu mă mai ațineam, dar așa, dacă-i numai pentru de al de-a noștri, de ce n-ași apuca eu înainte? Ce, să rămân eu coadă? Mă face ea Ioana pușchiu, dar cred că are să meargă cum oiu cere-o. Catrina cea mai mare vrea să meargă după bădița Ion, d-apoi Ioana n-are să meargă ia după mine? Nici vorbă.
– Apoi dacă-i așa, să fie într-un ceas bun nepoate, noroc să dea D-zeu și totdeauna să cunune Vodă. Să ciocniră câteva pahare de vin pline ochi și după ce Ștefănucă, își șterse gura cu mâneca antereului, mulțumi lui moșu-său de masa dată, și căuta să plece prin târg:
Ștefan pleacă înapoi în Rediu cu asigurarea Ispravnicului
– Ei! ce așa grabă, ia mai stai, să spun și Vasilcăi, că acuși vine de prin târg, că de unde mai știi poate om pleca amândoi înapoi să vedem ce face bădița Ion cu vorba noastră și dacă-i așa să-l întoarcem din drumul apucat.
– I-o fi spus mămucăi până acum.
– Da, dar lelița Safta știi că n-are așa mare baftă pe lângă bădița Ion, care-i cam tare într-acestea. Trebuie să merg eu. și Ion mi-i nepot, și tu-mi ești, dar tot dacă-i vorbi de trimes flăcăi să-i cunune Vodă, mai bine-i unul mai tinerel, ca tine, tot calea-valea, decât pe Ion, care-i trecut cu dedeochiul. Îi mai mic ca mine cu vre-o 5 ani. Când s-o măritat lelița Ilinca cât eram băet ca de 4 ani, abia, abia mi-aduc aminte nunta ei; pân la anul l-a și făcut pe Ion. Ei, gândește-te acum că ma-și duce eu să mă însor; nu s-ar uita Vodă chiorîș la mine? Cum! Așa flăcăi sunt pe la Hușul nostru. Hai că merg eu cu tine la țară.
– Ce zici? Unde te duci? îl întrebă jupâneasa Vasilca, care tocmai atunci intra pe ușă?
– Nu știi vorba… Ștefănucă se însoară; a fost pe la Isprăvnicie… are să-l cunune Vodă… cu Ioana, fata Zvoreanului din Albești.
– Cum asta? Parcă mai deunăzi era vorba de Ion.
– Ei! Ce Ion! Acum e Ștefănucă… și de asta vreu să mă duc la țară să înduplec pe bădița Ion pentru ștefănucă, căci după cât văd eu el n-ar prea vrea.
Pe la 4 îndesară căruța, care era trasă dinaintea dughenei și luând-și Ștefănucă rămas bun de la mătușă-sa Vasilca, plecară cu moșu-său spre Rădiu. Acasă lucrurile erau aproape înjghebate. Moș Manoli fusese pe la Zvoreanu, vorbi și cu fata. Ia să tot codea cu răspunsul:
Acasă, pețitorii își urmau planul stabilit
– Ei, ce te mai codești, că nu ești doar fată de 15 ani, să fii așa de rușinoasă! Spune ici verde că da, și ce are să fie! Peste 2-3 săptămâni te cunună Vodă și ai să fii și tu gospodină la casa ta. Zvoreanu, căruia toate acestea-i venise fără veste, singur nu știa ce să facă. Cu un gând să zică ba, cu zece da.
– Știi ce una, cumătre Ioane, hai să mergem noi de vale spre Rădiu, să le lăsăm acasă, că ce-om hotărî noi are să fie bun hotărât. Își luară căciulele și plecară la vale. Mama Maranda rămase acasă cu fetele vorbind între ele că cum are să fie lucrul ista, și cum e faptul asupra nunții începură să descoase pe Ion că-i așa și pe dincolo. Zvoreanu și cu Manoli mergeau încet și tot să opreau din când în când. Multe-or fi vorbit și or fi hotărât ei, dar cel cu năduful și cu greul pe inima zicea din când în când:
– Vezi, d-ta, cumătre Ioane, e bun băetul, dar nu știu ce-o fost de-o stat el până acum tot holteiu. N-a fi vre-un cusur la mijloc?
Scos din răbdare, moș Manoli îi zise:
– Ce să fie? O stat și el flăcău, cum o stat și fetele d-tale fete. Ce tot cauți cusur. Băetul e bun, îl cunosc eu, îl cunoști și d-ta. Intrau acum pe poarta țarinei și să îndreptau spre casă, când mama Safta cum îi văzu, le eși înainte și fără să-i întrebe:
– Știți una?
– Ce?
– Ștefănucă o plecat la Huși să spue Ispravnicului că să însoară, că ia pe Ioana d-tale, cumetre Gligore, și să-l trimeată și pe el la Iași, că si duce. O plecat de cum s-o sculat. Unde-o fost chip să-l popresc. S-o îmbrăcat în pripă, ș-o pus șaua pe cal și acu trebuie să fie pe aproape de Huși, căci văd că soarele îi hăt sus, de două suliți.
– Cum să poate, zise Manoli! Auzi plodul! I-o venit gust de însurătoare. Nu-i vremea: îi lucru chitit pentru Ion și nu merge altfel.
– Bine, să fie cum zici, dar dracu de băet să nu facă pozna, că știi vorba ceia: nu-i pentru cine să gătește, ci pentru cine să nimerește.
– Ia taci, tu știi una, eu știu mai multe, hai cumătre Gligore spre lelița Ilinca să vorbim cu Ion și să dezlegăm odată iapa de la gard.
Fără multă vorbă, lucrurile erau acum puse la cale. Ion va lua pe Catrina, să vor duce la Huși, de acolo vor fi trimiși de Isprăvnicie la Iași și peste 2-3 săptămâni se vor întoarce gospodari cununați de Vodă. Ziua trecu cu vorbă și cu cioandă între lelea Safta și moș Ion: mama ținea cu băetul, tata cu Ion.
– Om vedea care pe care, pe mine inima mă duce pentru Ștefănucă, deși-i cam mic dar e flăcău, pe când Ion a dumitale drept să ți-o spun, i-un băbălău… un papă-lapte.
– Ia nu mai tolocăni din cea gură, femee, hai!
Tot satul aflase despre nunta lui Ion cu fata lui Zvoreanu
În sat, toți locuitorii știau că feciorul mamei Ilincăi se însoară și că ia pe fata lui Zvoreanu din Albești și că-s meniți să-i cunune Vodă la Iași.
În casă la Zvoreanu, vorbă multă; fata își dăduse odată cuvântul că merge după Ion și tot satul știea că o sosit și la casa lui Zvoreanu pețitorii, că de mult încetaseră cocoșii să mai cânte în prag, așa că mai își luase nădejdea. Ioana era și ea veselă de bucuria Catrinei, fără să-i trăsnească prin cap că ceia ce să pregătește e pentru dânsa. Pe când toate aceste să vorbeau prin sat, iată că sosesc de la Huși mai într-amurgul Ștefănucă cu moșu-so Toader, care de un car de ani nu mai venise prin Rădiu, de tare ce-l încălecase trebile la târg. Cea întâi care le eși întru întâmpinare fu mama Safta, nerăbdătoare cum era din fire, și pe dată le spuse că toate-s puse la cale, că Ion ia pe Catrina și mult până poimâine vor pleca la Huși.
Băetul încreți din sprâncene, dar văzându-se numai cu mă-sa și moșu-so nu-și perdu firea… Să vedem care pe care. Povesti apoi toate cele petrecute la Huși, cum a vorbit cu Ispravnicul, cum i-a spus că-l va trimete la Iași numai să-și găsească mireasă, că în fine el și numai el să va duce la Iași, nici ca cât bădiță-so Ion, asta cât hăul și pârăul. Apoi să înțelese între dânșii, mama Safta cu cumnatuso Toader cum ar întoarce pe Manoli din gândul său. Între acestea sosi și el de la crîșmă unde nu să vorbea alta decât de nunta lui Ion cu Catrina.
– Bine ai venit măi frate, dar ce dor te-a adus pe la noi?
– Ia băetu ista a d-tale, m-a făcut să viu, adică, să spun drept, eu am stat de el să viu cu dânsul. Nu știi c-o fost la Ispravnic și i-o spus că să însoară, iar Ispravnicul l-a ales pe dânsul ca să-l trimeată la Iași, numai să-și găsească mireasă mult până în trei zile, ca să nu să întârzie lucrurile.
– Mi-a spus mă-sa, dar și d-ta te-ai luat după dânsul, un fleac de băet, însurat îi trebue la vremea asta, nu se vede că-i cu lipul după urechi, știi că n-are gust reu! La însurat frunte, iar la treabă coadă. Ce spor mi-ai adus la casă, ia poftim încoace la răfuială, ce-mi stai acolo zgribulit? Nu știi să faci alta, cât îi ziua de mare, decât să spui vrute și nevrute, să înșiri la brașoave pe la cele fete, să le tragi, să le întinzi; la asta te văd că ești bun, dar tu ești de gospodar? Eu măi, când eram ca tine, altele îmi umblau prin cap. Mă-ta mă știe, eram flăcău, știi colea, așezat la vorbă, nu ca tine un flușturiac. Te place pe tine vre-o fată? ți-ai găsit, doar n-o chelboșit, știi numai să faci să râdă cele babe și neveste; altceva nimic. Ai tu tragere de inimă la lucrul tatito, ca pe urmă să ai și la al tău? Eu nu văd să ai sămne că ai să calci pe urmele mele. Nu știu în partea cui te-ai dat, poate într-a mâne-ta. Era și ea o bună bucățică: Ci! dar ce-o fost s-o trecut; acum să vedem, ce este. Ion, însă-i un om așezat, știe ce-i voia și nevoia, de atâta amar de ani el singur o duce în gât; unde dai tot pe Ion îl vezi la toate cele; ce făcea lelița Ilinca fără Ion? Nu era nica de mâncarea câinilor; el însă a stat pe lângă mă-sa, și-a căutat de treburi și tot ce vezi azi pe lângă casă e făcut de dânsul. Dar tu? Dacă m-aș lăsa pe sama ta. He! he! m-ar mânca și câinii, dar așa tot tu sărace Ioane trebue să-ți facă ca să mănânci, că altfeliu n-ar fi nimic. Să-ți peie din gând una ca asta: altădată va veni și rândul tău și atunci vom mai vorbi, mai este timp, măi băete, nu-i vremea încă trecută.
Manoli se împotrivește planului însurătoarei lui Ștefan
– Ia lasă și d-ta, bădiță Ioane, totdeauna te-ai purtat aspru cu băetul. Doar numai unul ai, n-ai mai mulți: ceilalți ți-i-o strâns D-zeu la dânsul. Apoi doar noi am plănuit treaba asta: noi am hotărât-o mai întâiu și cum zic să fim cu dreptul, a fost vorba întâiu de Ion, că dă, nici pe mine nu mă ducea capul la Ștefănucă, dar dacă acum treaba s-a încurcat, eu îmi dau tot cuvântul pentru dânsul. Ce crezi d-ta că Ispravnicul are să-și întoarcă cuvântul cu una cu două! Ș-apoi să vorbim verde, că suntem noi între noi. Și Ion mii nepot ca și Ștefănucă, dar, crede-mă, că Ion nu-i pentru treaba asta, cum ai spus un bun gospodar, o căutat de lelița Ilincă, n-am ce zice, să dea D-zeu să-i trăiască și așa băiet aș vrea să am și eu să mă caute la bătrânețile mele, dar i-o trecut vremea de însurat. Așa-i omul ista făcut, de la o vreme cu greu să însoară. Cât ești tânăr mai merge. Te amăgești singur, te amăgesc alții: să trece ești tânăr: dar lui Ion acum îi vine cam peste mână. Are pe mă-sa, care știi cât ține la dânsul. Ei! Poftim acum îi mai du în casă și noră. Ce vrai să-și scoată ochii ca mîțele? Doar nu știu povestea soacrăi și a nurorilor. Eu cred că trebue să te hotărăști și d-ta pentru băetul d-tale: ce adică, ți-ar părea rău dacă ți-ar mai cădea păsat în gușă? Pe băet are să-l cunune Vodă: aud că are să-i înzestreze, cine știe ce le mai dă și când colo să nu mă trezesc cu d-ta că-mi zici: „Bine spuneai tu, măi frate, că Vodă li-o dat boi, li-o dat lei și parale și rău îmi pare că nu te-am ascultat”. Mă tem însă c-atuncea va fi prea târziu. Și decât să ai atuncea supărare, hai mai degrabă acum, cât e vreme să facem ce om face. Ce? ți-ar strica să mai ai cîțiva gonitori în ocol și câteva parale ici la chimir? Crezi oare că Vodă îi chemă așa de flori de cuc? Eu nu cred una ca asta odată cu capul. Doar știi că Vodă ist de acum e putred de bogat, mănâncă banii cu lingura, nu alta; are nu știu câte moșii! Doar nu e sărac ca noi: are de unde să deie nu numai la 16 părechi de țărani, ci și la sute: n-are el tarabanaua țării pe mână? Ia vezi dar, hai să ne căutăm întâiu pentru noi. N-aș vrea să iasă vorba de aici din casă, că nu de alta dar n-aș vrea să se supere lelița Ilinca și mai ales Ion care-l știu cât e de chilos, când să supără ține mânia cu anii și de ce să iasă supărare din lucruri de nimica;
– Ce zici și d-ta Leliță Saftă?
– Ce să mai zic și eu, d-ta ai zis totul. Și eu doar am vorbit cu d-lui, dar unde mi-a dat ascultare: așa am eu păcate, niciodată vorba mea să nu fie băgată în samă. Îl cunosc acum, doar nu suntem luați de eri de alaltăieri, sunt 24 de anișori împliniți chiar în iastă vară la duminica mare. Îmi cunosc eu omul. De trăia și Ilie trebuia să am și cu dânsul buclucul asta.
– Dă, pe semne tu crezi că întotdeauna are să se întâmple să cunune Vodă, zise Manoli supărat. Iată, așa îți trântește totdeauna câte-o vorbă de te scoate din sărite. Poftim de vorbește cu dânsa, dacă poți: îndată îți spune ceva de când bunica.
– Ia lasă bădiță, nu te supăra, că nu-i lucru de mânie, nu vedeți că stă băetul ista aici și nu-i bine să vă ciondăniți chiar așa din sănin în fața lui, am știut eu, păcatele mele, la ce vin: am spus lui Ștefănucă, haide nepoate, merg și eu cu tine că lelița Safta n-are multă trecere pe lângă d-ta.
Cuvântul Ispravnicului îl salvează pe Ștefan
– Nu mi-i de alta, măi Toadere, dar eu stau și mă gândesc la vorba ta de adinioarea: dacă Ispravnicul n-ar primi ceia ce am hotărât, pot eu să-i stau împotrivă. Dacă el și-o dat cuvântul cătră plodul ista al meu, cred că are să și-l ție. Îl cunosc bine pe conul Ionică, de când lucra moșia de ici de peste deal, Bărboșii. Mă cunoaște și d-lui pe mine.
– Tocmai, tătucă, a zis că te cunoaște foarte bine, ba încă m-a întrebat de samăn vre-o leacă matale, îngăimă Ștefan.
– Tocmai asta, măi frate, mă pune pe gânduri. Și apoi știi că nu prea vine bine, scoți vorbă de însurătoare, pui pe fată în gura lumii: tot satul vorbește acum de nuntă, și cum mi-ar veni mie să zic: Ho! Opriți-vă stați locului: lucrurile s-o încurcat. Obrazu-i doar aista. Ei! Ce zici?
– Apoi așa ești d-ta; sări arsă cu vorba, lelea Safta, te grăbești și când colo te pripești: ai mai făcut și alte boacăne de tot și te-ai dat îndărăt frumușel. Ș-apoi ce? Ești legat de mâni și de picioare, dacă ai deschis vorba? Doar nu-s fete mititele; slavă domnului, îs niște coșcogemite fete; D-zeu mă erte, dar Catrina d-tale n-a fi mai mică ca mine cu mult, ia cu vre-o 8 ani. Când m-am măritat, dânsa era de vre-o cinci, șase ani; doară îi mai mare mult ca Ioana. Între Ioana și Catrina a mai avut cumătra Maranda doi băieți, ș-o murit ca și mie, Ilie și Sandu, D-zeu să-i erte.
– Apoi că și Ion nu-i mai mic și cu vro 5 ani dacă o fi mai mic ca mine, zise Toader.
– Ei poftim, și d-ta vrei să facă casă, urmă mama Safta: și să-i trimeți lui Vodă, la Iași, că aiștia îs flăcăii satului! Ptiu! Stupi-i-ar mîțele să-i stupească: nu știi cum nu ți-i silă ție de dânșii, și apoi mai zici că ești om la locul d-tale! Ei când îi văd, nu-mi vine să mă uit la ei, deși unul mi-i nepot: cum știi, și alta, dă, cunoscută; că doar n-am fetit cu mă-sa, dar suntem bune prietine.
VA URMA…
