Local

Virgil Trofin, vasluianul cazangiu de locomotive care l-a înfruntat pe Ceaușescu. În disidență a fost tovarăș cu Ion Iliescu

OM PROVIDENȚIAL... Astăzi, județul Vaslui își are reședința la Vaslui poate și datorită lui Virgil Trofin, deși puțini localnici mai știu acest amănunt. Numele său nu figurează în manuale, dar povestea sa este un exemplu al intrigilor de culise din epoca ceaușistă. Virgil Trofin a fost în cele din urmă înlăturat de la putere și din viață și, până astăzi, nu s-a făcut lumină în cazul său.

DE LA LIPOVĂȚ LA VÂRFUL PARTIDULUI… În vara anului 1984, vasluianul Virgil Trofin, cândva un greu al regimului comunist din România, murea în condiții neelucidate pe un pat de spital. Avea doar 57 de ani, iar vestea dispariției sale a trecut aproape neobservată în presa din țară, deși în cercurile puterii toți știau cine fusese Trofin. Un scurt articol în The New York Times anunța sec decesul lui, în timp ce oficial, pe certificatul de moarte, cauza era trecută drept „apendicită”. Însă apropiații și familia aveau suspiciuni, moarte naturală sau un act premeditat de eliminare a unui incomod? Povestea lui Virgil Trofin este una dramatică, ce îmbină ascensiunea rapidă a unui tânăr activist din Vaslui până în vârful puterii comuniste, cu decăderea lui bruscă după ce a îndrăznit să se opună cuplului dictatorial. Considerat de unii drept un dizident în interiorul Partidului Comunist Român, Trofin rămâne o figură controversată, legată atât de dezvoltarea județului Vaslui, cât și de misterul care planează asupra morții sale.

ASCENSIUNE… Virgil Trofin s-a născut la 23 iulie 1926 în comuna Lipovăț, lângă Vaslui, într-o familie modestă. Încă de la 14 ani muncea ca ucenic prin atelierele meșteșugărești din Iași, învățînd meseria de cazangiu de locomotive (fierar pentru cazanele de trenuri). După terminarea a șapte clase primare și a unei școli profesionale, tânărul Trofin s-a calificat ca muncitor, însă istoria avea alte planuri pentru el. Imediat după al Doilea Război Mondial, la numai 19 ani, se înscrie în Partidul Comunist (pe atunci Partidul Comunist / Muncitoresc Român). Era anul 1945, moment în care comuniștii își consolidau puterea în România cu sprijin sovietic, iar Virgil Trofin avea să se implice în noua ordine. Remarcat pentru devotament, Trofin a avansat rapid în structurile de tineret ale partidului. În același timp, și-a completat studiile la seral, urmând cursuri de Marxism-Leninism și ulterior Facultatea de Economie Generală, ajutat fiind de partid (o practică uzuală pentru activiștii promițători ai epocii). La sfârșitul anilor ’40 devine secretar al Comitetului Regional al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) la Iași, iar nu după mult timp este cooptat la centru, în Comitetul Central al UTC de la București. Aici, în capitală, tânărul din Vaslui intră în anturajul Anei Pauker, influenta lideră comunistă a vremii născută tot în județul Vaslui, devenind unul dintre protejații acesteia. Pauker l-a trimis, alături de alți activiști de nădejde, să îndeplinească misiuni de îndoctrinare în armată, care trecea printr-un proces de sovietizare. Virgil Trofin primește chiar și un grad militar și ajunge aghiotant al lui Nicolae Ceaușescu la Direcția Politică Superioară a Armatei, contribuind la implementarea liniei dure staliniste în unitățile militare. Încă de la început, destinul lui Trofin s-a intersectat cu cel al lui Ceaușescu, o relație care îi va aduce la început glorie, dar în final și prăbușirea. 

Vasluianul Trofin, mentor al viitorului președinte Iliescu

După epurarea grupului “deviatorilor” din partid (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu în 1952), tânărul Trofin se trezește pe un culoar favorabil ascensiunii. Devine prim-secretar al Uniunii Tineretului Muncitor în prima jumătate a anilor ’50, poziție-cheie din care coordonează toată mișcarea de tineret comunistă. În această calitate, Trofin are sub comandă directă o nouă generație de activiști, printre care și pe un anume Ion Iliescu, pe atunci lider al studenților comuniști. Cei doi leagă o prietenie strânsă, fiind “tovarăși de idei” și colaboratori apropiați. Împreună, Trofin și Iliescu au jucat un rol în reprimarea mișcărilor studențești din București, izbucnite în contextul revoluției maghiare din 1956. Brațul dur al partidului s-a resimțit în mediul universitar românesc, iar Virgil Trofin a fost unul dintre executanții loiali ai ordinelor venite de sus, pentru a elimina orice tendințe de liberalizare. Acest episod va rămâne o pată controversată în cariera sa, prezentând devotament necondiționat față de linia dură a partidului în tinerețe. 

Omul de încredere al lui Ceaușescu

În anii ’60, Virgil Trofin urcă tot mai sus în ierarhie. A făcut parte din grupul de tineri activiști (alături de oameni ca Ion Iliescu) care l-au sprijinit pe Nicolae Ceaușescu să preia puterea după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Congresul al IX-lea al PCR din 1965. Trofin i-a oferit lui Ceaușescu sprijin necondiționat, contribuind la eliminarea rivalilor politici. De pildă, în ședințe de partid răsunătoare, Trofin l-a acuzat vehement pe Alexandru Drăghici (fostul ministru de Interne și șef al Securității, asociat cu epurările staliniste) de abuzuri și l-a ajutat astfel pe Ceaușescu să-l înlăture. Tot Trofin a fost cel care, în plenara CC, l-a atacat pe veteranul Gheorghe Apostol (vechi lider comunist și principalul contracandidat al lui Ceaușescu la succesiunea lui Dej), acuzându-l de “imoralitate” și relații nepotrivite în mediul sindical. Aceste lovituri de grație aplicate oponenților lui Ceaușescu au făcut senzație și au consolidat regimul noului lider. La sfârșitul anilor ’60, Virgil Trofin ajunsese practic numărul doi în Partid, fiind văzut ca un colaborator indispensabil al lui Ceaușescu. În 1968, la apogeul carierei sale, era membru plin în Comitetul Central, membru al Comitetului Politic Executiv (forul suprem de decizie) și secretar al CC al PCR însărcinat cu organizarea, poziție din care influența sa era uriașă. 

Cum a influențat Trofin soarta județului Vaslui

Tot în această perioadă, Trofin nu și-a uitat originile vasluiene. Reorganizarea administrativă din 1968, când au fost reînființate județele României în forma lor actuală, poartă și amprenta lui Virgil Trofin. Originar din zona Vasluiului, el a avut un cuvânt greu de spus în stabilirea noilor reședințe de județ. Tradiția și dezvoltarea economică ar fi îndreptățit poate orașul Bârlad să devină centrul administrativ al noii unități teritoriale din acea regiune, Bârladul fiind pe atunci mai mare și mai prosper. Cu toate acestea, datorită lobby-ului hotărât al lui Virgil Trofin în forurile de partid, s-a decis ca nou-înființatul județ Vaslui să aibă reședința la Vaslui, și nu la Bârlad. Această mișcare strategică a poziționat micul târg Vaslui drept capitală de județ, determinând investiții și dezvoltări ulterioare care au modelat soarta zonei. Pentru vasluieni, numele lui Trofin este astfel legat de existența județului lor pe hartă așa cum arată astăzi, un detaliu adesea trecut cu vederea în istoria mare, dar semnificativ pe plan local. Totuși, trebuie să menționăm că această alegere a fost motivată și de alte aspecte, iar influența lui Virgil Trofin doar a înclinat balanța în favoarea Vasluiului. Comuniștii au ales orașul Vaslui ca viitoare reședință de județ pe baza unor argumente legate de poziționare, dezvoltare urbană, posibilitatea construirii unui oraș comunist etc. Privind la anii ’60, Virgil Trofin părea de neclintit din cercul puterii. Și-a continuat ascensiunea, a absolvit Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu”, a acumulat funcții (inclusiv viceprim-ministru al guvernului între 1972-1974) și era considerat un ideolog important. În plan personal, și-a întemeiat o familie, s-a căsătorit cu Eugenia Trofin, a avut doi copii, Ana și Mircea, și-a numit fiica Ana în onoarea Anei Pauker, mentorul său inițial, semn al loialității față de vechii tovarăși și al crezului său comunist. Viața familiei Trofin la București era privilegiată, ca a oricărui demnitar de vârf, vilă de lux, mașină de serviciu, protocol și chiar prietenii cu elitele vremii. Totul avea însă să se schimbe brusc în anii ’70. 

Căderea în dizgrație: de la favorit, la indezirabil

Loialitatea și franchețea care îl caracterizau pe Virgil Trofin aveau să-l coste scump. Elena Ceaușescu, soția dictatorului, își croia rapid drum spre vârful partidului la începutul anilor ’70. În 1972, aceasta a fost promovată membru plin al Comitetului Central al PCR, o avansare considerată nepotrivită de mulți activiști mai vechi. Virgil Trofin, cunoscut pentru faptul că spunea lucrurilor pe nume, a comis imprudența de a-și exprima dezacordul direct în fața lui Nicolae Ceaușescu, criticând decizia de a-și promova soția într-o funcție atât de înaltă. Gestul, de un curaj rar în acel cerc de putere, l-a transformat instantaneu pe Trofin într-o țintă a ostilității Elenei Ceaușescu. “Tovarășa” nu i-a putut ierta afrontul și a început să lucreze în umbră pentru îndepărtarea lui. Nu a durat mult până ce Trofin a început să fie tras pe linie moartă. Deși public încă deținea funcții importante, influența sa era erodată sistematic. Premierul de atunci, Ion Gheorghe Maurer (un alt personaj influent al epocii), îi simpatiza pe Trofin și pe un alt comunist relativ tânăr, Cornel Burtică, încurajându-i uneori să aibă inițiative proprii. În absența lui Ceaușescu din țară, în jurul anului 1973, Trofin și Burtică au efectuat vizite de lucru în teritoriu, încercând probabil să rezolve probleme pe cont propriu. Când Ceaușescu a aflat, stârnit și de reproșurile Elenei, a fost cuprins de furie, nimeni în afară de el (și eventual prim-ministrul, dar doar cu acordul său) nu avea voie să facă asemenea inspecții. Trofin, care până atunci fusese exemplul de disciplină de partid, devenise brusc incomod. Picătura care a umplut paharul fusese acumulată, iar liderul suprem decisese, era timpul ca Virgil Trofin să fie îndepărtat din cercul apropiaților. În martie 1974, Trofin a fost numit prim-secretar al județului Brașov. Oficial, o funcție importantă în teritoriu; neoficial însă, în ochii cunoscătorilor, era vorba de o retrogradare. Din vârful deciziei de partid la București, Trofin era trimis să conducă un județ de provincie, chiar dacă Brașovul era un județ industrial strategic, mutarea echivala cu scoaterea lui din lumina reflectoarelor politicii centrale. 

La Brașov, noi conflicte

Ajuns la Brașov în aprilie 1974, Virgil Trofin și-a văzut de treabă cu energia cunoscută. Sub conducerea sa, județul Brașov a cunoscut o perioadă de eficiență administrativă și o relativă bunăstare. Trofin primea frecvent delegații străine la Brașov, se întâlnea cu oficiali de rang înalt din alte țări și chiar legase prietenii internaționale, lucru care, se pare, nu a trecut neobservat la București. De exemplu, el a avut discuții cordiale cu Konstantin Katușev, un demnitar sovietic interesat de eventuali opozanți ai lui Ceaușescu din interiorul PCR. Totodată, ambasadorul SUA la acea vreme, Harry Barnes, era un apropiat al lui Trofin; cei doi obișnuiau să poarte conversații deschise despre situația din România, Trofin mărturisindu-i diplomatului american că “lucrurile nu merg bine din cauza birocrației” și că industrializarea forțată aduce probleme și nu este justificată. Evident, astfel de comentarii critice, chiar spuse în privat, ajungeau la urechile Securității și implicit la Ceaușescu, sporind bănuiala că fostul său protejat nu mai era de încredere. În plan intern, Trofin s-a descurcat abil la Brașov, evitând gafe majore. Cu toate acestea, soții Ceaușescu păreau hotărîți să-i găsească nod în papură. Prilejul a apărut în toamna lui 1977, când Nicolae și Elena Ceaușescu au făcut o vizită în județul Brașov, oficial pentru o partidă de vânătoare. Profitând de ocazie, au inspectat piețele agroalimentare din municipiul Brașov. Surpriza lor a fost să constate că, în timp ce restul țării suferea de lipsuri, Brașovul era foarte bine aprovizionat pentru standardele epocii. În piață se găsea inclusiv pâine albă de calitate superioară, în forme mari și pufoase, celebra “pâine cât roata carului”. Elena Ceaușescu, iritată, a arătat ostentativ soțului o astfel de pâine, considerând-o un semn al “indisciplinei”. Nicolae Ceaușescu a reacționat prompt, mustrându-și subalternul că permite risipa și “politica inconștientă” într-o vreme când el impusese austeritate peste tot. Deși Trofin se justificase că asigurarea alimentelor în Brașov era în limitele necesarului local, vizita s-a încheiat cu o notă proastă pentru el. La scurt timp, în decembrie 1977, Virgil Trofin a fost eliberat din funcția de prim-secretar al județului Brașov și rechemat la București, primind însă însărcinări marginale. 

La greva minerilor din Valea Jiului din august 1977, protestatarii nu au vrut să discute decât cu Trofin 

În paralel, acel an 1977 adusese și alt eveniment sensibil, greva minerilor din Valea Jiului (august 1977), una dintre puținele revolte împotriva regimului. Minerii au refuzat inițial să negocieze cu trimișii lui Ceaușescu și, conform relatărilor ulterioare, au cerut să discute cu Virgil Trofin, cunoscut ca un lider mai apropiat de oameni. Faptul că numele lui Trofin era invocat de protestatari l-a mâniat pe Ceaușescu, care vedea în asta o subminare a autorității sale. După înăbușirea grevei (la care Trofin nu a participat direct, fiind la Brașov), Securitatea a operat epurări, liderii minerilor au fost arestați sau au dispărut ulterior în condiții suspecte. În acest context tensionat, Trofin, deja în dizgrație, era privit cu tot mai multă suspiciune de regim.

Trofin a fost scos din structurile de conducere, fiind „avansat” ministrul Economiei Forestiere și al Materialelor de construcții

EPURARE ȘI EXIL… Întors la București la finalul lui 1977, Virgil Trofin a fost promovat într-o funcție de fațadă, ministru al Economiei Forestiere și Materialelor de Construcții, apoi viceprim-ministru al Guvernului. În realitate, influența sa reală era minimă, aceste poziții fiind menite mai mult să-l îndepărteze de sfera deciziei politice majore. Până la sfârșitul deceniului, Trofin a fost mutat de la o responsabilitate la alta, fără a mai conta cu adevărat, a gestionat pe rând sindicatele, apoi comerțul interior, apoi a fost numit să coordoneze problemele consiliilor populare (administrația locală). În 1979 i s-a încredințat și portofoliul Minelor și Petrolului, într-o perioadă de penurie energetică. Această funcție avea să-i fie fatală din punct de vedere politic: în 1981, regimul Ceaușescu l-a acuzat pe Virgil Trofin de o “gravă eroare”, aprovizionarea centralelor electrice cu cărbune de slabă calitate, care ar fi cauzat avarii. Evident, vina era discutabilă și contextul fabricat, însă Ceaușescu avea nevoie de un țap ispășitor pentru criza energetică și l-a sacrificat pe Trofin. În Plenara CC al PCR din 25-26 noiembrie 1981, Virgil Trofin a fost oficial destituit și exclus din Comitetul Central, primind un vot de blam cu avertisment. Pentru un nomenclaturist de rangul său, această sancțiune echivala cu destrămarea întregii cariere.

De la vicepremier, la director de IAS la Călărași

RETROGRADAT… După mazilirea din 1981, Trofin a fost trimis departe de București, într-un exil intern. I s-a oferit postul de director al Întreprinderii Agricole de Stat (IAS) “Mircea Vodă” din județul Călărași, o fermă agricolă, departe de forfota politică. Practic, fostul demnitar ajunsese un simplu administrator într-un sat. Chiar și așa, regimul continua să-l trateze ca pe un potențial inamic. La IAS Călărași, Virgil Trofin era supravegheat îndeaproape, ofițeri de Securitate raportau fiecare mișcare, informatori se infiltrau până și cercul său intim (se spune că până și frizerul sau șoferul său transmiteau informații). Doi dintre “îngerii negri” ai lui Ceaușescu, Emil Bobu și Ion Dincă, au fost însărcinați să-l monitorizeze periodic pe Trofin, sub pretextul coordonării activității agricole. Orice pas greșit putea fi folosit împotriva fostului baron căzut în dizgrație. Cu toate presiunile, Trofin nu și-a pierdut complet spiritul combativ. La o ședință județeană pe teme agricole, el i-a înfruntat deschis pe trimișii de la București (Dincă și alții), apărându-și deciziile manageriale. Însă izolarea și stresul își spuneau cuvântul. Știa că are telefoanele ascultate, știa că orice vorbă îi era interpretată. În plus, i s-au creat și dificultăți practice, fermei sale nu i se alocau suficiente resurse, i se imputau rezultate slabe, i se căutau constant greșeli (de pildă, a fost mustrat pentru niște baloți de paie rămași pe câmp). Virgil Trofin trăia cu sabia deasupra capului, conștient că adversarii săi “de la centru” nu se vor mulțumi doar cu marginalizarea lui. Prin 1984, aparent fără vreo explicație clară, i s-a transmis că sancțiunea de partid i-a fost ridicată și că s-ar putea întoarce în funcții la București. Era, se pare, o ofertă târzie de reabilitare. Trofin a reacționat cu scepticism și indiferență, după tot ce îndurase, nu mai avea încredere în regimul Ceaușescu. Și, într-adevăr, acea ofertă avea să fie ultimul capitol al destinului său.

Moartea misterioasă. La înmormântare a fost Ion Iliescu, Corneliu Mănescu și Ion Ioniță

EXECUȚIE… În iunie 1984, Virgil Trofin a murit subit, într-un mod care ridică întrebări și astăzi. Simțindu-se slăbit și suferind de tuse cronică (dobândită pe fondul stresului și al fumatului în exces), Trofin s-a internat la Spitalul Militar Central din București pentru investigații. Nu avea afecțiuni cunoscute care să-i pună viața în pericol imediat. Cu toate acestea, în scurt timp, familia a fost informată că Virgil Trofin a decedat, cauza oficială fiind o banală apendicită acută ce ar fi dus la complicații fatale. Versiunea oficială a stârnit neîncredere, cum putea un bărbat încă relativ tânăr, sub supraveghere medicală, să moară dintr-o asemenea cauză tratabilă? În lipsa unei autopsii transparente, mulți au bănuit că în spatele diagnosticului de fațadă s-ar ascunde o eliminare deliberată. Întreaga lui carieră indică faptul că Trofin deranjase prea tare conducerea de la București ca să i se mai permită să trăiască, chiar și în obscuritate. Unele surse din interiorul sistemului, apărute după 1989, au vorbit despre o posibilă “execuție” mascată, poate o intervenție medicală voit eșuată sau o otrăvire lentă, însă dovezi concrete nu au ieșit la lumină. Înmormântarea lui Virgil Trofin a fost discretă, aproape conspirativă. Pe 7 iunie 1984, corpul său a fost înhumat fără tam-tam la cimitirul Ghencea Militar din București. Regimul a încercat să minimalizeze importanța momentului, dintre foștii colegi de partid de rang înalt, doar trei au îndrăznit să vină să-și ia rămas-bun, Ion Iliescu, Corneliu Mănescu și Ion Ioniță, toți trei la rândul lor căzuți în dizgrația lui Ceaușescu la acel moment. Alți circa o sută de participanți, în principal prieteni, cunoscuți și membri de familie, au fost atent supravegheați, Securitatea filma și nota fiecare figură prezentă, pentru a depista eventuale legături. Chiar și la groapă, Trofin continua să fie tratat ca un dușman al poporului, iar cei ce îl jeleau potențiali complici.

Disidentul Trofin, nici după Revoluție nu a fost reabilitat de prietenul de suferință, Ion Iliescu

ÎNCERCARE DE REABILITARE… Abia după Revoluția din 1989, cazul Trofin a putut fi discutat deschis. Familia sa, soția Eugenia, fiica Ana și fiul Mircea, au rupt tăcerea și au cerut insistent autorităților post-comuniste să investigheze moartea lui Virgil Trofin. În 1990, la scurt timp după ce vechii demnitari ceaușiști au fost arestați, soția și copiii lui Trofin au înaintat un memoriu către noile foruri de conducere (inclusiv președintelui Ion Iliescu, vechiul prieten al lui Virgil Trofin). Ei solicitau nici mai mult nici mai puțin decât redeschiderea dosarului penal al morții lui Virgil Trofin, considerând că în 1984 avusese loc o crimă politică mușamalizată. Demersul lor s-a lovit de ziduri înalte. Arhivele vechiului regim erau încă închise, dosarul Trofin dispăruse sau nu a fost de găsit, iar concluziile scrise ale procurorului care anchetase de formă decesul (un anume procuror Zăhărescu) nu erau de regăsit nicăieri. S-a speculat că Trofin ar fi fost un adevărat disident intern, eliminat fiindcă s-a opus pe față lui Ceaușescu, nu un conspirator din umbră orchestrat de Securitate sau Armată. Mai mult, unele anecdote au ieșit la iveală, se zvonea că până și Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului, ar fi avut un conflict personal cu familia Trofin (Nicu ar fi curtat-o pe Ana, fiica lui Virgil, iar aceasta l-ar fi refuzat, incident care, deși mărunt, ar fi putut spori ranchiuna clanului Ceaușescu față de Trofin). La recepții, Virgil se ducea fără „Jeni” pentru că era prea frumoasă și Elena n-o agrea deloc. Temutul general de Securitate Nicolae Pleșiță susținea după revoluție că dizgrația în care a căzut de aici i s-a tras. „Atunci când a ajuns general, Ceaușescu, care îi datora multe lui Trofin, îl prețuia foarte mult. I-a luat apărarea tot timpul, până și-a promovat muierea. Când le vedea la recepții pe soțiile lui Trofin și Mănescu, foarte frumoase și îmbrăcate cu gust, Leana aproape se sufoca”, spunea Pleșiță. Astfel de povești, adevărate sau nu, au alimentat aura de mister din jurul său. Cert este că, în anii ’90, deși cîțiva foști demnitari comuniști au mai vorbit despre Trofin în interviuri și memorii, niciunul nu a furnizat detalii concludente despre moartea lui. Ion Dincă, unul dintre supraveghetorii lui Trofin la Călărași, a menționat numele acestuia în declarațiile date la procesul CPEx (lotul foștilor colaboratori ai lui Ceaușescu judecați după Revoluție), dar anchetatorii militari de atunci au ocolit subiectul, concentrați fiind pe propriile acuzații. Se pare că subiectul Trofin era încă “exploziv”.

4 comentarii

  1. Așa este țiganul de la Lipovăț va făcut capitală de județ,moartea lui se trage de la primul congres al agriculturii când a luat cuvântul și la confruntat pe Ceaușescu,de acolo i se trage , restul sunt can-canuri ,săi faceți slujbe de pomenire că erați un târg prăfuit cu un atelier de cânepă,ca și oraș față de Bârlad nu ați oferit nimic României,nici o personalitate remarcabilă,in afară de Buzatu care era pe drojdie, Bârladul a dat domn,prim ministru și președinte României nemaivorbind de savanți, academicieni, pictori, profesorii universitari, generali samd.

    1. Sa i pupi in pla pe vasluieni ce jegos de oraș este Barladul este full se țigani la Vaslui macar au plecat la dracu la cerșit.Ce scârbă de oraș este Barladul cu străzi sparte..foame sărăcie.

    2. Acum înțeleg de ce s a mutat reședința la Vaslui, ca să ne scape de proștii de bârlădeni… un oraș de țigani. Și Vasluiul a dat prim ministru de 2 ori, generali si mari personalități.

    3. Exact. Bârladul a dat tot. Plus un prost. Care comentează inutil. Îți este și greață să mergi prin orașul Bârlad. Bine ca au reușit cu centura aia ca așa,au scutit oamenii sa tranziteze un oraș intrat în top 10 a celor mai urate din țară. Apropo’s, mai citește și ai să vezi ca și Vasluiul are câteva persoane care au intrat în istorie; ca Vasluiul,târg prăfuit,a fost capitala Moldovei de jos,ca a fost reședința domnească cu biserică domnească,etc. Și nu din asta se trăiește în sec XXI … ,din amintiri și “umflări în pene” gen “ cine am fost noi în istorie”… Se trăiește în prezent,și în Vaslui,îți este drag să trăiești. Așa aglomerat cum este.Dar bârlădenii,nu pot înghiți “gălușca”…. Fiți calmi,va veni o nouă organizare administrativă si, va veți relua “drepturile ancestrale” de reședința a Tutovei. Sau veți intra sub Galați. Iar vasluienii,sub Iași. Care ar fi problema? Hai noroc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button