NE SĂRBĂTORIM LIDERII… Pe 1 decembrie 1918, în „Marea Adunare Națională” de la Alba Iulia, s-a votat la unison unirea Transilvaniei cu România, actul culminant al procesului de constituire a României Mari. Această decizie istorică a consemnat reunirea tuturor provinciilor locuite de români (Basarabia, Bucovina și Transilvania) sub același stat național. Marea Unire nu a fost un produs al unei singure minți politice, ci rodul conștiinței naționale și al unui impuls colectiv, care a modelat destinul României moderne. După eforturile secolului al XIX-lea, unirea celor două Principate Române din 1859 și cîștigarea independenței de la 1877, momentul din 1918 consfințește unirea teritorială deplină a țării. Evenimentul a fost marcat de consistența politică a românilor în favorizarea autodeterminării și de prăbușirea imperiilor vecine (Austro-Ungaria, Rusia țaristă) la sfârșitul Primului Război Mondial. Astfel, România Mare s-a conturat ca stat național complet, purtându-și aspirațiile democratice și identitare în deceniile următoare (deși nu a fost recunoscută diplomatic de URSS până în 1945). Acum când vorbim de stat și de statalitate, când sărbătorim Ziua Națională a României, merită să facem inventarul „regilor” originari din Vaslui, care au fost la cârma acestei țări. Pe lângă vasluienii care și-au adus propriul aport la idealul național al unirii provinciilor locuite de români, prin tinerii care și-au dat viața pe câmpul de luptă pentru apărarea micii țări de la acea vreme, iată că sunt și lideri care au contribuit la făurirea statului modern. Mii de tineri din satele județului au intrat în rândul eroilor, împlinind un scop pe care l-au considerat mai presus decât propria lor viață. De asemenea, cu ocazia acestei sărbători naționale importante, am decis să prezentăm trei personalități care s-au născut în județul Vaslui și au influențat istoria țării noastre. Este vorba despre domnul Dimitrie Cantemir născut la Silișteni (astăzi comuna Dimitrie Cantemir), Alexandru Ioan Cuza (născut la Barboși, sat din comuna Hoceni) și Gheorghe Gheorghiu-Dej (lider comunist controversat, născut la Bârlad). Aceste trei personalități provenite din județul Vaslui au avut roluri de prim rang în istoria României. Dimitrie Cantemir a fost un domnitor intelectual care s-a îndreptat spre occident, Alexandru Ioan Cuza a fost „Domnul Unirii” care a construit statul român modern, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un lider comunist controversat, rămas în memoria colectivă pentru regimul autoritar pe care l-a condus. Indiferent de judecata morală, toți trei au „condus destinul țării”, de la făurirea statului medieval și până la consfințirea comunismului în sec. XX, iar originea lor vasluiană rămâne un aspect demn de menționat în paginile istoriei naționale.
PRINȚ ȘI SAVANT… Dimitrie Cantemir (1673-1723) este unul dintre cei mai proeminenți fii ai ținutului Vaslui. S-a născut în satul Silișteni (astăzi comuna Dimitrie Cantemir, județul Vaslui), ca al doilea fiu al lui Constantin Cantemir (marele ban al Moldovei). Provenind dintr-o familie boierească din Basarabia și sudul Moldovei, Cantemir a ajuns, încă de tânăr, „domn al Moldovei” în două rânduri scurte (1693 și 1710-1711). În timpul primelor domnii, el a avut rolul de suveică între tron și Poartă, iar în cea de-a doua a încercat să refacă alianțele politice. Negăsind sprijin la Poartă, a refuzat poziția de simplu caimacam în favoarea prieteniei cu Petru cel Mare, declanșînd așadar o tentativă de schimbare de tabără, care s-a soldat cu victoria otomanelor la Stănilești și refugierea lui Cantemir în Rusia. În paralel cu cariera politică, Dimitrie Cantemir s-a remarcat ca un intelectual de seamă. Membru al Academiei din Berlin și prieten al lui Leibniz, el a scris în exil lucrări remarcabile despre cultura și istoria românească. În latina vremii a redactat Descriptio Moldaviae („Descrierea Moldovei”) și Historia moldo-valachica, întregind cercetarea științifică despre spațiul și oamenii țării sale. În cărți și hărți, Cantemir a făcut cunoscută geografia țării sale în Europa. În literatura română, George Călinescu îl va numi „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez”, iar Voltaire i-a lăudat talentele literare și militare. Pe plan intern, tânărul domn Cantemir a mai introdus câteva reforme fiscale și militare, deși domniile lui au fost prea scurte pentru a produce schimbări durabile în societate. Moștenirea lui intelectuală, revenirea bisericilor de la Ierusalim, refacerea relațiilor diplomatice cu puterile occidentale, i-a conferit o anvergură de mare cărturar. În amintirea românilor, rămâne „prințul moldovean” care a pus bazele primelor cunoștințe despre Moldova și a dat glas idealurilor culturale ale epocii sale. În accepțiunea sa, Moldova vine de la Molda, care în limba dacilor înseamnă fericire, și de la Dava, adică Dacia. Iată de ce Dimitrie Cantemir trebuie considerat un rege al românilor, fiindcă Moldova pe care a condus-o în cei doi ani de domnie, de fapt era Dacia Liberă care a dăinuit peste veacuri și de unde și-a tras seva România Mare.
Alexandru Ioan Cuza, regele (voievodul) care a făcut unirea Principatelor și reformele fundamentale ale statului român
Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), născut la Bărboși (atunci județul Fălciu, azi Vaslui), este cunoscut ca „părintele Unirii” și primul domn al României moderne. El s-a născut pe 20 martie 1820 în familia ispravnicului Ioan Cuza, un mic boier moldovean. Încă din tinerețe, Cuza s-a implicat în mișcarea unionistă, a participat la revoluția de la 1848 și, în anii 1850, a fost votat ca reprezentant la Divanul Ad-hoc de la Iași. În contextul sfârșitului ocupației otomane și al bătăliilor diplomatice ale epocii, el a devenit soluția de compromis pentru elitele unioniste. După Războiul Crimeii (1853-1856), Convenția de la Paris (1858) a stabilit un cadru juridic care prevedea organizarea separată a celor două principate. Românii au exploatat abil prevederile acestei convenții, iar pe 5/24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn și în țara Românească, după ce fusese ales și în Moldova la 5 ianuarie. Dubla alegere a fost un act de voință națională, sprijinit de o mobilizare populară, care a demonstrat unitatea și determinarea românilor de a fi uniți sub un singur domn și sub o singură țară. Unirea celor două principate a fost recunoscut ulterior de Marile Puteri, iar Alexandru Ioan Cuza a inițiat o serie de reforme care au modernizat statul român. Ca domnitor (1859-1866), Cuza a trecut rapid la reforme progresiste menite să transforme noul stat. Cea mai cunoscută a fost secularizarea averilor mănăstirești (1863), care a transferat proprietăți enorme de la Biserică în mâinile statului pentru a finanța educația și modernizarea armatei. A urmat legea agrară din 1864, prin care pământurile marilor boieri au fost împărțite țăranilor fără de pământ, atenuând astfel tensiunile sociale și stimulând agricultura de subzistență. Tot în timpul domniei lui Cuza, s-a introdus organizarea modernă a armatei, a fost înființat primul Cod civil românesc și au fost reformate administrația locală și fiscală, toate acestea construind infrastructura statului modern. Deși reformele lui au creat frământări politice (atrăgând opoziția boierilor, în special a celor conservatori), ele au pus temeliile României unitare și au dat un impuls semnificativ la emanciparea societății. După abdicarea forțată în 1866, Cuza a ieșit timpuriu din viața politică și a murit în exil; însă moștenirea sa rămâne, Chișinăul, Iasiul și Bucureștiul îi au statui. El este făuritorul instituțiilor de forță ale României, printre care și primul serviciu secret al țării, un fel de SRI, SIR sau SPP la un loc. Numai că după ce l-a constituit a și fost trădat de acesta, taman când trebuiau să-l apere.
Reformele lui Cuza și realizarea primelor investiții în infrastructură
Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au reprezentat fundamentul modernizării României în perioada 1859-1866. Printre cele mai importante realizări ale domniei sale se numără recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar, precum și adoptarea unor reforme importante: reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și reforma educațională. Cuza a avut o misiune dificilă. Reforma agrară din 1862 a fost una dintre cele mai semnificative măsuri, deși a întâmpinat rezistență din partea conservatorilor care doreau să-și mențină privilegiile. Secularizarea averilor mănăstirești a contribuit la creșterea resurselor statului, consolidând astfel puterea acestuia. Un alt pas important a fost modernizarea infrastructurii. În 1865, s-a semnat concesiunea pentru construirea căii ferate București-Giurgiu, iar construcția a 19 poduri metalice a fost contractată unei case engleze. De asemenea, s-a implementat o reformă fiscală în 1861, introducând impozite funciare și contribuții pentru infrastructură, ceea ce a permis dezvoltarea economică a țării. Un aspect important l-a constituit promovarea educației prin reforma învățământului, care a dus la crearea unui sistem educațional modern. Răspândirea „luminii” în rândul copiilor a fost posibilă datorită legii instrucțiunii publice din 1864, adoptată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a facilitat înființarea școlilor într-un ritm accelerat, construirea localurilor necesare desfășurării învățământului, angajarea învățătorilor, dotarea cu mobilier și material didactic corespunzător, asigurarea manualelor școlare pentru copii și garantarea gratuității învățământului. Prin aceste reforme, Cuza a pus bazele unui stat funcțional, cu instituții moderne și mecanisme economice care au permis României să facă un salt semnificativ spre modernitate. Chiar dacă domnia sa a fost scurtă, abdicând în 1866, moștenirea sa reformatoare a influențat decisiv evoluția ulterioară a României.
Gheorghe Gheorghiu-Dej – liderul comunist din Bârlad
REGELE ROȘU CEL TURBAT…Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), liderul Partidului Comunist din România după al Doilea Război Mondial, s-a născut în Bârlad pe 8 noiembrie 1901. Provenit dintr-o familie modestă, de muncitori, el a devenit unul din artizanii instaurării regimului comunist în România. După 1947, Gheorghiu-Dej a condus România ca prim-secretar al partidului și prim-ministru, până la moartea sa. Deși regimul său a promovat în anii ’50 industrializarea grea (combinatul de la Galați, hidrocentralele pe Dunăre etc.), istoricii notează că el a aplicat și metode dure de conducere. Gheorghiu-Dej a fost „direct implicat în aplicarea terorii comuniste” în România. Sub conducerea sa s-au legalizat și extins lagărele de muncă („colonii de muncă”), destinate „reeducării” celor considerați „elemente ostile” sau „dușmani ai poporului”. Decretul din ianuarie 1950 și decizia din august 1952, semnate sub autoritatea sa, au permis internarea în aceste lagăre a celor care răspândeau orice „propagandă ostilă” (de la activiști naționali la cetățeni care frecventau bibliotecile). Mii de oameni au trecut prin închisorile politice și lagărele regimului, iar numeroși opozanți au fost persecutați. Perioada în care Gheorghiu-Dej a condus România a fost una de teroare. După moartea lui Stalin, el a început un proces de destalinizare formală în 1956, redeschizând tentative de dialog cu Occidentul și păstrând totodată o doză de independență față de URSS. Însă aceste măsuri nu șterg esența represivă a regimului său, cultul personalității și cultul partidului rămâneau omniprezente, iar Securitatea (condusă tot atunci de oameni apropiați lui Dej) monitoriza viața publică. Chiar dacă sub conducerea sa România a ieșit oficial din lagărele de muncă în anii ’60 și a obținut o oarecare autonomie față de Moscova, perioada lui Gheorghiu-Dej este amintită în principal pentru teroarea politică și sindromul de frică instaurat în societate. Așadar, Gheorghiu-Dej rămâne în amintirea românilor un vasluian care a condus țara timp de aproape două decenii, dar a făcut-o din poziția unui conducător comunist autoritar, al cărui bilanț politic este discutat în termeni critici.
Identitatea națională – O datorie a generațiilor viitoare
PUNCT DE REFLEXIE…1 Decembrie ar trebui să fie pentru vasluieni un prilej de reflecție asupra importanței identității naționale. Deși Vasluiul nu a fost epicentrul evenimentelor de la 1918, solidaritatea sa cu celelalte regiuni ale țării a fost și este esențială pentru unitatea României. Locuitorii trebuie să-și amintească faptul că Marea Unire nu a fost doar o victorie diplomatică, ci și rezultatul eforturilor întregului popor român, inclusiv al celor din vechiul Regat. Este crucial ca vasluienii să participe activ la sărbătorirea acestei zile, să onoreze memoria eroilor și să transmită generațiilor viitoare mândria de a fi români. Organizarea de evenimente culturale, parade militare, discursuri și depuneri de coroane la monumentele eroilor este o modalitate prin care comunitatea își poate reafirma legătura cu valorile naționale.
