În ziua asta, povestile trãiesc pentru cã acum, sãrbãtoarea mi-a pus pe chip diamante de stele ce curg înspre mine, sã mã treacã peste hotarul ce mã tine captivã doar în lumea mea. Tãcerile se aseazã, zâmbind drept în capul mesei la care se împarte curajul celor care stau cuminti si asteaptã ca mâna ce trece peste capete si fete drept mâgâiere, sã schimbe mersul lucrurilor, sã netezeascã si sã spele suflete, sã alinieze în marsul celor care aruncã cu veselie în tot ce întâlnesc în cale, de dragul sãrbãtorii, pe noi toti, netinând cont de vârsta ce o avem sau de haina albã sau neagrã, ce o purtãm. Sãrbãtoarea asta este a celui ce are totul si nimic. Bogãtiile adevãrate vin la noi abia atunci când cãpãtãm curajul de a da ce iubim mai mult, altora. Despre curajul de a cere si a da tot, stiu povesti cei care au state de platã în care se scrie doar cu litere de aur pur, de cãtre îngeri ceresti, adevãrul. E o horã a cuvintelor celor ce se spun si a celor ce nu se spun, pentru cã, dacã se spun, cuvintele dispar în cartea cãrtilor fãrã viatã, precum hainele noi ale împãratului, care de fapt nu existau.
Si pentru cã acele cuvinte despre Pãrintele Calistrat nu se pot spune, pentru cã ar însemna sã îl laud, si atunci limbi ascutite i-ar sfârteca de tot inima, mã ridic pe vârfuri sã vãd frumusetea unui viitor al celor care stim si, mai ales, simtim adevãrul despre dânsul. Noi, oamenii, avem în spatele nostru îngeri albi sau îngeri negri. Si când ne certãm, de fapt se ceartã îngerii din spatele nostru, care au tot felul de interese cu noi, cei buni, de bine, cei rãi, de rele. Am saizeci de ani si de astãzi, 3 decembrie, si pãrintele Calistrat îi are. Ne-am nãscut în acelasi an,1965, desi el are pãrul alb, precum Verde-Împãrat cel întelept din poveste, iar eu încã asa cum l-am avut mereu. Pentru cã m-am adãpat din izvorul întelepciunii sale de aproape cinci ani, de când am pãsit în lumea lui de la Iasi si de la Tanacu, am sã mãrturisesc: mi-a dat ceea ce nimeni nu mi-a mai dat. A fãcut-o cu mãiestrie de croitor ce face haine noi, oamenilor. Adevãrate. Si pânã sã le dea haina nouã sã o îmbrace, îi lasã sã se joace de-a viata pe care n-au trãit-o. E o pedagogie a lui, pe care nu am înteles-o încã bine. De fapt, nu am cãutat sã înteleg nimic, pentru cã lângã Pãrintele Calistrat nu poti fi spectator, ci personaj activ, ce îsi poate câstiga dramatic supravietuirea si poate, mântuirea: „Vine cine vrea, rãmâne cine poate”. Cuvintele lui taie sau mângâie. Sau amândouã deodatã. Poti vedea la el toate fetele ce ti-au lipsit sau nu si-au fãcut cu mãiestrie datoria cãtre tine. Lângã tine este chiar Mos Crãciun sau Bunicul din Delavrancea, mama lui Nicã si a ta, si dacã privesti mai bine, esti în fata celui mai bun prieten ce îsi sterge lacrimile pe ascuns pentru fiecare om ce îi trece pe dinainte. Si de-ar putea, si-ar da pânã si dintii mari si frumosi ce îi are, celor care au nevoie de ei. Tot ce primeste, dã. Iaca poveste. Acesta-i Pãrintele Calistrat! Si anul acesta o sã-i dau în dar aceste cuvinte. Asa nu mai poate da nimãnui darul mai departe. Îl dau eu, oamenilor, cu toate cã rugãciunea îi schimbã, nu cuvintele noastre. Fiecare are de lucrat cu el însisi. Încã cât!
Si pentru cã am ajuns aici, îl rog pe pãrintele sã înteleagã cã n-am putut sã fiu mai bunã si serioasã, asa cum ar fi vrut, pentru cã ceva din el mi-a dat voie sã fiu clovnul care încã poate sã fugã acolo unde n-a fost si sã spunã tot ce vrea, cu sinceritate. Greselile m-au fãcut sã cresc, sã îmi cadã solzii durerii din mine, sau sã se înmulteascã. Clovnii plâng tot atât de bine cât si preotii, de durerea din jur. E mult prea multã, pãrinte. Ei sunt mereu caraghiosi, pentru cã nu explicã nimic, valseazã stânga-dreapta, râd cu ochii si apoi plâng. Si cade cortina.
Acum, la final, o sã spun ce tocmai am învãtat de la dumneavoastrã: sã nu vorbim oamenilor despre Dumnezeu, ci sã vorbim lui Dumnezeu despre oameni, asa cã povestea asta se potriveste bine. Este despre noi si dumneavoastrã, despre dumneavoastrã si noi, cei cãrora ne înfrumusetati zilele, atunci când veniti la Tanacu si îl rog pe Dumnezeu sã vã lase alãturi de noi pânã la finalul fericit al tuturor povestilor încâlcite ce le ascultãm si le vedem si nu mai stiu cum sã trãim în ele. Locul nostru este în povestea ce ni s-a promis cã va schimba totul pe pãmânt. Atragem ce gândim, deci sã o facem cum trebuie. România nu-i Cenusãreasa lumii, e tara noastrã dragã si binecuvântatã. O Românie renãscutã, asta vã doresc de ziua dumneavoastrã, pentru cã asta vã doriti. Si… mai stiti ceva? Vasluiul vã iubeste, Pãrinte Calistrat!
