A fost sau nu a fost Revoluție la Vaslui în decembrie 1989? Cum a devenit „Vremea Nouă” un ziar comunist, organ de propagandă al Revoluției

Decembrie 1989 a fost luna în care România a renăscut. În marile orașe, sute de mii de oameni au înfruntat gloanțele și frica. La Timișoara, București, Sibiu sau Brașov s-a murit pentru libertate. A fost o revoluție autentică împotriva dictaturii comuniste, nu o lovitură de stat, cum încă mai încearcă unii să acrediteze, inclusiv foștii securiști. Românii au ieșit în stradă, au strigat, au căzut. A fost Revoluție. Punct. Dar cum a fost la Vaslui? S-a strigat? S-a ieșit în stradă? S-a preluat puterea? A fost revoluție sau doar o predare de ștafetă între cei care ziua erau comuniști și seara deveneau revoluționari? În paginile următoare, răspundem la această întrebare pentru că și la Vaslui a fost decembrie ’89. Trebuie consemnat că la Vaslui s-a născut primul ziar al Revoluției. Păziți de securiști, așa cum avea să recunoască mai târziu Constantin Jomir, editorialistul de atunci al săptămânalului „Vremea Nouă”, au scos primul număr al ziarul „Adevărului” în noaptea dintre 22 spre 23 decembrie 1989, la ordinul lui Marian Enache, primul președinte al Frontului Salvării Naționale din Vaslui.

Decembrie 1989 a adus în România prăbușirea dictaturii comuniste printr-o revoluție populară masivă. Mulți români au ieșit în stradă strigând „Jos Ceaușescu!”, „Libertate!” și riscându-și viața pentru schimbare. E adevărat că evenimentele nu s-au desfășurat peste tot cu aceeași intensitate ca la Timișoara sau București, în multe orașe de provincie nu „s-a tras” deloc, deși și acolo au existat oameni care s-au ridicat împotriva regimului. Totuși, prețul de sânge plătit la nivel național arată clar că a fost vorba de o revoluție autentică a populației. Revoluția Română din 1989 a avut un bilanț tragic, cu peste 1.000 de morți și circa 3.300 de răniți, în special în orașe-martir precum Timișoara, Sibiu, Brașov sau București. Aceste cifre, alături de schimbările profunde care au urmat (căderea partidului unic, instaurarea democrației, libertatea presei etc.), confirmă că a fost cu adevărat o Revoluție. În anii de după 1989, au apărut, însă, tot mai multe voci care au încercat să acrediteze ideea că românii de rând nu s-au revoltat cu adevărat, sugerând că regimul Ceaușescu ar fi fost răsturnat printr-un complot al altora. Fosta Securitate, poliția secretă a regimului comunist, a fost direct interesată să propage asemenea teorii conspiraționiste, încercând să „arunce cu mocirlă în Revoluție”, sugerând că nu poporul român și-a dorit-o, ci forțe din umbră. Scopul acestei propagande era reabilitarea vechilor structuri și persoane ale regimului, pentru ca acestea să-și poată continua influența în noua societate. Astăzi, la peste trei decenii distanță, istorici și martori oculari demontează acest mit al „loviturii de stat” și subliniază caracterul autentic al Revoluției. Chiar dacă în orașe mai mici, precum Vaslui, evenimentele din decembrie 1989 au fost pașnice și fără vărsare de sânge, ele au făcut parte din mișcarea națională care a dus la căderea dictaturii. În cele ce urmează, ne întoarcem la acele zile din Vaslui pentru a reconstitui filmul evenimentelor și a răspunde întrebării care încă stă pe buzele multora: a fost sau nu a fost revoluție la Vaslui? 

22 decembrie 1989 la Vaslui – o revoluție fără gloanțe

Ziua de 22 decembrie 1989, care a marcat fuga cuplului dictatorial Ceaușescu din București, a început liniștit la Vaslui, fără semne imediate ale furtunii politice. Totuși, încă de dimineață, cîțiva cetățeni curajoși din oraș au ieșit să protesteze. Profesorul de filosofie Paul Munteanu, de exemplu, își amintește că în jurul orei 9:15 s-a strâns cu un mic grup de elevi și studenți în centrul orașului, fluturând steagul tricolor și strigând pentru prima oară lozinci anticomuniste. „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”, a fost unul dintre sloganurile auzite atunci, inspirat de revolta care deja cuprinsese Timișoara. Cu entuziasmul tinereții și impulsionați de veștile că regimul se clatină, acești vasluieni au pornit o mini-demonstrație. Au reușit să adune treptat oameni în fața Casei de Cultură (clădire simbol din centrul Vasluiului) și au încropit chiar și o instalație de sonorizare improvizată, directorul Casei de Cultură refuzase să le dea stația de amplificare a instituției, considerând-o „a Partidului”, așa că tinerii revoluționari au împrumutat una de la un restaurant din apropiere. De pe treptele Casei de Cultură, s-au adresat mulțimii adunate ad-hoc, anunțînd că la Timișoara „s-a murit” pentru libertate și îndemnând lumea să li se alăture. Inițial, privitorii au fost puțini și ezitanți, unii trecători se uitau curioși la grupul de temerari și se întrebau „ce vor ăștia? Cum adică să-l dea jos pe Ceaușescu ăștia din Vaslui? Mai ales ăștia din Vaslui!”, semn că ideea de revoltă părea aproape neverosimilă într-un oraș până atunci liniștit. Pe măsură ce orele dimineții au trecut, veștile de la București au început să circule. La ora 12:50 (cu zece minute înainte de 13:00), televiziunea națională anunța în direct victoria Revoluției, actorul Ion Caramitru și regizorul Sergiu Nicolaescu apăruseră pe post strigând celebrul „Fraților, am învins!” Acea transmisie televizată a fost un moment-cheie și la Vaslui, oamenii au început să iasă în stradă mai ales după acel anunț de la TV, când au realizat că regimul chiar se prăbușește. În scurt timp, piața centrală s-a animat. Muncitori de la zonele industriale s-au urcat în autobuze și au venit spre centru, unii chiar părăsindu-și lucru fără aprobarea directorilor. Mulțimea a crescut simțitor după prânz, alimentată de euforia generală și de sentimentul că „acum e momentul!”. 

Sediul Comitetului Județean de Partid este ocupat de revoluționari

În jurul orei 11:00 (conform relatărilor ulterioare), grupul de manifestanți conduși de profesorul Munteanu a decis să ocupe sediul Comitetului Județean de Partid, aflat în clădirea actualei Prefecturi. Acea clădire reprezenta centrul puterii locale comuniste, așa că preluarea ei simboliza căderea vechii orânduiri în Vaslui. Nu au întâmpinat rezistență armată, spre deosebire de alte orașe, aici Armata și Miliția nu au tras niciun foc. În sediu se mai afla doar primul-secretar al județului, Ioan Pavel, care se baricadase înăuntru cu lanțuri pe uși, probabil de teamă, însă era singur și nu a opus rezistență când revoluționarii au pătruns. Din fericire, totul s-a petrecut pașnic: „transferul de putere s-a făcut fără gloanțe și fără sânge”, consemna mai târziu „Evenimentul Zilei” despre Revoluția de la Vaslui. Manifestanții au pătruns în clădire, au forțat practic predarea puterii. Potrivit mărturiilor, imediat după ce s-a confirmat fuga lui Ceaușescu, la Vaslui „s-a strigat «Jos dictatura, jos comunismul», s-a dezarmat Securitatea, s-a predat primul-secretar, s-a ars portretul (dictatorului), apoi s-a găurit drapelul” (înlăturându-se stema comunistă), după care Armata a scos TAB-urile în piața centrală pentru siguranță „iar la noi n-a fost cu împușcături”, remarcă definitorie pentru caracterul pașnic al Revoluției de la Vaslui. 

Am avut și la Vaslui Balconul Revoluției

Scena-simbol a acelei zile la Vaslui a rămas balconul Comitetului Județean, acolo s-au strâns spontan noii lideri și au anunțat mulțimii victoria Revoluției. Marian Enache, un avocat cunoscut în urbe, a fost propus drept președinte al nou-înființatului Consiliu Frontului Salvării Naționale (CFSN), practic noua conducere provizorie a județului, echivalent al noii puteri de la București. Alături de el, profesorul Paul Munteanu și alți cîțiva entuziaști au devenit peste noapte nucleul conducerii revoluționare vasluiene. Situațiile au fost uneori caraghioase în acel entuziasm haotic, atât de amestecate erau lucrurile, încât, inițial, în primul consiliu al Revoluției alcătuit ad-hoc de mulțime, oamenii l-au inclus pe lista noilor conducători chiar și pe primul-secretar comunist, Ioan Pavel. Lumea îl cunoștea ca figură importantă și, în confuzia momentului, i-au strigat numele, punându-l pe listă, până când alții au realizat absurditatea și au exclamat „dom’le, așa ceva nu se poate!”, eliminându-l imediat. Acest episod anecdotic, când un lider comunist era propus să fie și revoluționar, ilustrează perfect haosul și caracterul de „revoluție de catifea” de la Vaslui, o schimbare de regim aproape amiabilă, în care foștii și noii conducători aproape că s-au amestecat în primele clipe. 

Cum a devenit „Vremea Nouă” din organ de propagandă comunistă în ziarul Revoluției? S-a schimbat numele în „Adevărul”

Un rol interesant în acea zi l-a avut presa locală. La 22 decembrie dimineața, ziarul județean de partid, „Vremea Nouă”, încă funcționa sub conducerea vechiului regim. Constantin Jomir, ziarist vasluian, își amintește că pe 21 decembrie seara participa la ședința de plan a redacției comuniste, pregătind ediția de a doua zi. În jurul orei 10:00 a lui 22 decembrie, însă, situația s-a schimbat brusc, sediul Comitetului Județean (care găzduia și redacția ziarului) a fost ocupat de revoluționari, iar Jomir împreună cu redactorul-șef au fost chemați de noul lider Marian Enache. Noii conducători ai Revoluției de la Vaslui s-au gândit „din start să aibă și un organ de propagandă al Revoluției”, așa că le-au cerut jurnaliștilor să scoată imediat un ziar al noii epoci. Astfel, în mai puțin de o oră redactorii treceau de la tabăra vechiului regim la cea revoluționară. Au conceput primul număr al ziarului „Adevărul” (ediția de Vaslui) chiar în după-amiaza de 22 decembrie, la nici 24 de ore după ce făcuseră ultimul număr din „Vremea Nouă”. Jomir povestește că i s-a cerut să scrie și un editorial al Revoluției „Dictatorul a căzut! Am învins!”, pe care inițial a ezitat să îl semneze, de teama responsabilității, însă profesorul Munteanu l-a îndemnat: „Hai, dom’le, scrie, că mata știi să scrii editoriale. Scrie, și în primul număr nu semnează nimeni, semnăm la următoarele când o să ne asumăm răspunderea”. Așa s-a născut primul editorial liber al presei vasluiene, în aceeași zi în care vechiul ziar comunist amuțise.

Revoluție fără victime, oportunism și „grupul de cheflii”

În anii care au urmat, modul aparte în care s-au desfășurat evenimentele la Vaslui a dat naștere la controverse și glume. Faptul că în Vaslui nu a existat nicio confruntare armată, nici morți și nici răniți în acele zile i-a făcut pe unii să se întrebe dacă aici a fost cu adevărat Revoluție, ori mai degrabă o simplă schimbare de decor. Singurul incident violent cunoscut a fost pățania șefului Securității, colonelul Pușcaciu, care a fost recunoscut pe stradă de cîțiva cetățeni furioși și a fost fugărit cu câteva șuturi în fund, acesta fiind, practic, „singurul bătut” al Revoluției de la Vaslui. În rest, nu s-a tras nici măcar un foc (un singur glonț ar fi fost descărcat accidental de un soldat, fără victime), iar puterea s-a predat fără lupte. Comparativ cu orașele unde s-a murit pe baricade, la Vaslui a fost liniște și pace, prea multă liniște, ar spune unii. Această lipsă de dramatism a alimentat percepția unei participări reduse. Mulți vasluieni au ieșit în stradă abia după ce pericolul trecuse, când vestea că „Ceaușescu a fugit” era deja clară. Jurnalistul Dumitru V. Marin, pe atunci corespondent la Radio Iași și ulterior patron al TV Vaslui, a concluzionat sincer că „Revoluția la Vaslui nu prea a fost”, în sensul că oamenii nu au pornit-o activ, ci mai mult au asistat la ea. „Lumea a ieșit de gură-cască, să vadă despre ce e vorba, nu neapărat că voia să participe la vreo Revoluție”, avea să spună Marin într-o emisiune de televiziune, explicând că o revoluție adevărată ar implica o organizare și o participare conștientă, ori la Vaslui aceste elemente au fost, obiectiv vorbind, modeste. În aceeași emisiune s-au făcut și observații ironice la adresa unora dintre liderii ai acelor zile. Paul Munteanu, de pildă, deși văzut de unii ca erou al balconului, era privit de alții cu scepticism: „era o figură legendară în oraș“, dar avea reputația că „mai și umbla prin cârciumi” și chiar în transmisiunea TV din 1999 a fost criticat de cetățeni pentru acest fapt. Cu haz, s-a spus atunci că în grupul care a preluat puterea la Vaslui erau și persoane cunoscute drept băutoare, sugerându-se că noii șefi „trăgeau la măsea” în jurul unui avocat (aluzie la Marian Enache) chiar în ziua aceea. Așa a apărut sintagma: „grupul de cheflii” care ar fi făcut Revoluția la Vaslui.

Grupul de cheflii, teoria profesorului Dumitru V. Marin

Această etichetă, „grupul de cheflii”, provine din relatările lui Dumitru V. Marin și ale altor martori, care au descris modul în care un mic grup de prieteni a pus mâna pe putere în oraș. Potrivit acestor mărturii, în după-amiaza de 22 decembrie, după ce s-a aflat de căderea regimului, liderii informali ai Revoluției locale încă stăteau la un pahar, celebrând vestea. „M-am uitat și eu la televizor până pe la ora 13:00, după aia am zis să ies să văd ce face lumea… Când s-a auzit că a căzut Ceaușescu, grupul de cheflii a mai stat o bucată bună de vreme la restaurantul «Racova»“. Abia pe la ora 14:00 aceștia și-au făcut apariția în mulțime, avocatul Marian Enache, profesorul Paul Munteanu, profesorul Alexandrache și alți cîțiva, intrând în sediul Primăriei de atunci, unde l-au găsit pe primarul orașului. „Și cum stăteam între oameni, i-am văzut pe ăștia cum vin, oarecum maiestuoși… Lumea s-a dat deoparte. Au intrat la primarul de atunci și i-au zis: «Cheile! Ați fost primar până azi, de-acum înainte suntem noi primari»“.

Mai multe dosare de revoluționari decât participanți efectivi

Un alt aspect controversat este oportunismul unora dintre „revoluționarii” și modul în care aceștia au profitat ulterior de statutul dobândit. Imediat după 1990, titlul de „Lucrător/Rănit/Erou al Revoluției” aducea nu doar glorie, ci și anumite beneficii materiale sau profesionale (indemnizații, prioritate la funcții, terenuri etc.). La Vaslui, sute de persoane și-au depus dosare pentru a obține certificate de revoluționar deși, privind retrospectiv, numărul celor prezenți efectiv în stradă pe 22 decembrie a fost cu mult mai mic. „Evenimentul Zilei” nota că în 1992 existau două asociații de revoluționari la Vaslui care însumau aproximativ 400 de membri, însă filtrele și verificările ulterioare au redus drastic aceste cifre. „De-atunci, numărul s-a redus an de an. Mai rămân vreo 10-12 revoluționari cel mult, din câte văd eu că aprobă comisia după ce studiază dosarele”, declara în 2006 profesorul Paul Munteanu, liderul uneia dintre asociațiile de revoluționari. Cu alte cuvinte, din sute de pretendenți la glorie revoluționară, doar o mână de oameni au fost confirmați ca având merite reale. Acest fapt a alimentat percepția că mulți așa-ziși eroi ar fi fost de fapt simpli spectatori ai evenimentelor, care ulterior au exagerat sau inventat fapte de vitejie pentru a obține statutul de revoluționar.

Concluzie: Vasluiul parte a Revoluției, chiar și fără vărsare de sânge

CURS ISTORIC… „A fost sau n-a fost revoluție la Vaslui?” rămâne o întrebare la care răspunsul depinde de perspectiva fiecăruia. Unii, mai ales cei care au suferit pierderi personale în 1989, tind să minimizeze importanța evenimentelor din orașul lor. „Aici ce a fost, a fost liniște și pace. Că s-a strigat prin centru, s-a umblat, dar de tras nu s-a tras. La Vaslui nu se poate spune că a fost Revoluție”, afirmă doamna Vasilica Ioanesi. Ea este mama unui tânăr soldat vasluian (Adrian Ioanesi) care și-a pierdut viața împușcat la Mărăcineni, în apropiere de București, în timp ce unitatea sa se deplasa spre Capitală în haosul acelor zile. Din perspectiva acestei mame, Vasluiul nu poate revendica gloria Revoluției, pentru că aici nu s-a vărsat sânge și nimeni nu și-a dat viața pe baricade. Este o opinie de înțeles, venită de la cineva care a plătit prețul suprem al schimbării, deși orașul natal al fiului ei părea ocolit de valmășagul tragic. Pe de altă parte, martorii și participanții direcți la evenimentele vasluiene susțin că Revoluția a fost și la Vaslui, chiar dacă sub o formă mai blândă. Profesorul Paul Munteanu, unul dintre liderii din 22 decembrie ’89, argumentează că fiecare județ și oraș care s-a ridicat, fie și fără sânge, a contribuit la Revoluția Română ca întreg. El invocă o paralelă filozofică: întregul (Revoluția națională) este alcătuit din părțile sale componente (revoltele din fiecare zonă). „Raportul dintre parte și întreg… părțile fac întregul și dacă iei o parte din întreg nu mai e întreg. Dacă județul Vaslui și celelalte județe nu veneau (și ele) pentru țară, nu mai era Revoluție”, explica profesorul Munteanu.

Revoluția nu a fost spectaculoasă la Vaslui, doar efervecentă

EFERVESCENȚĂ… Privind cu ochii prezentului, majoritatea istoricilor și locuitorilor înțeleg că Vasluiul a fost, totuși, parte integrantă a Revoluției Române. Poate că Revoluția aici a fost mai puțin spectaculoasă, fără eroi-martiri și fără lupte de stradă, însă momentul 22 decembrie 1989 a fost trăit intens și la Vaslui, în felul său unic. S-au trăit emoția prăbușirii dictaturii, entuziasmul libertății cîștigate și chiar teama (fie ea și de scurtă durată) că schimbarea ar putea fi doar temporară. Dovadă stau acele scene cu mulțimea adunată în centrul orașului, strigând „Jos comunismul!” și fluturând tricolorul găurit, ori telefoanele disperate date atunci către București pentru a confirma că Ceaușescu chiar a căzut.

La Vaslui, Revoluția subiect de film

FILM PREMIAT… Interesant este că dilema „A fost sau n-a fost (Revoluție)?” la Vaslui a depășit granițele județului, devenind parte a discuției naționale și internațională despre 1989. În anul 2006, cineastul vasluian Corneliu Porumboiu a cîștigat premiul Camera d’Or la Cannes cu filmul său „A fost sau n-a fost?”, inspirat chiar din această întrebare. Filmul, o comedie, prezintă un talk-show la o televiziune locală în care trei personaje discută dacă într-un orășel de provincie (transparent inspirat de Vaslui) oamenii au ieșit sau nu în stradă înainte de ora 12:08, momentul fugii lui Ceaușescu. Cei mai mulți telespectatori-intervenienți susțin că înainte de prânz piața era goală, insinuând că revoluția a început doar după ce totul era deja hotărât la București.

Revoluție de catifea la Vaslui

FAPTE… Revoluția la Vaslui a fost una blândă, fără sânge, dar reală prin efectele ei, vechiul regim s-a prăbușit și aici, lăsând loc unui nou început. Iar acest lucru, oricât de modest ar părea în comparație cu dramele altora, este parte din marea poveste a Revoluției Române din 1989, o poveste despre curajul unui popor care și-a recîștigat libertatea, bucățică cu bucățică, din fiecare piață centrală a fiecărui oraș al țării, inclusiv a Vasluiului.