Cum a ajuns un băiat din Huși omul tuturor regimurilor, povestea unui cameleon politic – Mihai Ralea

POLITICIAN CAMELEON… În anul 2025 au apărut două volume de istorie care readuc în atenție destinele a doi vasluieni celebri, amândoi născuți la Huși: inginerul Nicolae Malaxa și intelectualul-politician Mihai Ralea. Primul, Nicolae Malaxa (1884-1965), a fost un industriaș remarcabil, cunoscut drept „cel mai bogat industriaș român din perioada interbelică”, iar noua carte „Malaxa în America” de Rüdiger von Kraus prezintă biografia sa americană mai puțin cunoscută publicului. Cel de-al doilea, Mihai Ralea, face obiectul unei biografii politice proaspăt lansate la Editura Humanitas, semnată de istoricul Cristian Vasile. Acest volum intitulat sugestiv „Un cameleon și «virtuțile» oportunismului. Mihai Ralea – o biografie politică” a fost lansat la Târgul Gaudeamus 2025 și reprezintă prima biografie academică dedicată lui Ralea. În continuare, vom explora povestea lui Mihai Ralea, de la originile sale în Huși și formarea ca intelectual umanist, până la parcursul său politic, marcat de ascensiuni și prăbușiri spectaculoase, adaptări ideologice și „virtuțile” oportunismului ce i-au asigurat supraviețuirea într-un secol al extremelor.

DE LA HUȘI LA PARIS… Mihai Ralea s-a născut la Huși, județul Vaslui, la 1 mai 1896, într-o familie înstărită. A urmat studii strălucite, obținând un doctorat în filosofie la Paris și formându-se ca intelectual umanist de tip occidental. În anii ’20, Ralea s-a afirmat ca profesor universitar și publicist, devenind o figură respectată în viața culturală românească interbelică. A fost discipol al economistului Virgil Madgearu și apropiat al criticului literar Garabet Ibrăileanu, preluând conducerea revistei „Viața Românească” după mentorul său Ibrăileanu. De asemenea, a fost editorialist și mai târziu redactor-șef la ziarul „Dreptatea”, oficiosul Partidului Național-Țărănesc (PNȚ). În plan politic, tânărul Mihai Ralea a îmbrățișat inițial valorile democratice și agrariene promovate de PNȚ. Era considerat unul dintre doctrinarii curentului poporanist (țărănist) de stânga, pledând pentru modernizarea culturală și socială a României rurale. În perioada interbelică, a fost deputat în Parlament din partea PNȚ, apărător al libertăților civile, al descentralizării și un fervent critic al extremismelor de dreapta (precum Mișcarea Legionară). Ralea se bucura de reputația unui intelectual moderat și progresist, adept al democrației parlamentare, imagine sub care va fi cunoscut până la finele anilor ’30.

Convertirea la autoritarism: ministru sub Carol al II-lea

Anul 1938 avea însă să marcheze o cotitură bruscă în destinul lui Ralea. Odată cu instaurarea regimului de „monarhie autoritară” sub regele Carol al II-lea, Mihai Ralea surprinde pe mulți dintre contemporani prin alăturarea sa de noua putere dictatorială. Din intelectual democrat și antitotalitar convins, Ralea face pasul către colaborarea cu regimul autoritar, în martie 1938 acceptă funcția de ministru al Muncii în guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea, devenind parte a aparatului de stat nedemocratic. Practic, Ralea a rupt atunci legătura cu vechii săi camarazi țărăniști, gest considerat o trădare a cauzei democrației, preferând să se alinieze noii ordini impuse de Carol al II-lea. Ca ministru în guvernul carlist, Mihai Ralea a devenit și membru fondator al Frontului Renașterii Naționale (FRN), partidul unic înființat de rege, primul de acest fel din istoria României. Ralea nu a ezitat să poarte uniforma FRN cu însemnele și saluturile inspirate din fascism, aliniindu-se formal cultului noii puteri. În paralel, a fost desemnat conducător al organizației „Muncă și Voie Bună”, o instituție de propagandă și petrecere a timpului liber copiată după modelul fascist italian Dopolavoro, menită să consolideze ideologic dictatura regală. Această obediență ostentativă față de regimul lui Carol al II-lea i-a adus lui Ralea eticheta de „fripturist politic” (oportunist) în epocă, istorici precum Nicolae Iorga și Victor Slăvescu au criticat dur virajul său ideologic. În fapt, Ralea și-a justificat ulterior decizia pretinzând că, alături de aripa stângă a PNȚ, ar fi părăsit partidul tocmai pentru a sprijini guvernarea carlistă în lupta contra Gărzii de Fier. Chiar dacă acest raționament i-a servit pentru autoprotecție, compromisul era evident, fostul democrat se transformase peste noapte în colaborator al unui regim autoritar pe care altădată îl combătea. 

Între dictaturi: detenție și supraviețuire prin compromis

Prăbușirea bruscă a regimului lui Carol al II-lea în septembrie 1940 (odată cu abdicarea forțată a regelui) a dus la pierderea puterii pentru oamenii săi de încredere, inclusiv Ralea. Odată instalat regimul național-legionar și apoi dictatura mareșalului Ion Antonescu, Mihai Ralea a cunoscut represaliile noilor autorități de extremă dreaptă. În timpul guvernării antonesciene, Ralea a fost închis pentru o perioadă în lagărul de la Târgu Jiu, alături de alți foști demnitari carliști și lideri politici indezirabili. Această detenție, deși dureroasă, i-a oferit paradoxal lui Ralea un răgaz pentru reflecție, scris și, cel mai important, pentru a stabili legături cu deținuții comuniști aflați și ei în lagăr. Istoricul Cristian Vasile dezvăluie în biografia sa faptul că Mihai Ralea a început încă din anii războiului să întrețină legături cu viitorii guvernanți comuniști, pregătindu-și astfel o eventuală reintrare în scenă. Există indicii documentare că Ralea ar fi încheiat o înțelegere secretă cu comuniștii până la 7 iunie 1944, împreună cu politicianul Gh. Tătărescu, informând chiar Palatul Regal despre acordul lor cu reprezentanții comuniști și despre intenția de a se opune liderilor democratici ca Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Cu alte cuvinte, înainte de întoarcerea armelor împotriva Germaniei (23 August 1944), Ralea își recalibra deja alianțele politice, pregătindu-se să joace un rol sub noul orizont de putere ce se întrevedea la orizont (cel al coaliției dominate de comuniști). Acest talent de a anticipa schimbarea și de a se replia îi va defini cariera postbelică. În consecință, după 23 August 1944, Mihai Ralea a ieșit din izolare și s-a raliat taberei pro-comuniste. A aderat la formațiuni-satelit precum Frontul Plugarilor și a fost cooptat rapid în structurile noii guvernări. Încă din martie 1945, îl regăsim pe Ralea ca ministru în guvernul dr. Petru Groza, ocupând portofoliul Departamentului Artelor (și temporar pe cel al Cultelor). Prin acceptarea acestor funcții, el a legitimat practic „noua ordine” aflată în plină instalare, chiar dacă aceasta se îndrepta vădit spre un regim totalitar de tip sovietic. Ralea a înțeles că supraviețuirea sa politică depinde de acomodarea cu noile realități și s-a dovedit dispus să facă orice compromis necesar.

Diplomatul Republicii Populare și academicianul regimului comunist

Ascensiunea comuniștilor la putere după 1945 i-a oferit lui Mihai Ralea prilejul unei noi cariere, poate chiar mai strălucite decât în anii interbelici, în pofida trecutului său controversat. În perioada 1946-1948, Ralea a fost trimis al noii Românii în calitate de ministru plenipotențiar (ambasador) la Legația din Washington, D.C., reprezentând guvernul de la București în Statele Unite. Misiunea sa diplomatică în America avea obiective concrete: obținerea de credite financiare pentru România postbelică și facilitarea admiterii țării în Organizația Națiunilor Unite. Pentru a-și îndeplini rolul, Ralea a beneficiat de sprijin divers, inclusiv de ajutorul masoneriei române (al cărei membru era) și chiar de resurse financiare oferite de Nicolae Malaxa, industriașul refugiat în SUA. Ironia face ca destinele celor doi hușeni, Ralea și Malaxa, să se intersecteze pe tărâm american, fostul demnitar devenit diplomat a fost susținut material de fostul magnat al petrolului și oțelului, care căuta și el bunăvoința noului regim. Totuși, cariera lui Ralea la Washington a fost scurtă și s-a încheiat abrupt. În 1948, sub suspiciunea că ar fi întreținut relații neagreate de noua putere și în contextul epurărilor orchestrate de liderii staliniști de la București, Ralea a fost rechemat din post, la intervenția ministrului de Externe Ana Pauker (tot o vasluiancă, de la Codăești). Revenit în țară, el a fost inițial ținut sub supraveghere de Securitate, fiind privit ca un personaj oportunist și potențial nesigur. Cu toate acestea, adaptabilitatea sa proverbială l-a ajutat din nou, iar Ralea a reușit să se reintegreze și să devină un „pilon cultural” al regimului comunist în anii ’50. În 1955, Mihai Ralea a fost ales membru al Academiei Republicii Populare Române, recîștigându-și astfel statutul de intelectual oficial al țării. A condus Institutul de Psihologie și a fost numit vicepreședinte al Marii Adunări Naționale (parlamentul comunist), continuând să dețină funcții înalte până la sfârșitul vieții. De asemenea, între 1956 și 1964, Ralea a ocupat poziția de președinte al Institutului Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea, coordonând diplomația culturală a regimului. Din această postură, el a promovat imaginea internațională a României comuniste și a gestionat schimburile culturale, prezentându-se ca un intelectual-marxist loial partidului. 

Vasluianul denumit „cameleon”

Transformarea lui Mihai Ralea era astfel completă, cel care fusese odinioară un critic al extremelor devenise acum un fervent susținător al regimului comunist. În mod formal, și-a rescris biografia pentru a se plia pe narațiunea oficială. La cererea Partidului Muncitoresc Român, și-a completat o fișă de ilegalist, în care s-a dezis de trecutul său „burghez și cosmopolit” și chiar de foștii săi lideri țărăniști (precum Iuliu Maniu sau Constantin Stere), pe care i-a denunțat calomnios drept colaboraționiști cu fasciștii. De asemenea, a pretins că încă din anii ’30 ar fi sprijinit comuniștii din umbră, oferindu-le acces la revista „Viața Românească” pentru propagandă progresistă. În public, Ralea nu a ezitat să clameze că și-a extirpat până și cele mai intime instincte „burgheze”: „Am ucis în mine și spiritul individualist și pe cel de proprietate”, declara el, arătându-și adeziunea totală la ideologia noului regim. Astfel de afirmații, pline de zel proletar, i-au consolidat reputația de intelectual servil, dispus să subscrie entuziast la directivele partidului pentru a-și păstra poziția. Mihai Ralea s-a stins din viață pe neașteptate în data de 17 august 1964, în timp ce se afla într-o călătorie oficială în străinătate. A murit în urma unui infarct, în trenul care îl ducea de la Berlin spre Copenhaga, după cum consemnează biograful Cristian Vasile. Pleca dintre cei vii la vârsta de 68 de ani, în plină glorie oficială, cu toate onorurile pe care regimul comunist i le-ar fi putut oferi unui „tovarăș de nădejde”, spre deosebire de atîția colegi de generație ai săi, care își sfârșiseră zilele în închisori sau în umilință.

Moștenirea unui cameleon politic

FRIPTURIST POLITIC… Figura lui Mihai Ralea rămâne, retrospectiv, una dintre cele mai controversate din lista intelectualilor români ai secolului XX. Pe de o parte, nimeni nu-i poate nega erudiția și contribuțiile în domeniul sociologiei culturale și al publicisticii interbelice. A fost un intelectual adevărat, cu formare occidentală, care a influențat generații prin ideile sale și care a ocupat poziții-cheie în viața academică și culturală a țării. Pe de altă parte, cariera sa politică ilustrează perfect zicala „principiile rămân, dar oamenii se schimbă”. Ralea a trecut, camuflându-și convingerile de moment, prin trei regimuri radical diferite: democrația interbelică, dictatura regală și regimul comunist, slujind fiecare putere în parte cu un devotament suspect de zelos. Mulți contemporani i-au reproșat lipsa de caracter și oportunismul, punând sub semnul întrebării moralitatea unui asemenea „maestru al compromisului”. Adaptabilitatea sa extremă, deși i-a asigurat supraviețuirea și ascensiunea într-un secol frământat, l-a făcut să fie privit cu rezervă sau chiar uitat după moarte, nefiind venerat ca martir sau model de verticalitate. Biografia politică realizată de Cristian Vasile îl caracterizează tranșant pe Ralea drept „un cameleon”. Autorul subliniază că Ralea „a preferat să nu rămână doar intelectual”, ci a ales puterea și privilegiile acesteia, chiar cu prețul sacrificării principiilor. Prin compromisuri succesive și schimbări de tabără, el și-a construit un traseu unic, acolo unde alții (precum liderii PNȚ Iuliu Maniu sau Ion Mihalache) au refuzat pactul cu dictaturile și au sfârșit în temnițe, Mihai Ralea a găsit mereu o cale de a fi de partea învingătorilor. Această strategie de supraviețuire i-a conferit un statut special, acela de „corifeu al supraviețuitorilor și cameleonilor”, după inspirata formulare a istoricului Florin Grecu. Ralea a acționat fără scrupule, punând mai presus de toate propriul său destin. Iar destinul l-a răsplătit, a murit în libertate și onorat, în timp ce aproape toți colegii săi din guvernele dictaturii regale (de la Gheorghe Tătărescu la Constantin Argetoianu) și-au găsit sfârșitul în închisoarea de la Sighet, iar mentorii lui țărăniști agonizau în celulele Râmnicului Sărat.