A mai murit o bunicã. Constanta o chema. Când vrãbiile se zbenguiau pe sub stresinile bãtrânului chiler de lut iar cocosii vesteau o nouã zi, firavã si blândã, mãmuta – asa îi spunea toatã lumea – a pãsit, usor, pragul dintre lumi. Atât de simplã i-a fost trecerea, iar chipul si privirea i-au devenit atât de blânde, încât, cei care, printre lacrimi, o rugau sã mai stea, au înteles cã mãmuta demult îsi astepta plecarea si era chiar multumitã, cã, în sfârsit, Dumnezeu s-a hotãrât sã o cheme… A fost o femeie simplã, de la tarã. O mamã ca toate mamele si o bunicã la fel ca toate bunicile. Împreunã cu Gheorghe, în anii tineretii, cu mâinile-i harnice si-a ridicat casa, a tors caierul de lânã, a tesut, a prãsit, a copt pâine si a legãnat copii. Spre apusul vietii, a ajuns, cu aceleasi mâini, dar acum noduroase si tremurânde, sã mângâie usor si cãpusoarele strãnepotilor.
Când moare un om, odatã cu el moare o lume. Îsi închide sub pleoape amintirile si pleacã, transformându-se el însusi într-o amintire, pentru aceia care rãmân în urmã. Mãmuta a plecat si ea, cu lumea ei. Cei care au cunoscut-o si care au iubit-o, vor plânge. Celorlalti, putin le va pãsa.
Firesc, de altfel. De ce scriu despre mãmuta? Fiindcã mi-a amintit de copilãrie. De satul de altãdatã si de vechile valori. De bunul simt, de credintã si rusine. Îmi vin în minte versurile poetului rus Serghei Esenin, care spunea, despre sine, într-o poezie, cã este „ultimul poet cu satu-n glas”. „Ovãzu-si miscã daurita-i coamã/ Se-neacã zarea-n depãrtãri ceresti/ Mi-am amintit, din nou, de tine, mamã/ Cât de plãpândã si de tristã esti/ Te urci pe dâmbul unde cresc alunii/ Si înclestând toiagul noduros/ Privesti truditã cum papucul lunii/ Pluteste strâmb pe râul somnoros./ Si te gândesti, de-amãrãciune roasã,/ Cu sufletul grozav de abãtut/ Cã fiului tãu astãzi nu-i mai pasã/ De locurile-n care s-a nãscut”. Dumnezeu sã te odihneascã în pace, mãmutã!
