spot_imgspot_img
20.2 C
Vaslui
29-mart.-2024

Arbitraj sau Dictat, aceeasi loviturã pentru România

- Advertisement -

ISTORIE… Brutalitatea actului de la Viena, indiferent cum l-am numi, a socat puternic întreaga opinie publicã româneascã, desi fusese oarecum pregãtitã psihologic. Realitatea a depãsitã, însã, orice imaginatie. Reprezentantii nostri au fost tratati aproape cu violentã, chiar dacã aceasta nu se manifesta fizic. Dupã tratativele anterioare, guvernul român dã o declaratie, un memorial, în care încearcã sã organizeze întreaga sa atitudine: „la Turnu Severin, delegatia ungarã a insistat pe lângã delegatia românã sã facã o contrapropunere cu caracater teritorial. Delegatia românã a refuzat, atâta timp cât delegatia ungarã nu ar fi admis principiul etnic si schimbul de populatie pentru a determina oportunitatea si întinderea unui sacrificiu de ordin teritorial. Negocierile de la Turnu Severin au fost rupte de delegatia ungarã la 24 august. Cu toate acestea, guvernul român, în dorinta sa de a ajunge la o întelegere, a admis ca primul sãu delegat sã comunice primului delegat ungar cã delegatia românã era dispusã sã prezinte o hartã concretizând propria sa conceptie. Bineînteles, sub rezerva absolutã cã o astfel de hartã nu avea nici sens, nici valoare decât în ipoteza unui schimb de populatie. Aceasta înseamnã cã o astfel de hartã ar reprezenta cedarea teritorialã necesarã si insuficientã pentru a permite crearea unui spatiu vital destinat ungurilor din România de deplasat în Ungaria” (Mihai Manoilescu, lucrarea citatã, pp. 189-190).

Dan Ravaru

Pe 27 august, se reia corespondenta diplomaticã între capitalele tãrilor aflate în tratative. Fãrã a exista rãspunsuri clare, delegatia românã pleacã la Viena pe 28 august într-o atomsferã deosebit de încordatã. Alãturi de politicieni, din delegatie face parte în continuare generalul Dragalina si alti ofiteri cu rang înalt. La Viena, sunt asteptati chiar de ministrul german de externe Ribbentrop. Acesta îi conduce la hotel în timp ce populatia face o manifestatie de prietenie. Încep discutiile particulare, purtate în mai multe limbi între români, Ribbentrop si ministrul italian Ciano. Problemele teritoriale sunt reluate punct cu punct, iar Ribbentrop dã mereu exemplu cedãrii Basarabiei ca model pentru o cedare cãtre Ungaria. O interventie deosebitã o are reprezentantul Italiei, care sustine cã refuzul Arbitrajului ar însemna cã România a trecut într-o tabãrã dusmãnoasã pentru Germania si Italia. Aceste declaratii sunt sustinute si accentuate de cãtre Ribbentrop. Impresionante sunt discutiile dintre Manoilescu si Valer Pop, ardelean de origine, privind modul în care vor fi considerati de cãtre ardeleni indiferent de statutul lor social în cazul în care vor accepta Arbitrajul (Dictatul). Între Bucuresti si delegatia de la Viena are loc un impresionant schimb de delegare din jumãtate în jumãtate de orã. Una dintre acestea priveste situarea în teren a hotãrârilor Arbitrarului: „linia frontierã fixatã prin Abitrar pãrãseste actuala frontierã la vreo 10-15 km sud-est de Salonta Mare, merge spre nord-est pânã la 15 km sud de Oradea, apoi 5,15 km sud de calea feratã Oradea, 5 km sud Cluj, încã 60 km spre est, apoi sud pânã la 15 km nord-vest Târgu Mures, sud-est pânã la nord-vest cotiturã calea feratã Brasov-Sighisoara, spre sud imediat est calea feratã pânã la Bãnerusi, din nou sud-est întretaie calea feratã Brasov-Sf. Gheorghe” (Manoilescu, lucrarea citatã, p. 297). Sub presiunile citate mai sus, la care s-au adãugat unele noi din partea URSS, situatia României în raport cu Arbitrajul era foarte clarã: ori îl accepta si se salva pur si simplu distrugerea României, ori era refuzat, ceea ce ar fi dus la un rãzboi la sfârsitul cãruia România ar fi dispãrut ca stat, rusii dorind sã ducã frontiera de pe Prut pânã în carpatii Orientali, adicã sã înghitã întreaga Moldovã. Ungurii ar fi cerut întreg Ardealul, bulgarii întreaga Dobroge, iar Germania ar fi avut protectorat asupra Munteniei, vizând în primul rând zona producãtoare de petrol. Iatã punctual atitudinea guvernului român. S-a plecat de la considerentul cã guvernul Gigurtu preia întreaga rãspundere din partea României. Puterile Axei (Germania si Italia) considereau cã România Mare se realizase printr-un simplu noroc aducând mari nedreptãti Ungariei si Bulgariei. România se orientase prea târziu cãtre Puterile Axei, care ar fi putut sã o sustinã. Un factor dominant în aceste împrejurãri a fost sub presiunea Uniunii Sovietice, care sustinea în orice împrejurare împãrtirea României. Situatia actualã îi impunea Germaniei (si Italiei) trei posibilitãti: (1) rãzboi cu Uniunea sovieticã, pentru a opri înaintarea spre vest, (2) sã lase România sã intre în rãzboi cu vecinii sãi si (3), ceea ce s-a si întâmplat, sã impunã României amputarea teritoriului pentru a evita situatii mult mai grave pentru viitorul sãu. Momentul semnãrii Arbitrajului constituie o paginã neagrã din istoria României si se cuvine sã fie cât mai bine cunoscut pentru ca nu cumva istoria sã dovedeascã posibilitatea repetãrii sale. În continuare, prezentãm trei documente fundamentale în forma lor originalã, pentru a nu putea fi învinuiti de subiectivitate.

Iatã textul Arbitrajului, dupã comunicatul oficial:

  1. Traseul definitiv al liniei de frontierã, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geograficã aici anexatã. O comisie româno-ungarã va determina detaliile traseului la fata locului.
  2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românesti într-un termen de 15 zile si remis în bunã ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuãrii si ale ocupãrii, precum si modalitãtile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungarã. Guvernele ungar si român vor veghea ca evacuarea si ocuparea sã se desfãsoare în ordine completã.
  3. Toti supusii români, stabiliti în aceastã zi pe teritoriul ce urmeazã a fi cedat de România, dobândesc fãrã alte formalitãti nationalitate ungarã. Ei vor fi autorizati sã opteze în favoarea nationalitãtii române într-un termen de sase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor pãrãsi teritoriul ungar într-un termen aditional de un an si vor fi primiti de România. Ei vor putea sã ia, fãrã nici o împiedicare, bunurile lor mobile, sã lichideze proprietatea lor imobiliarã, pânã în momentul plecãrii lor, sã ia cu ei produsul rezultat. Dacã lichidarea nu reuseste, aceste persoane vor fi despãgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg si acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optantilor.
  4. Supusii români de rasã ungarã, stabiliti în teritoriul cedat în anul 1919, de cãtre Ungaria României, si care rãmâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru nationalitate ungarã, într-un termen de 6 luni. Principiile enuntate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
  5. Guvernul ungar se angajeazã solemn sã asimileze în totul cu ceilalti supusi unguri pe persoanele de rasã românã, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi nationalitatea ungarã. Pe de altã parte, guvernul român ia acelasi angajament solemn în ceea ce priveste pe supusi de rasã ungarã, care vor rãmâne pe teritoriul român.
  6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin conventia directã între guvernele român si ungar.
  7. În cazul în care dificultãti sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicãrii acestui arbitraj, guvernele român si ungar se vor întelege pe cale directã. Dacã într-o chestiune sau alta întelegerea nu se realizeazã, litigiul va fi supus guvernelor Reichului si Italiei, care vor adopta o solutie definitivã (Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii – iulie-august 1940, Ed. Enciclopedicã, Bucuresti, 1991, p. 295-296).

Relatarea lui Mihail Manoilescu, reprezentantul României, la Arbitrajul de la Viena

Am observat întâi cã este o hartã româneascã. Am desfãcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a fãcut sã nu înteleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei cãutau tãietura de la granita de vest pe care cu totii o asteptam. Mi-am dat seama însã cã este altceva. Am urmãrit cu ochii granita care pornea de la Oradea cãtre rãsãrit, alunecând sub linia feratã si am înteles cã cuprindea si Clujul… Am început sã nu mai vãd. Când mi-am dat seama cã granita coboarã în jos ca sã cuprindã secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brasovul! O micã usurare: Brasovul rãmânea la noi. Când am privit în toatã grozãvia împãrtirea Transilvaniei, am înteles cã puterile care îmi erau mult slãbite mã pãrãsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a fãcut neclar, ca un nor galben cenusiu, din cenusiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunostinta. Acum aveam pentru a doua oarã impresia netã cã am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apã. Dörnberg a deschis usa alergând prin multimea de ziaristi, de diplomati si ofiteri care umpleau sãlile strigând: „un pahar cu apã, un pahar cu apã…” (Mihail Manoilescu, Memorii – iulie-august 1940 – Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedicã, Bucuresti, 1991, p. 212)

Dezbaterile Consiliului de Coroanã în privinta arbitrajului în problema Transilvaniei – pozitia lui Iuliu Maniu, lider al Partidului National Țãrãnesc (30 august 1940)

„Sedinta se deschide la ora 24. Majestatea Sa Regele: Domnilor, asearã ati fost chemati ca sã luati o hotãrâre ale cãrei consecinte eram toti constienti cã vor putea fi foarte grave. Astãzi, v-am chemat din nou, ca sã luati cunostintã de urmãrile hotãrârii de ieri. În aceste momente, dacã rostesc aceste cuvinte este spre a arãta în fata tãrii întregi, care stiu cã simte si stie ce este în sufletul meu în aceste clipe, cã oricare ar fi durerile momentului de fatã, oricare ar fi jertfele care se cer, totusi permanenta natiunii noastre este comandamentul superior al tuturor oamenilor constienti. (…) D-l Iuliu Maniu: Sire, sunt nespus de recunoscãtor cã ati binevoit a-mi da ocaziunea ca, în aceastã înaltã consfãtuire, sã pot ridica cuvântul de protest al Ardealului si Banatului. Este o zi tristã, dureroasã si este foarte greu sã ne stãpânim nervii si sã nu-i lãsãm coplesiti de durerea care ne cuprinde. Protestez în numele Ardealului si al Banatului în contra oricãrei încercãri de a înstrãina Transilvania, Banatul, Maramuresul si Crisana de la corpul statului nostru si protestez cã oricare pãrticicã sã fie înstrãinatã. Gãsesc observatiunea d-lui profesor Iorga foarte mângâietoare pentru noi si foarte la loc, când a spus pe de o parte cã Ardealul s-a alãturat din libera sa vointã si când a mai adãugat cã în ceea ce priveste Ardealul n-are dreptul sã dispunã nimeni afarã de poporul românesc din Ardeal. (…) Asupra Ardealului n-are drept sã dispunã decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric româneascã. 58,4 procente dintre locuitori sunt români, iar celelalte minoritãti sunt împãrtite în mãnunchiuri mici de oameni (…). Pentru aceasta, tinând seama cã punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca sã nu se întâmple nimic în ceea ce priveste Ardealul, fãrã sã fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adânc cã astãzi se hotãrãste asupra soartei Ardealului, fãrã ca poporul din Ardeal sã fie întrebat. Procedura de arbitraj este o judecatã convenitã, prin urmare hotãrârea de acolo izvorãste si din vointa noastrã. Or, ceea ce trebuie cu orisice pret înconjurat este cã orice hotãrâre s-ar aduce, sã nu aibe aparenta cã izvorãste si din vointa poporului si a statului românesc.

Antonescu se asociazã cu legionarii si îl obligã pe Carol al II-lea sã renunte la tron

Cedãrile teritoriale, una dupã alta, au creat o stare de revoltã pentru toti românii. Treptat, tara se ridicã împotriva lui Carol al II-lea, regele afacerist si lipsit de patriotism. Primii care ies în stradã sunt legionarii, care aveau socoteli mai vechi de încheiat cu regele Carol si cu amanta sa evreicã, Lupescu-Wolf. Ei ocupã câteva institutii publice si amenintã ordinea de stat. Carol al II-lea îl cheamã la Bucuresti pe generalul Ion Antonescu, militar care se bucura de o mare popularitate si cãruia îi fixase domiciliu obligatoriu la Mãnãstirea Bistrita. Antonescu se asociazã, însã, cu legionarii si îl obligã pe Carol al II-lea sã renunte la tron. Legionarii vor, însã, sã-l execute pe Carol al II-lea si, în drumul sãu spre granitã, încearcã aceasta fãrã succes la Craiova si Timisoara. Legionarii erau siguri cã vor reusi sã-si ducã planul la îndeplinire în gara de granitã Stamora-Moravita, dar personalul trenului încalcã toate regulile regimului de frontierã, granita este fortatã si Carol ajunge nevãtãmat în Iugoslavia. Pentru cã i-au salvat viata, îi rãsplãteste pe seful de tren si pe mecanic cu o bancnotã de 10 dolari…

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.