Dan are 36 de ani şi provine dintr-o familie din Bucureşti. De la 5 ani creierul a refuzat să i se mai dezvolte şi, din fericire pentru el, nici nu a înmagazinat toate atrocităţile pe care le-a trăit. Din iadul de la fosta cazarmă din Siret, numită pretenţios „spital”, îşi mai amintește doar gratiile şi că „nu era frumos, era rău”. Acum stă în casa Emanuel, cu încă un băiat şi patru fete, sub supravegherea unui infirmier. Se gospodăresc singuri sută la sută, iar casa e curată ca un pahar. Ne arată iepuraşul care cântă, ursuleţul Panda şi ordinea pe care o are în dulap. E fericit.
La 140 de scrisori către familiile adulţilor-copii au venit doar trei răspunsuri
Spitalul de Psihiatrie Cronici Siret. Clădire nouă, cu geamuri mari, luminoasă. Directorul Tiberiu Rotaru face un tur de prezentare. În câteva minute, zeci de omuleţi cu trupurile smuncite de boală sunt în jurul lui: „Tibi, când mergem la grătar?”, „Tibi, când e 1 iunie?”, „Tibi, scriu scrisoare la părinţi, scrii şi tu cu mine?”.
Chipuri zâmbitoare, vesele, toţi vor să ştie când e marea petrecere. Se face linişte, răspunde Tibi: „vineri mergem toţi pe stadion, la concursurile cu copiii de la şcoală, pe urmă facem grătar. Vineri e 1 iunie”. O nouă întrebare timidă: „Când e vineri?”. „Îndată”, vine răspunsul.
Sunt pacienţii permanenţi ai spitalului, 120 de oameni cu mintea rămasă în copilărie, total dependenți de sistemul de asistenţă socială şi psihiatrică. Cei mai capabili dintre ei au un IQ de 50-55, adică nivelul unui copil de 5-6 ani. Cel mai tânăr are 25 de ani, cel mai în vârstă are 65 de ani, dar toţi sunt numiţi copii. Majoritatea sunt preluaţi din fostul spital de neagră amintire de neuropsihiatrie infantilă din Siret.
După reorganizarea sistemului de asistenţă psihiatrică, prin anii 2005-2006, fostul director al așezământului, Adrian Popoiu, a trimis 140 de scrisori de informare la adresele din fişele pacienţilor. Au venit trei răspunsuri: o mamă din Năvodari şi-a luat acasă fiica grav bolnavă, o altă familie şi-a luat copilul şi a încercat, fără succes, o reintegrare, după care copilul s-a întors la Siret, iar o a treia familie a răspuns doar că a luat la cunoştinţă şi a sistat orice contact. Şterşi de pe agenda propriilor lor familii, adulţii-copii au rămas în marele cămin de la Siret. Şi cu răbdare, multă dăruire şi profesionalism din partea personalului şi a voluntarilor, acum au o viaţă. Sunt finanţaţi de stat, dar după puterile lor şi sub îndrumare muncesc pentru banii pe care îi primesc. Sunt capabili să se îngrijească, să aibă grijă de spaţiul în care trăiesc şi să lucreze supravegheat în casele, grădina şi sera complexului.
Oameni din toate colţurile ţării s-au descotorosit la Siret de „petele ruşinoase de pe numele familiei”
„Copiii” ne iau de mână şi ne conduc peste tot, să le vedem „casa” şi lucrurile făcute de ei, de la curăţenie până la cusături, obiecte de artizanat şi îngrijirea florilor şi legumelor.
Din camere ieşim în curte, unde dincolo de gard se vede clădirea închisă, de tristă amintire, a celui de-al doilea spital de neuropsihiatrie infantilă, cu grilajele sale sinistre. Aici au fost aduşi, după „reorganizare”, copiii din iadul fostului spital de neuropsihiatrie care a funcţionat în vechea cazarmă austriacă din Siret. Imaginea unghiilor lungi, ca nişte căngi, strecurate printre gratii şi a privirilor goale din capetele care se legănau ritmic în spatele grilajului nu poate fi ştearsă din memoria celor care au avut ocazia să vadă acest spital, până prin anii 2000.
Directorul Tiberiu Rotaru aminteşte că Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, înfiinţat în anii 1967-1968, odată cu interzicerea avorturilor în România comunistă, a fost cea mai mare instituţie de psihiatrie infantilă din ţară, cu peste 2.000 de copii şi tineri. Oameni din toate colţurile ţării s-au descotorosit aici de ceea ce considerau a fi o pată ruşinoasă pe numele familiei – copiii cu probleme psihice.
Supuşi unor abuzuri inimaginabile atât din partea angajaţilor, cât şi a unora dintre cei cu statut de internaţi, pare greu de crezut că actualii adulţi-copii abandonaţi la Siret mai sunt capabili să se joace şi să zâmbească. Şi totuşi, miracolul se întâmplă.
Voluntarii şi fundaţiile au contribuit decisiv la schimbările de la Siret
În atelierul de artă, „copiii” şi instructorul ergoterapeut Mihai Onofrei lucrează la un tablou din dopuri. În aproximativ doi ani, „copiii” au strâns 6.000 de dopuri de material plastic, de diverse culori. Un „copil” de vreo 30 de ani face găuri în dopuri, alţii trec fire prin ele şi le pregătesc pentru asamblare. Desenul pe pânză l-a făcut Mihai Onofrei. „Până în toamnă va fi gata. Va fi un tablou mare, de 2,5/3 metri, cu un copac, cu flori, soare şi iarbă”, ne spune Mihai. Împreună cu copiii, ne arată ce-au mai lucrat – tablouri, statuete de gips, figurine. Vorbesc toţi deodată, instructor şi elevi deopotrivă, mândri de munca lor.
Vine şi fostul director, Adrian Popoiu. Patru ani a lucrat la spitalul de psihiatrie cronici, pe urmă siretenii l-au ales primar. De două ori la rând.
„Popoiu, ce ne-ai adus? Hai să facem poze! Vii la grătar cu noi şi cu Tibi?”, vor să ştie „copiii”. Îi mângâie, îi ciufuleşte, stă de vorbă cu toţi. Ca într-o familie.
Mergem la Casa Neptun, unde stau 22 de „copii”, o asistentă medicală şi un infirmier. Camere cu două sau trei paturi, o cameră de zi, bucătărie şi băi. „Copiii” sunt cei care au grijă de grădină şi de casa dată în folosinţă gratuită spitalului, de fundaţia „O nouă viaţă”. Mai departe, Casa Emanuel, donată de fundaţia Eagle House. Aici există şi o seră de legume, donată de Holzindustrie Schweighofer, din Rădăuţi. La Emanuel locuiesc şase tineri, patru fete şi doi băieţi. Plus un infirmier. Se autogospodăresc sută la sută, ne spune directorul Rotaru. Acasă sunt doar Dan şi Florentina, ceilalţi sunt la ateliere. Dan a fost la strâns fân, acum e amiază şi se odihneşte puţin, pe urmă merge în seră, la legume. Ne conduce în camera lui, ca să vedem cât este de ordonat. Deschide uşa dulapului, ne arată unde sunt cămăşile, tricourile, lenjeria de pat, pe care o schimbă în fiecare sâmbătă, ne spune. Apoi ne prezintă iepuraşul care cântă şi ursuleţul Panda. Mai are şi un delfin alb. Este născut în 1978, la Bucureşti. Familia nu l-a vrut, l-a aruncat de mic la capătul ţării. „De când eşti aici? Ai stat şi dincolo, la cazarmă?”, vreau să aflu. Întrebările îşi găsesc drum cu greu pe puţinele cărări din mintea lui Dan. Dintr-o dată, ochii incredibil de verzi se înnorează. Se gândeşte la răspuns. „Era cu grătar (n.r. gratii) acolo. Nu era frumos, era rău acolo…”.
Nu au amintiri despre părinţi, dar se gândesc la ei şi construiesc fantezii cu mame şi taţi
Dan se întoarce la ursuleţ şi zâmbetul îi revine. Îmi spune că are un prieten bun, pe Ionuţ, şi că acasă mai este „şi o fetiţă”. „Fetiţa” are în jur de 40 de ani. O cheamă Florentina. Are şi ea amintiri „de sus”, „de la grilaj”. „Sus a fost mama odată la mine, dar era beată. A spus că mai vine, dar i-am spus că beată să nu mai vină. Nu vreau să vină aici dacă e beată. Şi ea bea, bea mai departe”, spune Florentina.
Directorul Rotaru ne spune însă că mama vizitatoare există numai în fanteziile ei. Nici trează, nici beată, nu a fost niciodată la Siret să-şi vadă fiica.
Ne conduce, împreună cu Dan, până la poartă şi amândoi îşi agită frenetic mâinile în semn de rămas bun, ca adevărate gazde. „O să mai vii? Mai vii la noi?”. Un nod în gât. Nu pot să spun da, nu pot să spun nu.
Înainte de a pleca din Siret, trecem şi pe la secţia „Cronici 3”, unde se află pacienţii dependenţi total de asistenţi. Trebuie spălaţi, hrăniţi, nu se pot deloc descurca singuri. Mai aflăm că tot pe lângă spital funcţionează şi un program şcolar al fundaţiei „Şcoală pentru viaţă”, unde 15 „copii” repetă zilnic literele şi cititul. Fundaţia a donat o cameră senzorială pentru cei cu handicap foarte grav; aceasta este singura modalitate în care ei pot fi stimulaţi senzorial.
Remarcabil este că atât administraţia locală, cât şi spitalul promovează cu succes voluntariatul şi acţiunile în comun cu copiii din şcolile şi liceul din oraş. O altă mentalitate. Dobândită nu numai în urma tragicei experienţe cu lagărul care a funcţionat în inima oraşului ani buni după 1990 şi care a oripilat o lume întreagă atunci când au apărut imagini cu ceea ce se petrecea în spatele zidurilor. Mentalitatea s-a schimbat şi cu mai bine de zece ani de instruiri, specializări, schimburi de experienţă cu voluntari şi instituţii de profil similare din Germania, Irlanda, Olanda, SUA etc.
La peste 15 ani de la dezvăluirea atrocităţilor din Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă Siret, clădirea a fost lăsată în paragină, ca odată cu zidurile să dispară de pe faţa pământului urmele infernului care a fost aici. Victimele de atunci însă nu au uitat.
Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava: http://www.monitorulsv.ro/Reportaj/2014-06-16/Aruncati-in-fostul-orfelinat-de-la-Siret-de-propriile-familii-peste-100-de-adulti-copii-au-invatat-sa-traiasca#ixzz34sbirbxS
