Au ascuns un tanc în sat! Cum au sfidat țăranii din Vaslui regimul comunist

PARTIZANUL… Pe malul Prutului, în satul Vetrișoaia, aproape de Huși, oamenii povesteau altădată, cu teamă, despre o organizație secretă anticomunistă care nu doar că deținea arme, dar avea ascuns, incredibil, un tanc Tiger, o rămășiță de război lăsată de trupele germane în retragere. Vasile Gropianu, un fost militar reușise să ascundă colosul de oțel într-o claie uriașă de fân. Ticluia un plan: un tanc pentru o viitoare insurecție. În mintea celor care refuzau să accepte jugul comunist, ziua eliberării putea veni oricând, iar un singur tanc putea înclina balanța. Dar conspirația a fost trădată. Cel care a dat totul pe mâna Securității a fost un fost plutonier de jandarmi, iar judecata regimului pentru Gropianu a fost: cinci ani de închisoare la Gherla și trei la infamul „Canal al Morții”. Aceasta este una dintre poveștile celor care au încercat să lupte împotriva comuniștilor.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a intrat sub controlul autorităților comuniste impuse de la Moscova. Încă din primii ani, populația locală, majoritar rurală, a resimțit presiunile noului regim: naționalizări, arestarea foștilor lideri politici locali, impunerea cotelor agricole și ulterior colectivizarea forțată a pământurilor. țăranii din Vaslui, obișnuiți cu proprietatea asupra propriului pământ, au opus rezistență față de noile politici, refuzând inițial înscrierea în gospodăriile colective. Autoritățile comuniste au răspuns cu măsuri represive dure, menite să înfrângă orice opoziție: identificarea „chiaburilor” (țărani mai înstăriți) și confiscarea recoltelor lor prin sistemul cotelor, arestări și condamnări la ani grei de închisoare, domicilii forțate și chiar deportări. Locuitorii satelor din codrii Vasluiului au trăit sub amenințarea constantă a Securității și a Miliției, care acționau adesea cu brutalitate împotriva oricui era suspectat că ar contesta noua orânduire. „Toate acțiunile de intimidare și constrângere ș…ț erau conduse cu o barbară agresivitate și duritate de organele de represiune ale statului comunist”, își amintește Elena Petrea, fiica unui preceptor din comuna Tăcuta. Femeia povestește cum, într-o zi de august 1953, Securitatea a descins în sat cu o mașină neagră: tatăl ei, care presimțea arestarea, a încercat să se ascundă în ieslea cailor, însă a fost descoperit de agenți în urma percheziției violente și arestat. Astfel de scene, în care săteni considerați „dușmani ai poporului” erau capturați din gospodăriile lor, au devenit parte din realitatea anilor ’50 în satele României.

Rezistența locală și începuturile grupărilor de partizani

În acest climat de teroare, s-a născut în rândul populației locale dorința de a lupta în mod organizat împotriva regimului comunist. Rezistența românilor nu s-a limitat doar la grupurile de partizani din munți, așa cum s-a impus ulterior în imaginarul public, ci s-a manifestat sub diverse forme pe tot cuprinsul țării, inclusiv pe teritoriul actualului județ Vaslui. Acest fenomen a fost studiat de profesorul Ștefan Plugaru într-o serie de articole dedicate grupărilor din județul nostru. În memoria colectivă locală, anii ’50 au rămas marcați de ceea ce s-a numit „procesul complotiștilor”: în fostul județ Fălciu (n.r. corespunzător zonei Huși din zilele noastre), autoritățile au descoperit mai multe organizații anticomuniste clandestine. Printre acestea se numără grupări precum „Gruparea Albastră”, „Șoimii din Cruciada Libertății”, dar și altele, mai mici, active în mediul rural vasluian. Aceste organizații conspirative aveau nucleul format fie din foști membri ai Mișcării Legionare, fie din tineri elevi și studenți, ba chiar și din țărani sau foști militari nemulțumiți de noua ordine. Pentru a-și atinge scopul, răsturnarea regimului comunist, partizanii din codri au adoptat tactici diverse: de la sabotaj și propagandă clandestină până la înarmare, în așteptarea izbucnirii unui conflict care să-i elibereze de dictatura comunistă. Deși relieful sudului Moldovei nu oferea ascunzătorile naturale ale Munților Carpați, întinderile împădurite ale Tutovei (n.r. cunoscuți în epocă drept „codrii Tutovei”) și izolarea cătunelor au furnizat totuși un mediu propice pentru asemenea activități subversive. Un factor important l-a constituit și moștenirea celui de-al Doilea Război Mondial: în vara anului 1944, teritoriul județului Fălciu a fost teatru de lupte între armatele româno-germane și cele sovietice, lupte care au lăsat în urmă sute de arme individuale și muniții. Aceste arme, pistoale, puști, grenade, au fost adunate și ascunse ulterior de localnici pe câmpuri sau în gospodării, în ciuda apelurilor autorităților de a fi predate. Zvonurile despre izbucnirea iminentă a unui nou război între Occident și URSS au alimentat speranța multor opozanți din satele moldovenești că regimul comunist ar putea fi înlăturat, așa că păstrarea armelor a părut o măsură de prevedere. Astfel, la începutul anilor ’50, în codrii Tutovei se găseau încă ascunse arme din război, un arsenal pe care grupurile de rezistență plănuiau să îl folosească într-o eventuală revoltă armată.

Elevi conspiratori la Huși 

SPIONAJ, SABOTAJ, REZISTENȚĂ… Unul dintre primele nuclee de rezistență anticomunistă din sudul Moldovei a apărut în mediul liceal. La sfârșitul anilor ’40, elevii unui liceu din Huși au format o organizație subversivă care avea să atragă atenția Securității mai târziu. Deviza grupului era explicită: „Spionaj, sabotaj, rezistență”. Inițiatorul a fost Valeriu Neștian, un elev în clasa a X-a la Liceul Teoretic Mixt Huși, descris de autorități drept „mic-burghez”. Inspirat de vestea că în țară activează și alte grupări anticomuniste, Neștian a hotărât, în noiembrie 1949, să înființeze, la rândul său, o organizație conspirativă în rândul colegilor de liceu. Astfel, a luat naștere „Grupul clandestin anticomunist” de la Huși, format inițial din patru membri fondatori: Valeriu Neștian (lider), Victor Moraru, Gheorghe Otparlic și Traian Frenț. La ședința de constituire din 11 decembrie 1949, ținută în taină, într-un loc retras de la marginea orașului, numit popular „pe Dric”, tinerii și-au stabilit obiectivele și modul de organizare. Fiecare membru a jurat că va face rost de armament și că va opune rezistență armată în clipa în care vor fi descoperiți de autorități. Totodată, fiecăruia i s-au atribuit roluri clare: Neștian a rămas conducătorul grupării; Victor Moraru era responsabil cu racolarea de noi membri și culegerea de informații; Gheorghe Otparlic răspundea de actele de sabotaj; Traian Frenț se ocupa și el de recrutări, extinzând rețeaua conspirativă. În scurt timp, organizația subversivă de la Huși s-a lărgit, cooptând alți elevi nemulțumiți de comunism. Pentru a lovi în autorități, liceenii au recurs la sabotarea activităților UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, organizația comunistă de tineret) din liceu: ședințele UTM erau spionate, apoi tulburate prin stingerea luminilor (arderea siguranțelor de la tabloul electric), afișele de propagandă și lozincile erau rupte de pe panouri, portretele conducătorilor comuniști erau înlăturate. Neștian a redactat chiar și un manifest anti-comunist, multiplicat și împrăștiat prin oraș, chemând la opoziție împotriva regimului.

Arestarea elevilor hușeni

TRĂDAȚI… Pentru a evita infiltrarea și a se recunoaște între ei, membrii grupului adoptaseră parole și semne de recunoaștere. De pildă, conform declarațiilor din anchetă, conspiratorii se salutau cu apelativul de „camarad” și foloseau un șiretlic muzical: când se întâlneau, unul începea să fredoneze versurile cântecului „Lângă tine vreau să încep o viață nouă”, iar celălalt răspundea conform codului: „s-a înțeles cu pieptănatul”. Aceste parole absurde aveau rolul de a confirma identitatea membrilor și de a deruta eventualii informatori. Hotărârea liceenilor de a trece la acțiuni concrete a atras însă rapid atenția Securității, care își infiltra agenții în școli. În 1950, rețeaua de la Huși a fost trădată de un informator și, rând pe rând, elevii conspiraționiști au început să fie arestați. O parte dintre ei au fost reținuți și anchetați chiar la Penitenciarul din Huși, unii suferind bătăi și torturi menite să-i facă să-și denunțe toți complicii. Cu toate acestea, liderul Valeriu Neștian a reușit inițial să evadeze din detenție și, odată liber, a încercat să reorganizeze gruparea: a recrutat alți simpatizanți din rândul tinerilor (inclusiv elevi de la școala tehnică de administrație economică din Huși și de la școala de vinificație). Și Gheorghe Otparlic, responsabilul cu sabotajul, a evadat din Penitenciarul Huși în noaptea de 15 spre 16 iunie 1950, cu gândul de a fugi spre Timișoara și apoi în Iugoslavia; a fost prins însă înainte de a părăsi regiunea. În cele din urmă, la începutul anului 1951, întregul grup a fost anihilat, iar 19 elevi din Huși implicați în organizație au fost aduși în fața justiției. Tribunalul Militar Galați, prin sentința din 9 aprilie 1951, i-a condamnat pe toți pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Valeriu Neștian, liderul de numai 19 ani, a primit 5 ani de închisoare și 3 ani de interdicție corecțională, în timp ce ceilalți elevi au fost condamnați la pedepse variind de la 2 la 5 ani de detenție. Unii membri ai grupului, slăbiți de anchete, nu aveau să supraviețuiască regimului de detenție: documentele atestă, de pildă, că fratele unuia dintre complotiștii de la Huși, Vasile Iovanov, a murit la penitenciarul Jilava în 1952, din cauza torturilor suferite în timpul anchetei. Astfel, se încheia povestea amară a primei grupări de rezistență anticomunistă din Vaslui, formată nu din soldați, ci din tineri liceeni.

Șoimii Cruciadei Libertății

PARTIZANI… În paralel cu mișcările din mediul urban (cum a fost cea a elevilor de la Huși), în zona rurală a județului Vaslui, au apărut grupări clandestine cu un caracter mai pronunțat de organizații paramilitare, subiect atent studiat de profesorul Ștefan Plugaru. Cea mai amplă dintre acestea, menționată și în rapoartele interne ale Securității din epocă, a fost cunoscută sub numele de „Șoimii din Cruciada Libertății”. Gruparea a activat în special în anii 1954-1957, pe teritoriul fostului județ Fălciu, acoperind mai multe comune și sate. Conform arhivelor Ministerului Afacerilor Interne, organizația Cruciada Libertății (denumită uneori și „Vulturii Cruciadei Libertății” în documente) a fost descoperită și lichidată de către Securitate spre sfârșitul anilor ’50, având peste 50 de membri identificați. Componența era eterogenă: preponderent foști legionari, dar și țărăniști, liberali și „alte elemente dușmănoase” regimului. La conducerea organizației „Șoimii Cruciadei Libertății” s-a aflat Nicolae Dumitrescu, cunoscut sub porecla „Nolica”. Dumitrescu era originar din Argeș, dar avea legături de familie la Huși. În 1950, el lucra ca învățător suplinitor la școala primară din satul Plotonești, comuna Hurdugi (n.r. astăzi comuna Dimitrie Cantemir, în sudul județului). Fiind de origine modestă (familia lui avea doar 1,6 hectare de pământ), tânărul învățător a intrat în atenția Siguranței/Securității pentru ideile sale anticomuniste. În anii de după instalarea regimului, Dumitrescu aderase la ideologia legionară, sperând în restaurarea unei Românii libere de influența sovietică. Anul 1954 a marcat începutul extinderii grupării inițiate de el: Nicolae Dumitrescu l-a cooptat atunci pe Gheorghe C. Harnagea, un țăran din satul Grumezoaia, cunoscut pentru activitatea sa politică interbelică (avusese simpatii legionare și liberale). Harnagea, care avea să poarte în organizație numele de cod „Haras”, a devenit mâna dreaptă a lui Dumitrescu, ocupându-se de recrutarea de noi membri în comunele Grumezoaia și Hurdugi. Treptat, pe baza legăturilor de rudenie, prietenie și a afinităților politice, cei doi au pus bazele mai multor „nuclee contrarevoluționare” în satele dimprejur. Astfel, în perioada 1954-1957 s-au format celule clandestine în Grumezoaia și Hurdugi. Ședințele clandestine ale grupării se țineau în locuri izolate, adesea noaptea, în adăpostul pădurilor sau al unor case retrase, și erau marcate de un puternic caracter conspirativ. Potrivit mărturiilor, noii aderenți depuneau jurământul de credință față de mișcare, angajându-se să lupte împotriva comunismului și să păstreze secretul absolut.

Planuri conspirative și legături cu rezistența națională

CONEXIUNI… Activitatea „Șoimilor Cruciadei Libertății” în perioada 1954-1957 a fost diversă, acoperind atât planuri locale de rezistență, cât și conexiuni cu luptătorii anticomuniști din alte zone ale țării. La ședințele conspirative se ascultau cu înfrigurare știrile la radiouri ascunse, pe unde scurte, de la posturile occidentale (precum BBC Londra sau Radio Europa Liberă), și se discutau evoluțiile internaționale. Membrii grupării întocmiseră schițe ale satelor lor, marcând pe hartă sediile Sfatului Popular, posturile de Miliție, cooperativele și alte instituții locale controlate de regim semn că pregăteau eventuale acțiuni împotriva acestora. De asemenea, au fost alcătuite liste negre cu activiștii de partid locali și cu persoanele considerate fidele comuniștilor, acestea urmând a fi ținte prioritare în cazul unei confruntări deschise. Liderul Nicolae Dumitrescu îi instruise pe oameni ca, la viitoarele alegeri organizate de autorități, să sustragă buletinele de vot din secțiile rurale și să le înlocuiască cu simple hârtii albe împăturite, în semn de protest față de mascarada electorală.

Securitatea descoperă complotul, arestări în lanț în gruparea „Șoimii Cruciadei Libertății”

TRĂDAȚI… Activitatea intensă a grupării „Șoimii Cruciadei Libertății” nu a trecut neobservată de ochiul vigilent al Securității. Rețeaua informativă întinsă de regim în sate (formată din turnători plătiți sau șantajați) a furnizat în cele din urmă indicii despre existența conspirației. În prima parte a anului 1957, Securitatea regională Iași a strâns suficiente informații pentru a trece la represiune. A început un val de arestări, desfășurate în mare secret: membrii grupării au fost ridicați pe rând, începând cu a doua jumătate a lunii martie 1957 și continuând până spre sfârșitul anului. Mulți nici nu apucaseră să afle de dispariția camarazilor lor, când s-au trezit înconjurați de ofițeri de securitate înarmați. Cei arestați au fost transportați inițial la Penitenciarul Iași, unde au fost izolați și supuși unor interogatorii dure. Anchetatorii Securității au recurs la metode violente de tortură pentru a obține informații despre structura organizației și identitatea tuturor participanților. Prins în această plasă, nici nucleul de la Stănilești-Lunca Banului nu a rezistat: după primele arestări, unii membri au cedat sub tortură și au divulgat numele celorlalți implicați. Astfel, întreaga țesătură conspiraționistă a fost destrămată înainte ca partizanii să poată opune vreo rezistență armată. În total, 27 de membri ai grupării au fost arestați și trimiși în judecată ca fiind cei mai activi conspiratori, restul simpatizanților fiind supuși doar „măsurilor profilactice” (anchete sumare, avertismente, supraveghere), fără a mai fi toți inculpați formal.

Mărturii și reevaluarea istorică

DAȚI UITĂRII… După căderea comunismului în 1989, istoricii și cercetătorii au adus la lumină detaliile acestor episoade de eroism și tragedie locală. Arhivele fostei Securități au fost (parțial) deschise, permițînd accesul la dosarele de anchetă și la fișele matricole penale ale celor condamnați. Lucrări precum volumul documentar „Securitatea. Structuri – cadre, obiective și metode” (Ed. Enciclopedică, 2006) sau studiile publicate în revista Acta Moldaviae Meridionalis a Muzeului Județean Vaslui au descris pe larg aceste organizații subversive ale anilor ’50. De pildă, istoricul vasluian Paul Zahariuc a documentat cazul elevilor de la Huși, iar profesorul Ștefan Plugaru a scris despre gruparea „Șoimii Cruciadei Libertății” pe baza arhivelor și a mărturiilor culese de la supraviețuitori. De asemenea, s-a confirmat că numeroase alte grupuri de rezistență activaseră în regiune: de la rețele legionare până la grupul de partizani condus de Ion (Nicolai) Paragină în munții Vrancei (zona Panciu), apărut încă din 1948 și anihilat în 1950. Toate acestea dovedesc că sudul Moldovei a avut propria sa luptă împotriva comunismului, uneori uitată pe nedrept în umbra rezistenței din munți.