Când Vasluiul semăna cu Chicago. Bandiții lui Brânzan de la Băcești și crima din casa lui Lulea

ACȚIUNI BANDITEȘTI… În anii ’30, pe când ziarele americane vuiau despre Al Capone și războaiele sângeroase ale bandelor din Chicago, România interbelică își descoperea propriii „gangsteri”. O serie de jafuri și asasinate comise de o bandă organizată din Vaslui cutremurau țara de la Iași la Cernăuți și până la Ploiești, amintind că fenomenul criminal nu cunoștea granițe. Crimele sângeroase ale grupării conduse de Gheorghe Luca, zis „Brânzan”, au transformat și județul Vaslui într-un teatru al violenței, într-o epocă în care legea era adesea depășită de curajul nebun al bandiților. Cazul bandei lui Brânzan de la Băcești, dezvăluit în 1935 printr-o împrejurare demnă de un roman polițist, arată cum ceea ce se petrecea în America se petrecea și la Vaslui, iar orașe mici din Moldova ascundeau secrete la fel de întunecate precum metropolele vestite. Gruparea banditului de la Băcești era compusă din tot felul de răufăcători din Bârlad și fostul județ Tutova.

Povestea acestei bande fioroase a ieșit la iveală datorită unui denunț anonim neașteptat. În iunie 1935, Poliția din Cernăuți a primit o scrisoare anonimă ce indica un autor surprinzător pentru o spargere neelucidată din oraș, deținutul Gheorghe Penciuc, aflat pe atunci în penitenciarul Doftana, condamnat la zece ani pentru jafuri. Chestorul Aurel Ghinea a bănuit imediat că în acel denunț se ascundea un sâmbure de adevăr, astfel că Penciuc a fost adus sub escortă la Cernăuți pentru audieri. Spre uimirea anchetatorilor, Gheorghe Penciuc a recunoscut pe loc implicarea în jaful semnalat și a mărturisit ceva cu totul ieșit din comun, el însuși fusese autorul scrisorii anonime trimise poliției. Motivul? Penciuc decisese să-și trădeze vechii tovarăși de crimă, după ce aceștia îl părăsiseră în închisoare. Banda din care făcuse parte îi jurase credință și îl asigurase că, dacă va fi prins, va primi sprijin financiar cât timp stă la pușcărie. Însă promisiunile au fost uitate repede, după primul an, complicii nu i-au mai trimis nici bani, nici vești. Simțindu-se trădat și aflând că vechii lui camarazi (în frunte cu șeful bandei, Gheorghe Luca zis Brânzan) prosperau în libertate din averile furate, Penciuc a hotărât să se răzbune. Scrisoarea anonimă, un denunț scris de mâna unui criminal, a declanșat cea mai mare investigație polițienească a vremii și a scos la iveală o sumedenie de crime rămase până atunci învăluite în mister.

„Brânzan” și oamenii lui: portretul unei bande de ucigași

Investigațiile declanșate de denunțul lui Penciuc au condus poliția pe urmele unui grup infracțional organizat, responsabil de zeci de crime, jafuri și spargeri comise de-a lungul unui deceniu. În centrul acestui păienjeniș infracțional se afla Gheorghe Luca, zis „Brânzan”, un individ de 50 de ani originar din comuna Băcești. Brânzan nu era străin de lumea fărădelegilor, înainte de a-și forma propria bandă în 1927, el petrecuse în total 17 ani după gratii, condamnat în repetate rânduri pentru jafuri, tâlhării și alte delicte. Cu o astfel de „experiență” criminală, Luca-Brânzan a reușit să adune în jurul său o echipă periculoasă, alcătuită din infractori versați proveniți din diferite colțuri ale țării: Dumitru Vișan, un tovarăș de încredere al lui Brânzan, originar tot din județul Tutova (acum județul Vaslui), Simion Mustacan, din Bârlad, cunoscut pentru temperamentul violent, Idei Rabinovici, tot din Bârlad, priceput în spargeri și fără scrupule, Maria Penciuc, soția lui Gheorghe, o femeie care participa la unele atacuri deghizată în haine bărbătești. În perioada 1927-1934, acești indivizi au acționat coordonat sub comanda lui Brânzan, terorizând orașe și sate din Moldova, Basarabia și chiar Muntenia. Anchetatorii aveau să descopere că banda acumulase averi considerabile din furturi și omoruri: bijuterii de sute de mii de lei, sume uriașe de bani lichizi și bunuri de preț furate de la victime, convertite rapid în bani prin intermediul unor comercianți tăinuitori. 

Jafuri și asasinate în serie, de la Tecuci la Cernăuți

Odată ce membrii bandei Brânzan au început să fie arestați și confruntați cu dezvăluirile lui Penciuc, a ieșit la iveală un șir șocant de crime pe care aceștia le comiseseră în anii anteriori. Multe dintre aceste fapte erau dosare până atunci nerezolvate, rămase cu autori necunoscuți sau atribuite greșit altor suspecți. Iată una dintre cele mai răsunătoare lovituri ale bandei. Dublul asasinat din Tecuci (1928) – Una dintre cele mai bogate familii din Tecuci, soții Mironescu, el în vârstă de 70 de ani și ea de 64, au fost găsiți uciși cu bestialitate în locuința lor, iar din casă dispăruseră peste 1 milion de lei și bijuterii foarte valoroase. Crima zguduise comunitatea locală, iar ancheta rămăsese fără rezultat. Abia în 1935, Gheorghe Penciuc a dezvăluit că șeful bandei, Gheorghe Luca-Brânzan, pusese la cale jaful. Inițial, Brânzan îi propusese și lui Penciuc participarea la „lovitura” de la Tecuci, dar acesta refuzase fiindcă și-a dat seama că planul implica și omor. Ulterior, văzând în ziare despre odioasa crimă, Penciuc a înțeles cine fusese făptașul. Episodul are accente de roman: imediat ce a ieșit din închisoare, Penciuc i-a dat întâlnire lui Brânzan în gara din Tecuci, șantajându-l voalat – „știu că tu ai dat lovitura de la Tecuci; vreau partea mea.” Brânzan, temându-se probabil să nu fie divulgat, a apărut la întâlnire cu un complice (Dumitru Vișan) și i-a înmânat lui Penciuc un pachet de bijuterii furate de la soții Mironescu ca să-i cumpere tăcerea. Penciuc a vândut imediat bijuteriile la un bijutier din Chișinău pentru 60.000 de lei, însă promisiunea tăcerii n-avea să fie veșnică… În cele din urmă, anchetatorii au găsit în 1935, la percheziția domiciliului lui Brânzan, și argintărie cu monogramele Mironescu (inclusiv două furculițe gravate), dovadă materială care l-a făcut pe acesta să exclame disperat: „Sunt pierdut!”, după care și-a recunoscut în detaliu faptele.

Jaful de la Ploiești (decembrie 1929) – Banda lui Brânzan nu s-a sfiit să lovească și în Vechiul Regat

La finele lui 1929, sub conducerea directă a lui Brânzan, infractorii au pus la cale o spargere ingenioasă la magazinul de bijuterii Apfelberg din Piața Unirii, Ploiești. Au lucrat ca în filme, s-au strecurat noaptea în beciul clădirii, au spart podeaua și au intrat în magazinul de la parter, de unde au sustras 38.000 lei cash și bijuterii în valoare de aproximativ 2 milioane lei. Mulți ani spargerea a rămas un mister; abia mărturisirile din 1935 au atribuit jaful bandei Brânzan.

Teroare pe drumul Roman-Bacău (1929)

În același an, doi membri ai bandei, Gheorghe Penciuc și Vasile Morariu, însoțiți uneori și de Maria Penciuc (deghizată în bărbat), au semănat panică timp de două luni pe șoseaua care leagă Roman de Bacău. Ei prădau diligențele, automobilele și călătorii care aveau ghinionul să le iasă în cale. Zeci de atacuri armate de tip banditesc au avut loc în acea perioadă: banda oprea vehiculele pe drum, sub amenințarea armelor fura banii, bijuteriile și chiar hainele victimelor. Un exemplu: un comerciant pe nume Iosef Braunstein, care se întorcea în comuna Săveni (jud. Dorohoi), a fost atacat de Penciuc și Morariu, bătut cu bestialitate, jefuit de 12.000 lei și lăsat legat de un copac, dezbrăcat, în mijlocul pustietății.

Asasinarea inginerului de la Anina (3 aprilie 1927)

Una dintre primele crime atribuite grupării a fost comisă chiar în anul constituirii bandei. La Anina, în Banat, un inginer german pe nume Heinrich, director al minelor de cărbuni, a fost împușcat mortal în propria casă. Soția sa era plecată la București, așa că nimeni nu i-a auzit strigătele; abia a doua zi servitorii au găsit cadavrul. Autorii au furat atunci bijuterii în valoare de peste 1 milion de lei (un singur inel valora 120.000) și o sumă importantă de bani. Ancheta din 1927 n-a găsit vinovații, dar în 1935 s-a stabilit că Gheorghe Luca-Brânzan, Gheorghe Penciuc și Vasile Morariu au comis împreună crima de la Anina.

Asasinat la Tutova

Asasinarea administratorului din Tutova (anii ’20). Un alt episod de o cruzime extremă, Gheorghe Luca (Brânzan) a povestit cum l-a ucis pe administratorul moșiei Ciuncu din fostul județ Tutova, un anume Ferenz Drenegoli, care transporta banii de salarii ai muncitorilor (circa 80.000 lei). Brânzan l-a împușcat pe Drenegoli într-o ambuscadă, i-a furat geanta cu bani, apoi a aruncat cadavrul într-o fântână, încercând să-și ascundă urmele. Această listă sumbră nu este nici pe departe completă. Ancheta din 1935 a reușit să clarifice circa zece cazuri de omucidere și numeroase jafuri armate, însă anchetatorii bănuiau că ar mai fi fost implicări ale bandei și în alte crime nerezolvate. Un aspect dramatic este că, în absența identificării reale a autorilor, unele dintre aceste crime fuseseră puse în cârca altor infractori, de exemplu, în Cernăuți, asasinarea comerciantului Iosef Rechter (împușcat ziua în amiaza mare, în 1931, la marginea orașului) fusese atribuită inițial altor tâlhari arestați în epocă. Trei persoane nevinovate au fost condamnate la câte 14 ani pentru acea crimă, deși au negat-o mereu. Abia după arestarea lui Luca-Brânzan s-a aflat că adevărații ucigași ai negustorului Rechter fuseseră chiar Brânzan și complicele său Idei Rabinovici.

Misterul crimei de la Vaslui: cazul Moses „Lulea” Solomon

CRIMA DE LA REVELION… Pentru vasluieni, un capitol aparte al acestor dezvăluiri l-a reprezentat clarificarea unei crime din oraș, asupra căreia plana misterul de mai bine de patru ani. Gheorghe Penciuc le-a spus anchetatorilor că banda lor comisese și „o crimă la Vaslui, în vara lui 1928 (?), asupra unui negustor”, însă nu își amintea numele victimei. Autoritățile din Vaslui au coroborat imediat spusele cu un dosar din arhivă: într-adevăr, exista o omucidere nerezolvată, petrecută însă la cumpăna anilor 1930-1931. Este vorba despre asasinarea lui Moses Solomon, zis Lulea, un personaj local excentric și înstărit, al cărui sfârșit violent intrigase pe toată lumea. Moses Solomon (Lulea) avea 53 de ani și trăise multă vreme în Africa de Sud, unde fratele său și cîțiva veri ajunseseră industriași multimilionari. Revenit la Vaslui prin 1925, după ce se tratase o perioadă de tulburări mintale (suferea de manie a persecuției), Solomon ducea în oraș o viață retrasă și bizară. Locuia singur într-o casă mare de pe strada Veniamin Costache, opt camere aproape goale, dintre care doar două mobilate sumar. Era extrem de zgârcit și speriat de hoți, deși primea lunar circa 25.000 de lei de la rudele bogate din Africa și avea conturi grase la bănci din Iași și București, trăia ca un sărac. Se hrănea mai mult cu măsline, pește sărat, halva și susan; nu își angajase servitori, își făcea singur curățenia și mâncarea, iar rufele i le spăla o femeie care nu era lăsată nici măcar să intre în casă (Solomon îi scotea ligheanul cu rufe și banii la ușă). Singurul mic răsfăț era la frizer, unde plătea 40 de lei pentru un bărbierit, o sumă mare pentru zgârcenia lui notorie. Excentricul personaj ajunsese să fie poreclit de copii „Lulea”.

Asasinii lui Solomon nu au reușit să spargă seiful unde se afla o avere

CAZ REZOLVAT, VASLUIENI UȘURAȚI… În ianuarie 1931, rudele lui Moses Solomon, îngrijorate că acesta nu mai fusese văzut de vreo două săptămâni, au cerut poliției să intervină. Autoritățile au descins la domiciliul lui Lulea, forțînd ușa încuiată. Imaginea găsită în interior a fost de coșmar: Moses Solomon zăcea mort, întins pe spate, cu capul sprijinit de tocul unei uși din hol. Purta paltonul pe el, semn că fusese atacat chiar când se întorcea de afară. Fața îi era desfigurată complet de lovituri, aplicate cu un obiect contondent (probabil un drug de fier găsit la fața locului). Trupul îi fusese înfășurat de criminali într-un covor, probabil în încercarea de a-l târî sau ascunde. Casa era răvășită, semn clar al unui jaf. Legistul a stabilit că moartea survenise în noaptea de 31 decembrie 1930 spre Anul Nou 1931, când strada fiind pustie, asasinii au acționat în siguranță. Din locuință lipseau câteva lucruri de preț: un ceas de aur foarte scump, pe care Solomon îl purta mereu, câteva inele cu pietre prețioase de pe degetele sale și cam 78.000 de lei în numerar. Uluitor, s-a constatat că ucigașii nu reușiseră să deschidă seiful masiv din casă, unde se aflau economii de aproximativ 1,3 milioane lei. Cheia seifului, ascunsă de victimă, era deformata și oricum ar fi fost inutilă fără cunoașterea cifrului, așa că averea lui Lulea a scăpat de prădători. Mai mult, într-o cutie de deasupra seifului au rămas neatinși alți 30.000 lei, semn că asasinii nu au avut timp sau habar să scotocească peste tot. Ancheta polițiștilor vasluieni a avut atunci puține indicii. S-au bănuit inițial niște tăietori de lemne din satul Brodoc, apoi niște țigani din Pușcași, însă fără dovezi concrete, suspecții au fost eliberați rând pe rând. Crima a rămas cu autor necunoscut, un mister care a înspăimântat orașul: ideea că cineva îndrăznise să ucidă cu atâta cruzime un om în casa lui, pentru bani. De aceea, denunțul din 1935 că banda lui Brânzan ar fi fost în spatele acestei fapte a stârnit o combinație de ușurare și groază: pe de o parte, cazul se putea închide, pe de alta partea localnicii realizau că pe străzile Vasluiului acționase, în umbră, o grupare la fel de periculoasă ca cele din marile orașe.

Arestarea, confesiunile și finalul sângeros al poveștii

„SUNT PIERDUT!”… În doar două săptămâni de la primirea anonimei lui Penciuc, poliția a arestat toți membrii bandei Brânzan. Comisarul Iuliu Popovici de la Chestura Cernăuți a străbătut țara în lung și-n lat, din Tutova la Bârlad și de la Craiova la Suceava, pentru a pune mâna pe fiecare dintre suspecți. Odată aduși la Cernăuți și puși față în față cu fostul lor complice trădător, dar și cu probele (corpurile delict găsite la percheziții, bijuterii, argintărie, arme etc.), foștii bandiți au început să cedeze. La început au negat cu îndârjire orice acuzație, însă confruntările directe și evidențele materiale i-au făcut treptat să mărturisească faptele. Rând pe rând, crimele au fost confirmate, detaliile crimelor completate, lacunele puzzle-ului umplute. Într-un fel, justiția tardivă și-a urmat cursul: adevărații vinovați erau acum trași la răspundere, în timp ce unele victime (sau rudele lor) aflau în sfârșit cine le-a adus pieirea. Din relatarea presei vremii reiese că, în fața dovezilor zdrobitoare, chiar și Gheorghe Luca-Brânzan a capitulat. După ce inițial a negat totul, odată confruntat cu furculițele marcate ale familiei Mironescu și cu depozițiile celorlalți, Brânzan și-a recunoscut vina pentru majoritatea crimelor, oferind detalii complete. „Sunt pierdut!” ar fi exclamat el, conștient că sfârșitul său ca lider sosise.