FOLK… 15 iunie, 40 de ani de la ultimul spectacol al Cenaclului Flacãra. Prilej de aducere aminte de poetul Adrian Pãunescu si de discipolii lui vasluieni, Fratii Chiriac si Valeriu Penisoarã. Festivalul folk „Ion Chiriac” din acest an are misiunea de a bucura iubitorii muzicii folk într-un mod aparte. Copiii care iubesc acest gen muzical vor avea sansa sã urce pe scena impunãtoare a noului Teatru de Varã de la Podul Înalt, alãturi de Mircea Vintilã, Ducu Bertzi, Adi Beznã, Cãtãlin Stepa, grupul „Dacii Liberi”, Romicã Brunchi si Ioana Sîia Chiriac, fiica lui Ion Chiriac, sâmbãtã, 14 iunie, la ora 18.00. Duminicã, 15 iunie, de la ora 17.00, festivalul va continua ca un remember adus Cenaclului Flacãra si la Ghermãnesti, localitatea unde Fratii Chiriac s-au nãscut. Se pare cã la aceastã editie a festivalului s-a întâmplat o minune. Muzica folk va rãsuna acasã la Ion Chiriac din nou, pentru ca noi sã vedem cu totii încã o datã, cã microfonul „generatiei în blugi” nu a putut fi închis. Cenaclul „Flacãra” continuã si prin Festivalul „Ion Chiriac”, chiar dacã pe 15 iunie 1985, la doisprezece ani de la înfiintare, busculada declansatã la concertul de la Ploiesti, ce a sfârsit cu mai multe victime, a devenit pretextul interzicerii acestui extraordinar de mare fenomen cultural al epocii comuniste. Dupã ani, Adrian Pãunescu ne-a dezvãluit: „Avea sã mi se inventeze o situatie cumplitã la Ploiesti în ziua de 15 iunie 1985, o situatie care nu numai cã a dus la desfiintarea Cenaclului, dar a dus si la desfiintarea mea. Am fost dat afarã de la revista „Flacãra”, am fost dat afarã din lumea publicã, mi s-a interzis iesirea în lume, nu mai aveam voie sã public. Din pãcate, au fãcut o monstruozitate pentru cã nu numai cã au vrut sã mã asasineze pe mine, cel putin moral, dar au si creat acea stare nefericitã cu cinci oameni care au murit pentru cã nu au deschis portile stadionului… afarã din stadion unde eu nu aveam nici o rãspundere, cã doar nu poate un regizor de spectacol sã prevadã cum se vor purta militienii la iesirea din stadion sau securistii sau utecistii, sau peceristii”, spunea Adrian Pãunescu.
Fratii Ion si Gelu Chiriac au fost timp de nouã ani membri ai Cenaclului Flacãra, din anul 1976 pânã în ziua în care el a fost interzis, în iunie 1985. Desi plecat de patru ani de pe pãmânt, Ion Chiriac a devenit nemuritor prin cântec si ne vorbeste acum prin mãrturiile pe care ni le-a lãsat despre ceea ce s-a întâmplat cu adevãrat la Ploiesti, despre interzicerea acestui important fenomen cultural, de mare atitudine civicã si de curaj ce a existat în România, si care a fost pentru noi, generatiile ce umpleam stadioanele,vorba lui Andrei Pãunescu, „universitatea ambulantã ce ne-a fãcut sã ne cunoastem tara,istoria, punându-ne pe harta sufletului lucruri care erau necunoscute sau pierdute sau neclare: Tebea, Putna, problema Basarabiei, problema Ardealului”. Intrãm în culisele Cenaclului „Flacãra”. Iatã mãrturia lui Ion Chiriac: „Noi eram în jur de 40 de folkisti, ce mergeam prin tarã , unde aveam spectacole, pentru cã tot atâtea locuri erau si în masina cu care cãlãtoream. Când începea turneul si ne întâlneam cu totii în orasul în care eram chemati, de obicei Victor Socaciu si Constantin Dragomir fãceau o listã cu cei prezenti. Lista i se dãdea lui Boss, asa cum îi spuneam noi lui Adrian Pãunescu, iar el îsi fãcea scenariul atunci, pe moment. Stia repertoriile la majoritatea solistilor, asa cã îi era usor sã facã desfãsurãtorul imediat, în functie de ce voia sã transmitã în spectacolul respectiv. Ne invita pe scenã si ne anunta ce sã interpretãm. Nu stiam dinainte ce vom cânta. Totdeauna aflam doar în momentul când eram poftiti la microfon. Fiecare solist interpreta douã- trei piese. Înainte de a intra pe scenã, Pãunescu ne aduna pe toti în jurul lui, de la cel mai mic, pânã la cel mai bãtrân. Exact cum se strâng sportivii înainte de a începe meciul, asa ne strângeam si noi în jurul lui în culise. Stãteam ca puii în jurul clostei si topãiam într-un ritm dacic. Cântam cu totii piesa „Incantatie” a celor de la Phoenix. Intram apoi în scenã , ne prezentam fiecare la microfon, spuneam de unde venim si rãmâneam în picioare, asezându-ne câte doi, trei, patru la unul din cele sapte-opt microfoane montate. Dupã ce intram si ne prezentam toti, intra si Boss. Cântam cu totii în aceastã formatie piesa „Om bun”. Ca de obicei, poetul recita ceea ce noi cântam. Dupã aceastã piesã, spectacolul îsi urma cursul normal. Noi asteptam pregãtiti pentru a evolua”. Era o regulã la Flacãra, pe care o stiau cu totii si pe care trebuiau sã o respecte. În timpul spectacolului, artistii nu aveau voie sã lipseascã de pe scenã: „De multe ori, unii dintre noi au fost trimisi acasã. La Pãunescu nu conta cã te numesti Hruscã sau Alifantis. Indiferent cine erai, trebuia sã plãtesti. „Flacãra” era ca o institutie: „Ca orice conducãtor de institutie, Pãunescu îsi avea preferatii lui. Alegea pe câte unul dintre noi sã facã muzica pentru textele noi pe care le scria. Asa se nãsteau cântecele noi. Chema pe cine voia la el în masinã, în timp ce eram pe drum, ori în camerã, dupã miezul noptii. Asa lucra poeziile noi pe care le scria. Ca în orice colectiv, si la noi, la Flacãra, existau „codosi”. Nu vreau sã dau nume, dar ei pârau, ceea ce nu era pe placul lui Boss. Uneori îi suflau în ureche în timpul spectacolului cã unul din noi nu-i pe scenã sau alte greseli pe care le fãceam” – Ion Chiriac
Ploiestiul a însemnat sfârsitul Cenaclului „Flacãra”
În ziua de 15 iunie 1985, generatia în blugi din Ploiesti si-a luat adidasii si a plecat entuziasmatã pe stadion, la spectacolul care a început la ora 18, ca de obicei: „Eram si eu acolo, cu Gelu, ca de obicei. Pe la ora 21, Pãunescu a fost anuntat prin radio cã se apropie o mare furtunã cu rupere de nori. În momentul acela cânta Hruscã la microfon. Boss l-a lãsat sã termine piesa, apoi a iesit pe scenã si a anuntat cã spectacolul se încheie, dar se va relua în altã zi. Oamenii nu au reactionat imediat. Stãteau si asteptau sã continuãm. Erau în jur de 40.000 de spectatori. Stadionul Petrolul era arhiplin, plus gazonul. În 15 minute au iesit de pe stadion cam cinci mii de oameni, dupã care a început prãpãdul. S-a întrerupt lumina de pe stadion. Nu vedeai la un metru, corturile, boxele, erau aruncate de vânt. Abia atunci spectatorii si-au dat seama ce se întâmplã. Au început sã se înghesuie spre iesirile foarte abrupte din stadion. S-au împiedicat unii de altii, s-au cãlcat în picioare. De atunci, de la ora 22, pânã dimineatã, vreo 15 salvãri au mers continuu spre spitale. Pãunescu ne-a chemat pe toti într-unul din vestiarele mai mari. Plângea. Aproape soptit ne-a spus: „S-a terminat”. A doua zi ne-am întors la Bucuresti toti si am stat în anchetã la hotelul Dorobanti. Pentru acel turneu nu a fost nimeni retribuit. Adrian Pãunescu era destul de apropiat de Nicu Ceausescu. Din pãcate si, spre nesansa lui, Nicu Ceausescu era plecat din tarã si nu a putut face nimic pentru noi. Nu a avut cine sã ne mai apere. Conducerea statului era foarte bine informatã cã Adrian Pãunescu aduna foarte multã lume pe stadioane si voia cu orice pret sã-l opreascã. Iatã, Ploiestiul a însemnat sfârsitul Cenaclului Flacãra. Ancheta a fost condusã de Emil Bobu, care i-a reprosat lui Pãunescu cã a modificat banda radio în care se auzea perfect cum spunea publicului : „Oameni buni, spectacolul s-a terminat, mergeti în liniste acasã pentru cã vine marea furtunã”. Spectacolul acela de la Ploiesti se transmitea în direct la radio, dar Bobu spunea cã banda s-a fãcut dupã eveniment si nu atunci. Nu voia sã accepte adevãrul. Se auzeau numai minciuni în acea vreme, cã s-au dãrâmat tribunele si s-au strâns remorci de chiloti de pe stadion, pe când, în realitate, oamenii s-au cãlcat efectiv în picioare. Pe noi ne-au tinut la hotelul Dorobanti vreo câteva zile. Nu stiam ce se întâmplã. Ne adunam în camerã unul la altul si cântam. Am fost interogati si am spus fiecare ce s-a întâmplat cu adevãrat. Când ni s-a dat voie sã pãrãsim hotelul, ne-am întors fiecare la casele noastre. A fost trist. Am aflat înmãrmurit cã Pãunescu a fost dat afarã de la revista Flacãra si a fost încadrat la revista Contemporanul”.
„L-am invitat pe Adrian Pãunescu la Vaslui, de mai multe ori”
INVITATIE…La initiativa unor oameni extraordinari (i-as mentiona aici pe Adrian Porumboiu, Ioan Nicutã, Gheorghe Manu, Vasile Strungaru, Marian Popa, Mircea Ciobanu, Emil Buculeasa si altii), l-am invitat pe Adrian Pãunescu la Vaslui, de mai multe ori. Stãtea câte trei- patru zile, iar în fiecare searã ne adunam în anumite locatii discrete, pentru cã Boss nu avea voie sã aparã în public. Cei care îl iubeam la Vaslui, ne-am strãduit sã îi îndulcim zilele si sã-l facem sã uite mãcar putin nedreptãtile care i s-au fãcut. Suferea enorm, dar a stat cu noi nopti întregi. Discutam politicã, fotbal, se cânta si se recita pânã dimineatã, dupã care pleca spre Bucuresti încãrcat, spunea Domnia Sa , de o energie extraordinarã, si spiritualã, si materialã. Întâlnirile acestea s-au repetat. Dupã revolutie, aveam recital la Racova, când într-o searã, cine vãd cã intrã pe usã? Boss, însotit de prefectul de atunci, Nicolae Pascu. Eu eram pe scenã si am început sã-i cânt „Actorul cu chitara”, melodie fãcutã pe versurile sale. M-a luat de dupã gât , m-a îmbrãtisat si mi-a spus: „Mãi, braconierule, mãi, ce mai faci?” Boss, viata merge înainte, i-am spus, iar el m-a luat a doua zi la Chisinãu cu el, unde am avut patru spectacole extraordinare. Viata noastrã este plinã de pierderi, de durere. Trãim si luptãm datoritã oamenilor adevãrati care ne-au dat imboldul de a merge înainte. Pentru mine, Adrian Pãunescu a fost mai mult decât un tatã. Tata a fost mereu plecat de acasã, sã munceascã, apoi am plecat noi pe drumuri, cu chitara în mânã. Boss mi-a marcat existenta. Am avut aceastã fericitã sansã de a-i fi în preajmã. Eram un copil de 12-13 ani, atunci când ne-a luat si pe mine si pe Gelu sub aripa lui ocrotitoare. Datoritã lui am cunoscut lumea, am învãtat toate manierele si regulile necesare pentru a supravietui. Mi-a înnobilat sufletul cu atât de multe lucruri, trãiri si frumuseti pe care nu le-am contabilizat, dar care m-au fãcut sã fiu cel care sunt astãzi. Cântecele pe care le-am compus pe versurile sale de o frumusete si o sensibilitate fãrã seamãn, sunt tot ce am eu mai bun pe lume, în afarã de copiii mei, de mama si de amintirile în care am trãit cea mai mare si valoroasã experientã a vietii mele, Cenaclul Flacãra. Când vorbea Boss, nu se auzea nici cum respiri pe stadioane, tinerii plecau acasã cântând „Clopotul lui Stefan la Putna”. N-am trãit ceva mai frumos ca momentele patriotice de la 12.00 noaptea, când cântam cu totii „Trãiascã România”. Ti se fãcea pãrul mãciucã pe cap. Cântau mii de oameni alãturi de noi. N-o sã mai trãiesc vreodatã ceva mai frumos ca atunci. Adrian Pãunescu a fost cel mai mare patriot al acestor timpuri”.
Ion nu a murit si nu o sã moarã niciodatã.
PORTRET…Acesta este Ion Chiriac. Deschis la suflet larg, neatent de larg. Si o bucãticã de viatã pe care si-a trãit-o precum regii cãlãuziti chiar de mâna Domnului în pustiu. Totdeauna a existat o minune care i-a mângâiat inima, care l-a dus si l-a adus acolo unde sã îsi poatã continua frumos cântecul pe care îl purta cu dânsul drept talisman ce îl ridica exact acolo unde avea nevoie. De fiecare datã. Stiu, domnule Nicolae Ginghinã. Ion nu a murit si nu o sã moarã niciodatã. Artistii au treabã mereu dincolo si dincoace de lume. Vã astept la festivalul lui Ion pe cei care îi iubiti cântecul! Veniti, sã vadã cã nu l-am uitat!
