Constantin Diamandi, boierul de la Roșiești ajuns diplomat al României Mari

MARI ROMÂNI… Puțini știu că în satul Gura Idrici din comuna Roșiești s-a născut și a murit unul dintre cei mai mari diplomați ai României moderne: Constantin Diamandi, boierul moldovean care a negociat cu marile puteri europene și a semnat tratate decisive pentru România Mare. Județul Vaslui a dat țării noastre sute de personalități remarcabile, de la savanți, politicieni și oameni de cultură, până la figuri diplomatice de talia europeană, iar istoria lui Constantin Diamandi este una dintre cele mai impresionante. Născut într-o familie boierească cu rădăcini grecești și educat la Paris, Diamandi a ajuns să reprezinte România în momente cruciale: la Petrograd, în anii tulburi ai Primului Război Mondial, la Paris, în perioada interbelică, și în mijlocul evenimentelor ce au pregătit Marea Unire din 1918. Arestat de bolșevici, eliberat, apoi negociator al tratatului cu Franța, Diamandi a fost omul care și-a slujit țara cu devotament. Cariera sa diplomatică, întinsă pe patru decenii, este una dintre cele mai valoroase din istoria României. Vă propunem o incursiune în biografia acestui fiu al Vasluiului, diplomat de vocație, de la copilăria petrecută la conacul din Idrici, la misiunile secrete din capitalele Europei și până la moartea sa, în 1931, în satul natal, unde a fost înmormântat cu onoruri, în prezența a mii de oameni. O poveste adevărată a unui vasluian care a scris istorie la masa negocierilor.

Constantin Diamandi (scris uneori Diamandy) s-a născut la 1 decembrie 1868 în satul Idrici, astăzi comuna Roșiești, județul Vaslui​. Provenea dintr-o veche familie boierească moldovenească de origine greacă (numele de familie venind de la strămoșul Diamantes, stabilit în Moldova în epoca fanariotă)​. Tatăl său, Iancu Diamandy, a fost el însuși om politic, a servit ca deputat, senator și prefect (între altele prefect de Tutova)​. Mama, Cleopatra Catargi, făcea parte dintr-un alt neam boieresc important. Mediul familial l-a expus de timpuriu vieții publice și i-a deschis calea către o educație aleasă, atât în țară cât și în străinătate.

Tinerețea și formarea intelectuală

Constantin Diamandi a crescut în atmosfera privilegiată a boierimii moldovene, alături de fratele său mai mare, George Diamandy (1867-1917), care va deveni și el cunoscut ca dramaturg și om politic. După studiile liceale la Bârlad, Constantin și-a continuat educația universitară atât la București, cât și la Paris, formându-se în spiritul cosmopolit al generației sale​. Tânărul Diamandi stăpânea la perfecție limba franceză și era pregătit pentru cariera diplomatică, o cale profesională onorată și de alți membri ai familiei sale extinse. La numai 24 de ani, în mai 1892, și-a început activitatea în Ministerul de Externe al României ca atașat de legație. În anii următori a servit la legațiile române din Sofia (1910-1912) și Roma (1913), acumulând experiență și construindu-și o reputație solidă în corpul diplomatic. Pe plan personal, Constantin Diamandi s-a căsătorit cu Ioana Ghica, provenind din ilustra familie Ghica. Împreună au avut trei copii: Marie-Jeanne (n. 1894), Magda (n. 1896) și Ion, însă viața de familie nu l-a ținut departe de misiunile peste hotare​. Mariajul avea să se încheie mai târziu, Ioana (Ghica) Diamandi recăsătorindu-se cu pictorul Theodor Pallady, un detaliu de cronica mondenă care a făcut vâlvă în epocă​. Legăturile lui Diamandi de sânge și alianțele de familie l-au plasat astfel în centrul înaltelor cercuri politice și culturale ale vremii, atât în țară cât și în occident.

Diplomație în vremea Primului Război Mondial

Avansând în carieră, Constantin Diamandi a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) al României la Petrograd, capitala Imperiului Țarist, chiar într-un moment critic al istoriei. La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, România era încă neutră, dar căuta garanții pentru realizarea idealului național, unirea românilor din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară​. În calitate de reprezentant al Bucureștiului la curtea țaristă, Diamandi a jucat un rol esențial în negocierile secrete purtate cu guvernul rus. El a tratat direct cu Serghei Sazonov, ministrul de Externe al țarului, iar la 18 septembrie 1914 cei doi au semnat o convenție ruso-română cunoscută în istorie drept „Acordul Sazonov-Diamandi”​. Prin acest acord, Rusia se angaja să garanteze integritatea teritorială a României și să susțină dreptul acesteia de a anexa teritoriile din Austro-Ungaria locuite de români (Transilvania, Banatul, Bucovina), obținând la rândul ei promisiunea că România va rămâne neutră favorabil Antantei​. Practic, tânărul diplomat moldovean a reușit să obțină de la Marile Puteri recunoașterea aspirațiilor naționale românești, pregătind terenul pentru alianța din 1916. Intrarea României în război de partea Antantei, în august 1916, a fost rodul unor negocieri îndelungate, la care Diamandi și-a adus contribuția decisivă​. El s-a implicat în formularea tratatului de alianță semnat la 17 august 1916, tratat ce promitea României unirea cu teritoriile istorice dacă războiul se încheia cu victoria Aliaților​. Din postura sa de diplomat la Petrograd, Diamandi a menținut contactul direct cu aliatul rus în timpul campaniei din 1916, acționând ca liant între guvernul de la București (condus de Ion I.C. Brătianu) și curtea imperială rusă. Situația avea să se schimbe însă dramatic odată cu prăbușirea Rusiei țariste.

Constantin Diamandi, arestat de bolșevici

La sfârșitul anului 1917, revoluția bolșevică de la Petrograd a pus în pericol misiunea diplomatică română. Pe fondul tensiunilor dintre trupele ruse aflate pe frontul din Moldova și armata română, noul guvern sovietic condus de Lenin a recurs la un gest fără precedent: arestarea întregii Legații a României din Rusia. În seara de 31 decembrie 1917 (13 ianuarie 1918 stil nou), Constantin Diamandi, în calitate de ambasador, împreună cu personalul legației au fost arestați și încarcerați în celebra fortăreață Petru și Pavel din Petrograd, din ordinul direct al lui Lenin​. Acest incident grav, unic în lumea diplomatică, a reprezentat răspunsul bolșevicilor față de dezarmarea unor unități rusești, dezertate, de către români în Moldova​. Detenția sa a stârnit protestul vehement al diplomaților europeni din Rusia​, scandalizat de încălcarea flagrantă a regulilor internaționale. După doar două zile de detenție în condiții umilitoare, Diamandi a primit un mesaj de la guvernul sovietic care îi condiționa eliberarea (a sa și a personalului român) de eliberarea unor soldați ruși arestați pe teritoriul României​. Reacția diplomatului de la Roșiești a fost fermă: a refuzat orice negociere cât timp se afla în temniță. În memoriile sale, Diamandi notează răspunsul pe care l-a dat emisarilor bolșevici: „Am răspuns că nu voi accepta ca eliberarea mea să fie supusă niciunei condiții și că, în contextul unei încălcări atât de oribile a dreptului internațional, voi refuza categoric să negociez chestiuni de stat în timp ce sunt încarcerat”​. Abia după ce a redactat un proces-verbal în care consemna clar refuzul de a ceda șantajului, Constantin Diamandi și echipa sa au fost puși în libertate. Imediat, guvernul sovietic i-a expulzat pe diplomații români, a rupt relațiile diplomatice cu România (26 ianuarie 1918) și a confiscat Tezaurul României depozitat la Moscova, episod dramatic ce avea să tensioneze relațiile româno-sovietice mulți ani după aceea.

În slujba României Mari (1919-1930)

În ciuda convulsiilor sfârșitului de război, Constantin Diamandi și-a continuat misiunea de a reprezenta interesele țării sale pe scena internațională. După victoriile obținute de Antanta și realizarea Marii Uniri de la 1918, Diamandi a fost desemnat ca al doilea delegat al României la Conferința de Pace de la Paris din 1919​. Aflat alături de primul-ministru Ion I.C. Brătianu și de ceilalți emisari români, el a militat pentru recunoașterea sacrificiilor și contribuției României la victoria aliaților​. Diplomații occidentali au remarcat insistența cu care Diamandi sublinia rolul important jucat de România în răsturnarea situației pe frontul de est și, nu mai puțin, opoziția fermă a românilor față de bolșevismul din Rusia și Ungaria​. Aceste argumente au cântărit în deciziile Marilor Puteri, care au confirmat în final unirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu Regatul României. Un episod aparte al anului 1919 l-a avut din nou în prim-plan pe Constantin Diamandi. În vara acelui an, trupele române au ocupat Budapesta pentru a pune capăt regimului bolșevic al lui Bela Kun din Ungaria. În contextul acestei intervenții, în august 1919 Diamandi a fost numit Înalt Comisar al guvernului român în Ungaria, practic reprezentantul autorităților române pe lângă administrația maghiară de tranziție​. Rolul său a fost de a coordona relația cu noua putere ungară și de a asigura protejarea intereselor României și ale comunității române din acele părți, până la retragerea armatei române din Budapesta. Prin această însărcinare, diplomatul s-a aflat direct implicat în evenimentele fierbinți care au urmat Primului Război Mondial în Europa Centrală.

Ambasador la Paris

RECUNOAȘTERE… Încununarea carierei sale diplomatice a venit în anii ’20, când România, acum întregită teritorial, și-a consolidat alianțele strategice. Între 1924 și 1930, Constantin Diamandi a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) al României la Paris​, probabil cea mai importantă reprezentanță diplomatică a țării în perioada interbelică, dat fiind prestigiul Franței, aliatul tradițional. În capitala franceză, Diamandi a contribuit la întărirea legăturilor politico-militare româno-franceze. Un moment notabil a fost semnarea, în 1926, a Tratatului de alianță defensivă cu Franța, act parafat din partea României chiar de Constantin Diamandi, în calitate de reprezentant plenipotențiar​. Acest tratat a întărit relația specială dintre cele două țări, oferind României garanții de securitate într-o Europă încă frământată. Diplomații vremii îl descriau pe Diamandi ca pe un om elegant, energic și devotat intereselor naționale, trăsături ce i-au adus respectul colaboratorilor și al omologilor străini.

Ultimii ani petrecuți la moșia de la Gura Idrici

BĂTRÂNEȚI… În ultimii ani ai vieții, Constantin Diamandi s-a retras din serviciul diplomatic, revenind la moșia sa din Gura Idrici, comuna Roșiești, unde își petrecea timpul departe de agitația marilor capitale. Sănătatea sa șubrezită și-a spus cuvântul, încetând din viață la 17 septembrie 1931, la conacul familiei din satul Gura Idrici. S-a stins pe pământul Moldovei care l-a crescut, lăsând în urmă o carieră strălucită și o moștenire pe măsura ei. Diamandi a fost înmormântat cu onoruri, fiind recunoscut atunci drept unul dintre artizanii diplomației românești moderne, un patriot care și-a pus talentul și viața în slujba țării.

Înmormântarea diplomatului la Gura Idrici, relatată de ziarele vremii

ONORURI… În ziua de duminică, 20 septembrie 1931, marele diplomat Constantin Diamandi avea să fie înmormântat în satul natal, Gura Idrici. Ziarul Ordinea scria că sicriul, acoperit de flori și coroane trimise din partea ministrului I. G. Duca, a primăriei Vutcani și a numeroaselor personalități care l-au cunoscut, a fost depus în holul conacului familiei, unde prietenii și cunoscuții i-au adus un ultim omagiu. Slujba religioasă a fost oficiată de un sobor de preoți, în frunte cu episcopul Hușilor, Iacob Antonovici, iar mii de oameni, studenți, intelectuali și țărani veniți din satele învecinate, au luat parte la înmormântare. Înainte de coborârea sicriului în mormânt, au rostit cuvinte de adio oficiali și apropiați: reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine, dr. Iacovachi, l-a evocat drept „unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai diplomației românești”, iar deputatul Tiron, profesorul Artene și alți vorbitori au adus în fața mulțimii figura unui om care a slujit țara cu demnitate și credință. În articolul de ziar se scria: „După ultima cuvântare, rămășițele pământești a celui care a fost C. Diamandy au fost înmormântate în ropotele de plâns a sutelor de săteni care au venit să-și petreacă la locul de veci boierul lor scump și drag”. Sicriul diplomatului a fost coborât în cavoul familiei. Conacul familiei a fost naționalizat și distrus, astăzi fiind vizibile doar urmele a ceea ce a fost.