La sectia de Oncopediatrie de la Spitalul „Sfinta Maria” se desfasoara un experiment interesant. Copiii bolnavi de cancer sint invatati sa lupte cu boala prin joc. Timp de o ora, copiii se joaca cu aceleasi seringi, branule sau pansamente de care altii s-ar speria. „Noi incercam sa ii dam spitalului o alta dimensiune, medicul e un prieten, nu un dusman, perfuzia reprezinta soldateii care ne ajuta sa luptam impotriva bolii, cu seringa ajunge tratamentul la noi”, ne-a explicat Amalia Kuglis, managerul operational al Asociatiei „Little People”. „Pentru cei care fac radioterapie am facut si concursuri de cine sta cel mai mult nemiscat, pentru ca ei la tratament asa trebuie sa stea. Iar pentru parinti avem un ghid cu informatii”, arata psihologul.
In camera lor de joaca nu intri oricum. Nu e ca si cum ai merge la o gradinita in care copiii alearga dintr-o parte intr-alta a incaperii, fara un plan. Ma schimb, deci, ca sa pot sta intre ei, imi iau hainele de purtat prin casa si o pereche de papuci care sa nu fi atins solul pina la intrarea in spital. Au imunitatea scazuta, imi explica voluntarii, dar asta nu inseamna ca nu se bucura la venirea noastra. Cu Guti intr-o mina, o mascota ce intruchipeaza un porcusor si care a inaugurat camera de joaca in urma cu un an, plecam in Sectia de Oncopediatrie pentru a aduna copilasii la joaca. E ora din zi in care seringile, branulele, stetoscopul si alte materiale sanitare devin obiecte de joaca. Ora la sfirsitul careia fiecare copil primeste o stampila cu leul curajos „Nu mi-e frica”, pentru meritul de a-si fi depasit inca o data frica inevitabila, uneori, de spital. Rind pe rind, copiii de doar citiva ani joaca rolul medicului cu o precizie elvetiana. Si toti zimbesc la final, doritori sa mai vina si miine in camera unde papusile prind viata.
„Cind o sa ma fac mare, o sa fiu asistent, sa fac multi copii bine”
Sint alaturi de psihologul si managerul operational in Iasi al Asociatiei „Litlle People”, Amalia, si de Irina, voluntar proaspat inscris in asociatie. E aproape ora 16 si, inca de la intrarea in Sectia de Oncologie, citiva copii incep sa iasa din saloane si sa roiasca in jurul nostru. Il saluta veseli pe Guti si striga dupa alti copii pe care i-au cunoscut in spital, pentru a merge la camera de joaca. Intr-un final vine sfioasa o fetita, alaturi de mama ei. „Din somn s-a trezit, nu stiu cum le-a auzit pe fete, si imediat a sarit ca vrea si ea sa mearga sus la joaca. Nici nu ma asteptam, ca dormea, dar ii place mult acolo si vrea si ea, de fiecare data, sa mearga”, ne explica mama fetitei. In forma de trenulet, pentru ca nu au voie sa faca efort, copiii merg voiosi spre lift. Unii dintre ei ar vrea sa fuga, insa Amalia le aduce aminte ca trebuie sa mearga linistiti spre etajul VII al spitalului. „Care e parola?”, ii intreaba Amalia pe copiii ajunsi la usa camerei de joaca. Dupa citeva incercari amuzante de a-i atribui Amaliei alte nume decit cel pe care-l poarta, copiii spun parola fara de care usa nu s-ar putea deschide: „Amaliaa”, striga ei. Sint trei baietei si doua fetite, din grupa celor mici. Merg la chiuveta pentru a se spala pe miini si, spre bucuria lor, primesc servetele colorate pentru a se sterge, dar si laude: „Bravo, aveti miinile curate ca ale unui medic!”, le spune Amalia copiilor. In mai putin de citeva minute, copiii se asaza in cerc si, „umflind balonul”, cum spun ei, adica marind cercul, incep sa cinte un cintecel pentru a-mi arata si mie secretul lor.
Si gata, incep lucrurile serioase. Fiecare copil primeste un carton portocaliu din care trebuie sa decupeze un fluturas. Ar parea banal pina aici. Dar corpul fluturasului va fi format dintr-o seringa, iar antenele nu sint bucati de hirtie aplicate intr-o doara, ci sint branule detasate de ac, identice cu cele pe care copiii le poarta pe minute. „Stiti ce-i asta?”, intreaba Amalia. „O branulaaaa!”, raspund copiii. „Si la ce ne ajuta ea?”, continua intrebarile. „Sa luam tratamentul”, raspunde un baietel. „Ia, stai asa, sa iti pun si tie o branula. Ca trebuie sa iti iei tratamentul. Stai, acum punem branula, acum pansament, pe dedesubt, pe deasupra si acum lipim. Gata, am terminat”, spune voios un baietel de cinci ani, dupa ce i-a aplicat Amaliei o branula, fara ac, de parca ar fi aplicat-o un medic. „Ah, ce bine ca mi-ai dat tratamentul! Acum o sa ma fac bine!”, ii multumeste Amalia micutului. „Ai vazut? O injectie cu tratament, una pentru hidratare si nici nu o doare. Eu cind o sa ma fac mare, o sa fiu asistent. Ca sa fac multi copii bine”, mai spune baietelul plin de energie. „Ei i-am pus branula, si ei i-am pus, numai tu nu ai. O singura fata nu are, ca ea nu e bolnava”, gindeste copilul cu voce tare parca, uitindu-se la mine. Dupa ce a analizat situatia, imi spune ca lui nu ii este frica de injectii si branule, pentru ca a invatat de la asistente cum se pun si la ce folosesc. Si-au terminat fluturasii si se asaza pe pernute, in cerc, pentru a se juca cu animalutele si a construi o poveste in fata unei oglinzi fermecate.
„Punem vata, spirt si ne gindim la ceva frumos”
O fetita isi sterge cu grija nasul, pentru a nu-i curge singe. Un baietel pare molesit, ar vrea sa stea intins, asa ca vine mai tirziu la poveste. Unii au par, altii nu, unii sint mai palizi, altii veseli. Dar toti uita, macar pentru o ora in zi, de tratamente dureroase, de patul de spital, de salonul care le limiteaza activitatea. Nu uita ca sint bolnavi si ca trebuie sa urmeze un tratament pentru a se face bine, dar uita dimensiunea mult prea trista a povestii lor si o inlocuiesc cu un zimbet pentru care orice efort merita facut. „Ii ajuta orele acestea, la inceput fetitei mele ii era frica de injectii, de tratament. Acum stie ce are de facut cind venim aici, mai rau e atunci cind nu i se prinde vena din prima si se tot incearca, se tot incearca. Atunci e mai greu, a doua oara nu mai vrea. Dar ii place la joaca, v-am spus ca s-a trezit din somn ca sa vina si ea la copii”, a explicat mama unei fetitei. Ceasul arata ca e ora 17. Timpul magiei pare a fi expirat, insa micutii isi iau bucurosi fluturasul si merg in saloane pentru a le arata mamicilor ce au facut azi. Fluturasul viitorului asistent e deja lipit pe perete, alaturi de alte creatii amuzante pe care le-a facut in orele trecute.
Si daca e ora 17, atunci e ora de joaca a celor mari. A copiilor trecuti de zece ani, dar ramasi la fel de mici in fata fricii de spital. Unul dintre ei e atit de fricos si rusinos, incit isi roaga mama sa il insoteasca in camera de joaca. E prima zi in care urca la etajul VII, dar e sociabil si arata ca e dispus sa invete cum sa isi invinga frica. „E a doua internare in spital, acum s-a mai obisnuit. Dar la inceput era fricos, cind era vorba sa il intepe sau sa ii ia analizele, imi spunea mereu sa merg cu el”, spune mama baiatului. El nu avea inca o branula, urma sa primeasca una a doua zi. „Ce facem noi ca sa nu ne mai doara cind punem branula?”, ii intreaba Amalia pe copii. „Punem vata, spirt, stringem din ochi, din pumni”, enumera copiii. „Si ne gindim la ceva frumos”, le sugereaza tinara. „Eu am fost la mare, am facut scufundari”, intervine repede un baietel. „Asa, deci cind iti pune branula, sa te gindesti ca acolo e ceva frumos, e marea, e soarele”, adauga Amalia. Dintr-o incapere a camerei de joaca, psihologul scoate un puzzle cu un corp uman. Pe rind, le arata copiilor partile anatomice si ii intreaba daca stiu cum se numesc si la ce ii ajuta. Dupa ce le explica importanta unui stil de viata sanatos, psihologul le aduce copiilor un mulaj al corpului uman in miniatura, iar copiii scot organele, le analizeaza si invata sa le puna la loc, asa cum sint ele asezate si in corpul lor. Se face ora 18, asa ca voiosi, copiii merg la leul curajos si isi iau stampilele pe care le vor arata mindri mamicilor, pentru ca si-au invins frica si astazi.
„La copii vii cu planurile A, B, C si D”
Pe parcursul celor doua ore de joaca, copiii au fost coordonati in activitati si de Irina, voluntarul abia inscris in Asociatia „Little People”. „La copii nu vii niciodata cu un singur plan, vii cu planurile A, B, C si D. Scopul nostru este acela ca ei sa se obisnuiasca cu tratamentele, cu branulele. Mie mi-au dat lacrimile instantaneu atunci cind mi-a pus baiatelul branula, pentru ca oricit le explici, e un prag de care nu reusesti sa treci ca sa ii ajuti. Si atunci le mai oferi si un zimbet, pentru ca nu e multa lume care sa isi dedice timpul doar ca sa fure un zimbet de la copii. Dar cind ii vezi cum se bucura, ca au uitat si de perfuzii, si de tratamente, e cea mai mare satisfactie pe care poti sa o ai”, si-a motivat Irina Enache, in virsta de 22 de ani, alegerea de a fi voluntar pentru copiii bolnavi de cancer. Programul „Nu mi-e frica” implementat de Asociatia Little People este unul in premiera in Romania si a debutat la inceputul acestui an. „Este un program bazat pe tehnici ale terapiei prin joc cu tematica medicala si care le ofera copiilor posibilitatea sa se joace cu materialele sanitare. Exista acea teama inoculata de unii parinti, o cutuma: «Daca nu esti cuminte, chem doctorul sa iti faca injectia». Si atunci, desi copiii poate nu au luat contact cu mediul spitalicesc, au o frica nejustificata atunci cind ajung aici, pe linga teama de durere, pentru ca nu stiu ce li se intimpla. Noi incercam sa ii dam spitalului o alta dimensiune, medicul e un prieten, nu un dusman, perfuzia reprezinta soldateii care ne ajuta sa luptam impotriva bolii, cu seringa ajunge tratamentul la noi”, a explicat Amalia Kuglis, managerul operational al Asociatiei „Little People” in Iasi.
„Unii vin la trei ani si iti spun ca au leucemie”
De formatie psiholog, Amalia a adaugat ca jocul este oportunitatea prin care copiii isi transpun temerile si prin care, totodata, si le inving. „Prin joc apar intrebari, sint lucruri spontane, dar pot reiesi anumite temeri ale lor, pentru ca ei proiecteaza totul in papusi. Ei nu spun ca lor le este frica, ei vin si spun ca lui Guti ii este frica si atunci noi le explicam ce trebuie sa faca Guti ca sa nu ii mai fie frica si ei absorb informatia si o raporteaza apoi la ei. Tocmai asta inseamna tehnicile de terapie prin joc cu tematica medicala, faptul ca micutii isi pot expune temerile firesti”, a mai spus Amalia Kuglis. Pentru ca unii parinti aleg sa nu discute cu copiii despre diagnosticul lor si despre mediul spitalicesc, voluntarii Asociatiei „Little People” ii invata pe copii sa isi accepte diagnosticul, oricare ar fi el, si sa accepte, totodata, tratamentul. „Uneori parintii aleg sa nu comunice deschis cu cei mici, iar asta nu e intotdeauna cea mai buna varianta. Dar noi nu putem lucra decit cu copiii, unii din ei nici nu stiu de ce anume sint bolnavi, altii vin, la trei, patru ani, si iti spun ca au leucemie. Scopul nostru e ca acesti copii sa aiba speranta, sa fie complianti la tratament. Pentru cei care fac radioterapie am facut si concursuri de cine sta cel mai mult nemiscat, pentru ca ei la tratament asa trebuie sa stea. Iar pentru parinti avem un ghid cu informatii de baza despre cancer si tratament pe care il oferim, pentru ca stim ca acolo gasesc raspunsurile de care au nevoie”, a precizat psihologul. Totodata, pentru ca parintii aleg, uneori, sa ii rasfete pe copii prea mult, voluntarii au menirea de a-i invata, prin joc, sa respecte limitele si sa relationeze sanatos cu cei din jur, chiar daca parintii ii invatasera ca totul e al lor.
Citiva copii au invins boala
„Un alt lucru care ii motiveaza foarte mult e Grupul Temerarilor, al adolescentilor care au invins cancerul. Cei internati ii privesc pe temerari ca pe niste idoli si noi le vorbim mereu de grup, le aratam poze din tabere si le spunem ca atunci cind vor termina tratamentul, vor face si ei parte din acest grup. Acest lucru le aduce speranta si ii motiveaza sa lupte”, a precizat Amalia Kuglis. Rezultatele programelor desfasurate de catre Asociatia „Little People” nu au intirziat sa apara, conform voluntarilor. Acomodarea cu mediul spitalicesc este primul lucru pe care il pot observa la copii in urma jocului cu teme medicale, iar apoi atitudinea fata de procedurile medicale este cu totul alta fata de acum citeva luni. Totodata, copiii au invatat sa isi controleze durerea si sa o suporte, pentru a-si putea primi tratamentul. „Stiti ce greu este sa prinzi vena unui copil caruia ii este frica? Este incredibil de greu. Voluntarii de la Asociatia Little People ne ajuta sa dam o dimensiune umana actului medical, una psihologica. Daca un copil este motivat sa lupte impotriva bolii, sansele de vindecare cresc simtitor. Voluntarii ii ajuta pe copii sa suporte punctiile venoase, rezonanta magnetica, biopsiile, anesteziile, sint proceduri frecvente si dureroase, iar ei inteleg, prin program, ca sint importante ca sa se vindece. Daca i-ati vedea pe copilasi la ora 16 cum se bucura cind merg la camera de joaca si cum le asteapta pe fete, ati intelege cit de importanta este pentru ei aceasta terapie”, a conchis dr. Valentin Munteanu, managerul Spitalului „Sf. Maria”. Plec din camera de joaca a Spitalului „Sf. Maria”, dar nu inainte de a observa ca pe pervazul ferestrei sta rezemata o plansa colorata pe care copiii au lipit obiecte medicale. E dovada ca, intr-o ora, dintr-o zi, si-au luat inima in dinti si au pus mina pe acele obiecte de care fugeau, pentru a si le face prieteni si a invinge boala.
