Copiii care plâng isteric nu trebuie ignoraţi

Un copil care are crize repetate de plâns suferă. El nu se răsfaţă, aşa cum sunt mulţi tentaţi să creadă. Se recomandă abordarea calmă a isteriilor celor mici.

Când copilul se aruncă pe jos, începe să urle şi plânge aparent fără motiv, reacţia generală a adulţilor este: “e un răsfăţat” ori “este prost-crescut”.

De multe ori se întâmplă ca şi părinţii să creadă la fel, aşa că nu ezită prea mult până la încercarea de a-l calma cu o palmă sau cu o pedeapsă care nu face decât să-l sperie, să-i amplifice suferinţa şi chiar să-l traumatizeze pe cel mic. “Plânsul nu este un simplu moft sau un capriciu al copilului. Plânge pentru că nu are altă modalitate de a cere, de a spune, de a întreba”, explică psigologul Cristina Călărăşanu.


“Nu conta cine îl supăra, el urla şi dădea în mine”

La cei 4 ani şi jumătate ai lui, Octavian, un băieţel din Cluj-Napoca, a depăşit de curând perioada în care “era mic” şi plângea mult. Timp de aproape doi ani, el avea zilnic crize de plâns.

“Când intram cu el în casă, nu păşeam bine peste prag că se arunca jos şi începea să plângă. Era un plâns isteric, fără lacrimi, pe care nu reuşeam să-l înţeleg. El vorbea deja destul de bine, însă nu îmi spunea niciun cuvânt care să-mi arate ce îl supără de fapt”, spune Narcisa, mama lui.

Copilul plângea şi îşi lovea mama repetat. “Nu conta cine sau ce îl supăra, el urla şi dădea în mine”. Mama a stat de vorbă cu un psiholog şi şi-au dat seama împreună care era cauza. “Copilul se manifesta astfel pentru că simţea nesiguranţă, iar acest lucru era cauzat de faptul că în jurul lui se aflau şase oameni: doi părinţi şi patru bunici, iar fiecare venea cu propriile reguli. Dacă eu îl pedepseam pentru ceva, intervenea bunica şi-l ierta, ceea ce îl făcea să simtă nesiguranţă”.

Lovea copilul, lovea şi mama

Părinţii lui Octavian au stabilit reguli clare în casă, însă isteriile băiatului n-au dispărut peste noapte. Mama a început să îi abordeze crizele cu blândeţe. N-a mers. Apoi a încercat altă strategie. Când începea criza, pleca de lângă el şi-i zicea: “Când te calmezi, mă chemi sau vii la mine şi suntem iar prieteni”. Nici aşa nu a mers, iar acest lucru a făcut-o de câteva ori pe Narcisa să cedeze nervos.

“Făcea crize de câteva ori pe zi şi se întâmpla ca o dată la trei săptămâni să îmi ies din fire şi, atunci când mă lovea, îi răspundeam la fel”. Scandalul devenea şi mai mare, frustrarea puştiului creştea, iar mama avea remuşcări.

În cele din urmă, a găsit răspunsul: “Mi l-am făcut partener şi am început să-l încurajez în momentele de linişte. Îl întrebam dacă îşi aduce aminte cum, atunci când era mic, făcea rele (chiar dacă acest lucru se întâmplase cu puţin timp în urmă), şi îi spuneam cât de mult apreciez că acum, mare fiind, nu mai face”. Această abordare, dublată de o atitudine de susţinere afectivă în timpul crizelor, a dus la diminuarea isteriilor.

Pedepsele nu ajută

Psihologul Cristina Călărăşanu spune că plânsul nu este o “trăsătură” a copilului, ci o formă de exprimare a ceea ce simte: “Uneori e vorba de situaţii de frustrare, în care copilul nu poate obţine ceea ce doreşte, alteori de situaţii în care- i e teamă, e confuz, sau de situaţii încărcate de suferinţă”.

Părinţii trebuie să se îngrijoreze atunci când plânsul apare foarte frecvent sau foarte brusc, aparent fără motiv, atunci când se transformă în adevărate crize însoţite de manifestari somatice (tuse, vomă, dureri) sau de manifestări agresive (lovit, muşcat, spart). “Aceste manifestări sunt un indicator al dificultăţii şi al suferinţei în care se află copilul şi din care nu ştie cum să iasă”.

Primul impuls al părinţilor e să stopeze criza sub orice formă: promisiuni, pedepse, vi olenţă. Psihologul spune că nu e suficient dacă părintele calmează pe moment copilul sau dacă-i oferă o alternativă de scurtă durată. “Copilul trebuie ajutat să spună în cuvinte ceea ce simte, să găsească altă modalitate de exprimare. E nevoie să-i cultivăm capacitatea de a ne vorbi despre ceea ce se întâmplă cu el”.

Dincolo de comunicare, regulile clare îl fac pe cel mic să accepte limite şi îi dau siguranţă. “Copiii îşi construiesc treptat limite şi acceptă amânarea unor dorinţe. Părinţii sunt cei care îi pot ajuta la construirea acestor limite prin capacitatea lor de a formula reguli şi de a ajuta copilul să dea o semnificaţie la ceea ce simte în acele momente”, completează psihologul.

De altfel, cercetătorii în domeniul afectivităţii au descoperit că e imposibil să răsfeţi un copil prin faptul că răspunzi crizelor lui. Dimpotrivă, acest lucru creează fundaţia solidă a încrederii şi a siguranţei până la vârsta de un an. Teoriile moderne spun că inhibarea copilului, atunci când simte nevoia să plângă, duce ulterior la probleme emoţionale şi de comportament. De aceea, când un copil plânge, e important ca măcar unul dintre părinţi să stea aproape de el.

evz.ro




NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ