Cum a făcut un domnitor vasluian dreptate României, alungându-i pe călugării lacomi din țară care duceau în străinătate un sfert din averea țării

PUTEREA MĂNĂSTIRILOR ÎNCHINATE ȘI SĂRĂCIA POPORULUI… În preajma domniei lui Alexandru Ioan Cuza, o parte considerabilă din bogățiile și pământurile țării se afla în mâinile mănăstirilor administrate din afara țării. Se estimează că aproximativ un sfert din suprafața arabilă a Principatelor Române era deținut de aceste așezăminte bisericești, toate fiind mănăstiri închinate, adică dedicate unor centre religioase din afara țării, precum cele de la Sfântul Munte Athos sau alte patriarhii grecești. Aceste mănăstiri adunau anual venituri uriașe (circa 7 milioane de franci la acea vreme) din exploatarea moșiilor, însă banii luau calea străinătății, fiind cheltuiți de călugării greci fără nicio socoteală față de autorități și fără vreun beneficiu pentru populația română. În plus, călugării străini care administrau mănăstirile aveau un statut privilegiat, nu se supuneau legilor țării și nu dădeau seamă nimănui, acumulând averi imense și ignorând cu desăvârșire obligațiile către stat. O situație parcă trasă la indigo, față de situația din prezent, numai că marile puteri europene ne administrează acum zăcămintele, companiile de utilități, dar și comerțul, prin așa-zisele companii multinaționale. Numai că acum avem și o clasă privilegiată care primește pensii speciale, nefiresc de mari, care împovărează și mai mult bugetul țării și pe care nicio reformă nu-i atinge, așa cum în trecut nimeni nu putea reforma situația mănăstirilor din Principatele Române. Toate încercările de reformă, de dinaintea lui Cuza, fuseseră zadarnice – Regulamentul Organic introdusese obligația ca mănăstirile să plătească o parte (un sfert) din venituri către visteria statului, însă această prevedere rămăsese literă moartă, călugării greci refuzând să se conformeze. Sprijinite de puteri precum Imperiul Otoman și Rusia (care protejau Patriarhia de la Constantinopol), mănăstirile închinate deveniseră practic enclave intangibile, scăpate de sub controlul autorităților românești. În contrast, în satele de pe moșiile acestor mănăstiri domnea sărăcia și nedreptatea, se ajunsese ca ogoarele țării să hrănească luxul unor călugări străini, în timp ce țăranii trăiau cu teama constantă de abuzuri.

Abuzurile comise pe moșiile mănăstirești au devenit, în anii de dinaintea reformei, tot mai cunoscute și mai greu de tolerat. În Moldova în special, numeroase mănăstiri închinate erau vestite pentru comportamentul asupritor față de localnici. Plângeri după plângeri au fost înaintate ispravnicilor și autorităților despre felul în care călugării administrau pământurile. De pildă, în ținutul Vasluiului se vorbea despre călugări care profitau de orice ocazie pentru a-i sancționa pe țărani: dacă vitele oamenilor pășteau din greșeală pe vreo bucățică de teren mănăstiresc, imediat erau prinse și confiscate, fără a mai fi înapoiate proprietarilor. Deseori, animalele erau luate chiar și atunci când nu se aflau pe pământul mănăstirii, se întâmpla ca vitele să fie ridicate de pe alte imașuri sau de pe marginea drumului, călugării pretinzând că au „stricat iarba” mănăstirii. Satele dimprejurul acestor așezăminte sufereau de pe urma lipsei de scrupule a unor egumeni și călugări străini, care aplicau așa-numitele „obiceiuri ale pământului” într-o manieră lacomă, de parcă ar fi fost stăpânii absoluți ai domeniilor.

Domnitorul Cuza a fost singura speranță a țăranilor din Principate

Nemulțumirea populară creștea. Țăranii, neputându-se lupta de unii singuri cu o instituție atât de puternică precum Biserica (mai ales când aceasta se bucura de protecție externă), și-au îndreptat speranțele către domnitorul Cuza. Se știa despre Cuza Vodă că are o fire dreaptă și că obișnuiește să asculte necazurile oamenilor de rând. Astfel, în multe locuri, s-au redactat jalbe (petiții) către domnie, detaliind abuzurile suferite și cerând dreptate. Un asemenea demers a pornit și din satele de lângă schitul Vladnic (comuna Albești) din jud. Vaslui, după nenumărate plângeri rămase fără rezultat, sătenii s-au hotărât să trimită o jalbă direct lui Vodă, descriind purtarea călugărilor greci de acolo. Glasul poporului cerea intervenția domniei împotriva acestor nedreptăți strigătoare la cer.

Cuza Vodă, domnitorul care se amesteca între oameni

Alexandru Ioan Cuza a rămas în memoria populară nu doar prin reformele sale, ci și prin felul său inedit de a se amesteca printre oameni pentru a vedea cu ochii lui realitatea. Se povestește că adesea pleca din reședința domnească îmbrăcat simplu, uneori în haine țărănești sau de negustor, pentru a nu fi recunoscut. Însoțit de câte un aghiotant de încredere sau de vreun colaborator (precum ministrul Mihail Kogălniceanu), Cuza călătorea neanunțat prin diverse colțuri ale Moldovei, ascultând păsurile oamenilor și surprinzând adevărul din teren. Aceste întâmplări, transmise din generație în generație ca legende populare, îl înfățișează pe Cuza ca pe un domnitor justițiar, hotărât să-și folosească puterea pentru a-i proteja pe cei nevoiași de abuzurile boierilor sau ale călugărilor bogați. Din anecdotica populară s-au păstrat două episoade grăitoare petrecute pe moșiile mănăstirești din județul Vaslui. Ambele îl au ca erou pe Cuza deghizat și investigând pe ascuns plângerile țăranilor. Prima poveste se desfășoară la schitul Vladnic, unde domnitorul, sub chipul unui negustor, descoperă lăcomia călugărilor și îi pedepsește. Cea de-a doua se petrece pe moșia mănăstirii Chițoc din Mânjești, unde Cuza ajunge chiar să fie arestat de slujitorii mănăstirii, spre marea lor surpriză ulterioară. Aceste legende, deși înfrumusețate pe alocuri, reflectă realitatea vremii și justifică măsurile radicale pe care Cuza le va lua în 1863. 

Legenda de la Schitul Vladnic: Cuza Vodă deghizat în negustor

Schitul Vladnic, aflat la marginea unei întinse păduri din zona Corni-Albești / Vutcani. Legenda povestește că, într-o primăvară, pe drumul de lângă schit și-au făcut apariția doi negustori străini într-o căruță, însoțiți de un vizitiu. Caii obosiți ai negustorilor s-au oprit la marginea drumului, lângă o pajiște, ca să pască iarba verde. Nici nu apucaseră bine animalele să se adape, când de la mănăstire au năvălit asupra lor șase călugări înarmați cu ciomege și topoare, care au început să-i ocărască pe musafiri și să strige cât îi ținea gura: „Ce căutați, măi tâlharilor, pe moșia noastră? De ce ne-ați stricat iarba de cosit?”. Cei doi negustori, unul mai tânăr, altul mai în vârstă, au încercat să-și ceară iertare, spunând că nu și-au dat seama că pajiștea aparține mănăstirii și că nu au vrut să facă stricăciune. Unul dintre călugări, însă, i-a lovit furios cu ciomagul și a poruncit celorlalți: „Haideți, fraților, puneți mâna pe hățuri!”, să lege caii la căruță și să ducă prada sus la mănăstire. Astfel, negustorii și vizitiul lor au fost luați prizonieri și escortați la schit, direct în fața starețului, pentru judecată. Aici, fără prea multe cercetări, starețul, un egumen grec, a dat sentința: căruța și caii vor fi confiscați în folosul mănăstirii, iar pe deasupra cei doi „vinovați” trebuie să plătească și o amendă în bani pentru presupusul prejudiciu adus. La auzul acestei pedepse aspre, negustorii au protestat: „Dar, cuvioase părinte, nu-i destul că ne lăsați fără căruță și cai, ne mai cereți și bani? N-avem de unde să dăm!”. Starețul nu a fost înduplecat: „La noi așa e legea, obiceiul pământului!”, a tunat el, insistând că așa se face dreptate pe moșia mănăstirii Vladnic. Disperați, negustorii au amenințat că se vor plânge lui Vodă despre această nedreptate, însă egumenul a izbucnit în râs și i-a batjocorit: „Ce, voi credeți că nouă ne-i frică de Vodă al vostru? Este un blestemat fără Dumnezeu, un anticrist care s-a pus în slujba prostimii!”. Pentru că cei doi nu aveau să plătească amenda, starețul le-a poruncit cu asprime: „Lepădați mantalele de pe voi în prețul banilor și plecați cu Dumnezeu!”, cu alte cuvinte, să-și dea hainele de pe ei ca plată și apoi pot pleca.

Poveste cu final fericit: domnitorul și-a arătat adevărată față, starețul a înghețat de groază

În acel moment, deznodământul legendei aduce o întorsătură spectaculoasă. Cei doi negustori s-au privit și, oftând, au început să-și dezbrace mantalele groase de călători. Dar când negustorul cel tânăr și-a lepădat haina, sub ea a ieșit la iveală uniforma strălucitoare cu fireturi și decorații a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza însuși. Starețul și călugării din jur au înghețat de groază, realizând pe loc în ce bucluc au intrat. Cuprinși de spaimă, au căzut în genunchi înaintea domnitorului, bâiguind: „Îndurare, Măria Ta, iertare…!”. Însă Cuza Vodă nu avea de gând să arate milă față de asemenea abuzuri. Privindu-l aspru pe stareț, i-a rostit sentința pe loc, adresându-se totodată și însoțitorului său, negustorul mai bătrân care nu era altul decât Mihalache (Mihail) Kogălniceanu, ministrul de interne: „Mihalache, să iei măsuri ca, în cel mai scurt timp, să nu mai văd picior de călugăr la această mănăstire, iar vitele și toate terenurile dimprejur să fie împărțite la țărani.”. Am înțeles, Măria Ta!, a venit prompt răspunsul lui Kogălniceanu. Legenda spune că, după această întâmplare, porunca lui Cuza a fost îndeplinită întocmai. Călugării greci au fost alungați și au părăsit schitul Vladnic, care a fost închis. Țăranii din satele vecine au primit pământ pentru pășunat și și-au recuperat animalele, nemaifiind nevoiți de atunci să se teamă de nimeni pe acele meleaguri.

Legenda de la Mănăstirea Chițoc: confruntarea cu călugării greci

O altă istorisire din bătrâni, consemnată și într-un articol din revista „Convorbiri literare” (1939), ne înfățișează un episod similar petrecut pe moșia mănăstirii grecești Chițoc din Mânjești. Domnitorul Cuza, aflat într-o plimbare prin acele locuri, ar fi dorit să vadă cu ochii lui cum trăiesc țăranii de pe moșiile mănăstirilor închinate. Îmbrăcat simplu, într-o căruță țărănească trasă de un singur cal (pe nume Pântănogul, spune legenda), el era însoțit doar de un vizitiu credincios, poreclit Afurisitu. La un moment dat, drumul său a intrat pe întinsul domeniu al mănăstirii Chițoc, care se întindea de la Albești până aproape de orașul Vaslui. Vizitiul l-a prevenit pe domnitor că acel drum de câmp aparține „grecilor” (călugărilor străini) și că „o călătorie pe moșia grecilor este mai mult decât periculoasă”, însă Cuza a răspuns liniștit că „suntem pe un drum obișnuit și nu facem nici o stricăciune”, continuându-și calea. Nu mică i-a fost mirarea vizitiului când, curând după ce au trecut de pădure, patru vătafi călare ai mănăstirii le-au ieșit înainte ca niște străjeri. Aceștia, văzând căruța care îndrăznise să străbată pământurile Mânjeștilor, i-au somat pe trecători să se oprească. Au declarat că drumeții au călcat „unde nu trebuia” și, potrivit rânduielilor starețului, orice intrus prins pe moșia mănăstirii va fi pedepsit. Mai mult, au anunțat că li se va confisca pe loc căruța și calul, bunurile urmând a fi reținute de mănăstire. Cuza s-a supus somației, fără să-și dezvăluie identitatea, și a fost condus sub pază împreună cu vizitiul său la sediul administrativ al mănăstirii Chițoc din Munteni de Jos. Acolo, slugile călugărilor, obișnuite să vadă țărani legați și aduși pentru pedeapsă, nu au bănuit cine ar putea fi nou-venitul. Totuși, legenda menționează că un călugăr, care în tinerețe fusese cioban pe moșia familiei Cuza, l-a recunoscut pe domnitor după înfățișare. Călugărul cu pricina a dat fuga speriat să-și anunțe superiorii: „a venit Cuza Vodă, adus de vătafi!”, le-a șoptit el celorlalți, îngrozit. La început, nimeni nu l-a crezut, părea de neconceput ca însuși domnitorul să fie adus ca osândit la mănăstire. Dar în scurt timp vestea a ajuns la urechile starețului care, auzind numele lui Cuza, a început să tremure. Egumenul a ieșit imediat pe verandă, încercând să pară calm, dar ochii îi trădau panica. Cuza Vodă, în hainele sale țărănești, îl aștepta „destul de nervos” pe prispă, înconjurat de cei patru vătafi care acum aflaseră pe cine aduseseră sub escortă. 

Domnul Cuza pedepsește călugării de la Mânjești

În liniștea apăsătoare, domnitorul l-a privit țintă pe stareț și i-a adresat o întrebare tăioasă: „Dar tu cine ești?” Starețul, cu o plecăciune servilă, a bâiguit: „Cu… cu plecăciune, Măria Ta, sunt sluga Voastră și starețul mănăstirii Chițoc.” Cuza a încuviințat scurt: „Am înțeles. În loc să slujiți altarului și lui Dumnezeu, vă îngrijiți de averi, prigonind poporul.”. La auzul acestei acuzații directe, starețul a început să se smerească și să ceară iertare: „Ertare, Măria Ta! Ce întâmplare neplăcută v-a adus atâta supărare?”. Cuza Vodă, însă, i-a răspuns pe un ton aspru că nu este vorba de nicio „întâmplare”: „Nu-i nicio întâmplare. Am mers cu căruța pe moșia voastră și am fost adus aici ca să fiu pedepsit.”. Speriat, starețul a exclamat că „cine a îndrăznit să facă una ca asta își va pierde capul!”, încercând să dea vina pe subalterni. Dar Cuza i-a retezat imediat orice șansă de scăpare, tunând: „Nu e nimeni vinovat decât numai tu! Toți cei care m-au adus aici n-au făcut decât să execute ordinul tău de prigoană împotriva poporului. Căci dacă pe domnul țării îl duceți la osândă fără nicio vină, atunci pe țărani și pe proști îi puneți la caznă cu zilele și cu anii!”. Fără să mai stea pe gânduri, Vodă a decis să acționeze pe loc. „Să-mi vină călărașii!”, a poruncit el. Unul dintre vătafii de față, acum conștient că are în față domnitorul, a zbughit-o imediat călare spre cea mai apropiata cazarmă militară. În scurt timp, cinci călărași (soldați de cavalerie ai armatei) au sosit în curtea mănăstirii, prezentându-se înaintea lui Cuza Vodă. Ofițerul trimis în fruntea plutonului a salutat, așteptând ordine. Domnitorul s-a ridicat drept și a grăit răspicat în fața tuturor: „Sunt domnul țării românești, Alexandru Ioan Cuza!”. La aceasta, comandantul trupelor a răspuns fără ezitare: „Vă cunosc, Măria Voastră, fiindcă am slujit sub ordinele Măriei Tale!”. „Bine!” – a continuat Cuza – „Atunci să-mi arestezi pe Prea-Sfințitul stareț și să-l trimiți la Mitropolia din Iași, din ordinul meu. Iar odată cu el, vei ridica toate condicile (registrele) moșiei și cele de administrare ale averilor mănăstirii Chițoc.”. „Am înțeles, Măria Ta!”, veni răspunsul. Cuza a încuviințat: „și acum vreau să văd executarea.” Într-o clipă, călărașii s-au și pus în mișcare să ducă la îndeplinire porunca domnească.

Călugări arestați

Realizând dezastrul ce se abate asupra lui, starețul a căzut în genunchi înaintea lui Cuza, cuprins de disperare, și a început să implore iertare. Era însă prea târziu pentru lacrimi. Fără să-i mai acorde vreo atenție, Cuza a făcut semn vizitiului Afurisitu să pregătească iar căruța pentru domnitor, vizita se încheiase, iar acum el și însoțitorul său erau liberi să plece. În vreme ce Vodă urca liniștit în căruța țărănească, cavaleria îl scotea pe stareț pe poarta mănăstirii, ținându-l strâns ca pe un osândit. Călugării greci de la Chițoc au fost înlăturați, așezământul rămânând pustiu pentru o bună bucată de vreme. Se spune că, după un timp, chiar clădirea administrației mănăstirii a ajuns să fie folosită drept casă de locuit de către unul dintre localnicii care fusese cândva prigonit de acei călugări. Când Cuza a ieșit pe poartă, purtat de credinciosul Pântănog, o mulțime de oameni se strânsese deja în curtea mănăstirii, erau foștii clăcași, țiganii robi ai mănăstirii (eliberați deja prin reformele anterioare ale lui Cuza) și slujbașii, care veniseră să vadă minunea. Cu toții priveau uimiți și, pe măsură ce conștientizau ce se petrecuse, au căzut în genunchi în urma căruței domnești, strigând: „Să trăiești, Măria Ta!”.

Secularizarea averilor mănăstirești – sfârșitul unei nedreptăți istorice

MĂSURI CURAJOASE… Poveștile de mai sus, la granița dintre legendă și adevăr istoric, ilustrează motivele puternice care l-au determinat pe Alexandru Ioan Cuza să treacă la secularizarea averilor mănăstirești în anul 1863. Abuzurile săvârșite de mănăstirile închinate, mai ales cele aflate sub controlul călugărilor străini, reprezentau un fenomen răspândit ce frâna dezvoltarea țării și alimenta o adâncă nemulțumire socială. Cuza Vodă, fidel principiului său de a guverna pentru binele obștesc, a înțeles că trebuie să pună capăt acestei situații. Reforma pe care a inițiat-o a fost, în esență, un act de dreptate istorică: averile imense ale mănăstirilor (pământuri, păduri, veniturile din agricultură) au fost trecute din proprietatea Bisericii în proprietatea statului român. Legea Secularizării, votată în decembrie 1863, a vizat toate mănăstirile, atât cele închinate (subordonate grecilor), cât și cele neînchinate, pentru a nu părea o măsură îndreptată pe criterii xenofobe. În total, 75 de mănăstiri închinate (44 în țara Românească și 31 în Moldova) cu 560 de moșii au fost secularizate, însumând circa un sfert din teritoriul agricol al țării, la care se adăugau întinse suprafețe de pădure. Cu un singur act legislativ, Cuza a recuperat pentru națiune o parte uriașă din avuția țării care până atunci fusese exploatată fără scrupule și trimisă peste hotare.

Cuza a condus reforma cu o mână de fier în ciuda opoziției imperiilor de atunci, cel rus, cel otoman și cel austro-ungar

CONDUCĂTOR PROVIDENȚIAL… Desigur, o asemenea măsură radicală a stârnit reacții. Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a încercat inițial o soluție pașnică, a oferit despăgubiri substanțiale călugărilor greci, se vorbea de 82 de milioane de lei (o sumă enormă pentru bugetul de atunci). Însă conducerea Bisericii din Constantinopol, convinsă că marile puteri garante (Imperiul Otoman, Rusia, Austro-Ungaria) vor interveni în favoarea sa, a refuzat orice despăgubire. Calculul lor s-a dovedit greșit, Cuza a mers înainte, sfidând protestele Imperiului Otoman, și a aplicat legea fără să plătească nimic celor care își pierduseră privilegiile. Pe plan extern, emisarii români (precum diplomatul Costache Negri) au lucrat intens pentru recunoașterea reformei, iar în anii următori problema mănăstirilor închinate a fost declarată închisă definitiv. Pe plan intern, secularizarea a avut efecte imediate benefice, moșiile secularizate au devenit Domenii ale Statului, iar o bună parte din ele au fost ulterior împărțite țăranilor odată cu reforma agrară din 1864, care a împroprietărit zeci de mii de familii de clăcași. Practic, pământurile muncite de veacuri de țărani au ajuns, în sfârșit, în mâinile lor, împlinindu-se astfel o mare dorință a revoluționarilor pașoptiști și a generațiilor de asupriți.