VASLUIUL COMUNIST… După ce, în prima parte a acestui articol, am explorat Vasluiul din perioada regalității, cu transformările sale din timpul celor două războaie mondiale și anii interbelicului, continuăm acum călătoria noastră prin istoria orașului. În această a doua parte, pășim într-o epocă care a lăsat urme adânci nu doar în arhitectura și economia Vasluiului, ci și în mentalitatea oamenilor, perioada comunistă. Cum a fost rescris destinul orașului prin industrializare, sistematizare, constrângeri politice și reforme forțate?
Anii de după 1945 au adus pentru Vaslui transformări, dictate de regimul comunist instalat treptat în România. În primii ani postbelici, puterea locală a fost preluată de reprezentanții Partidului Comunist, care au epurat vechile elite și au implementat politici de tip sovietic. Un moment definitoriu a fost 11 iunie 1948, când a avut loc naționalizarea principalelor mijloace de producție. La Vaslui, naționalizarea a vizat, printre altele, Spitalul Israelit și școala evreiască „Assey Tow”. Tot în 1948, toate fabricile și atelierele, inclusiv mica topitorie de cânepă sau morile din Vaslui, au trecut în proprietatea statului. Mici industriași locali și comercianți au fost deposedați de averi, unii fiind chiar arestați sub acuzații de „sabotaj economic”. Noua putere a urmărit, de asemenea, eliminarea vechilor elite boierești sau burgheze. La Vaslui, familia Mavrocordat, ultimii foști proprietari ai moșiei orașului, a avut un destin tragic. George Mavrocordat, moștenitorul palatului Mavrocordat și al fabricii de cărămidă din Vaslui, a încercat în 1948 să fugă din țară la mama sa stabilită în Franța, dar autoritățile i-au interzis categoric plecarea, considerându-l „periculos” și capabil să lege contacte cu dușmanii regimului. Rămas în țară, a fost nevoit să muncească ca simplu muncitor în propria fabrică, acum confiscată de stat, și a trăit în umilință și sărăcie. A murit în iarna lui 1963 la Vaslui, bolnav și singur, fiind înmormântat fără piatră de mormânt în cimitirul Eternitatea. Palatul Mavrocordat a fost transformat de regim, din 1956 a devenit Casa Pionierilor, iar după 1990 Palatul Copiilor, clădirea degradându-se ulterior deși e monument istoric. Acest exemplu ilustrează soarta multor altor familii înstărite din România comunistă. În plan administrativ, reforma din 1950 a desființat județele tradiționale. Județul Vaslui a fost desființat, teritoriul său fiind inclus inițial în Regiunea Bârlad (cu reședința la Bârlad). Mai apoi, în 1956, are loc o altă reorganizare: orașul Vaslui și fostele raioane (plăși) Vaslui, Fălciu, Tutova sunt arondate Regiunii Iași. Acest statut subordonat a făcut ca, în anii ’50, Vasluiul să piardă o parte din importanța administrativă și, implicit, investițiile majore au ocolit orașul, preferând Bârladul sau Iașiul. În statistici, evoluția demografică reflectă această stagnare: în 1948, Vasluiul avea 13.738 locuitori, iar în 1956 – 15.197 locuitori, o creștere modestă în 8 ani, datorată unui spor natural scăzut după război. Anii ’50 au fost dificili, populația a îndurat foametea din 1946-1947, apoi rigorile sovietizării, colectivizarea agriculturii în satele din jur (finalizată la începutul anilor ’60) a sărăcit țăranii, mulți fiind forțați să se mute la oraș în căutare de lucru. Vasluiul, neavând încă mari întreprinderi industriale, oferea puține locuri de muncă non-agricole, astfel că nivelul de trai scăzut au caracterizat perioada.
Schimbările apărute în oraș după 1950
S-au înființat câteva cooperații meșteșugărești (de croitorie, încălțăminte, tâmplărie) și mici ateliere industriale de stat, de exemplu, s-a dezvoltat o brutărie, un atelier de reparații auto, o secție de prelucrare a lemnului etc. De asemenea, autoritățile au început lucrări edilitare, sistemul de alimentare cu apă al orașului a fost refăcut și extins (inclusiv cu ajutorul lacului de acumulare Pușcași, amenajat în anii ’50 pentru a furniza apă Vasluiului), iar unele străzi au fost asfaltate în premieră. În 1957 s-a construit un nou sediu pentru școala Medie Mixtă (fostul liceu de fete). Cultural, s-a deschis un cinematograf (amenajat în clădirea vechiului teatru, redenumit „Cinema Vaslui”) și s-au organizat primele biblioteci muncitorești. Controlul Partidului Comunist asupra vieții era asigurat de activiști precum prim-secretarii de partid și președinții Sfatului Popular orășenesc (funcția echivalentă primarului în regimul comunist). În arhive, apar nume precum Vasile Ungureanu (președinte al Sfatului Popular în 1953), Vasile Baltă (1958-1962) sau Ioan Săvescu (1963) la conducerea orașului. Aceștia implementau linia partidului, supravegheau colectivizarea și promovau alfabetizarea și „culturalizarea” maselor. O figură originară din județul Vaslui care a atins culmile puterii în anii ’50 a fost chiar Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn, 1893 în Codăești, Vaslui), celebra lideră comunistă, ministru de externe al României între 1947-1952. Deși activitatea ei s-a desfășurat la București, faptul că provenea din zona Vasluiului este adesea amintit. Regimul a promovat și oameni ca Virgil Trofin (originar din Lipovăț, lângă Vaslui), care în anii ’60-’70 a ocupat funcții importante în conducerea PCR. Aceste personalități arată contribuția județului la nomenclatura comunistă, deși pentru vasluienii de rând asta nu s-a tradus neapărat în beneficii imediate. Spre finalul anilor ’50, orizontul Vasluiului a început să se schimbe. După moartea lui Stalin și dezghețul politic început de Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-au creat condițiile pentru o dezvoltare economică mai echilibrată a regiunilor. Un eveniment cu impact deosebit a fost reforma administrativ-teritorială din 1968, la 17 februarie 1968, România a revenit la împărțirea pe județe, iar județul Vaslui a fost reînființat în granițele sale istorice, reunind fostele raioane Vaslui, Tutova (Bârlad) și Fălciu (Huși). Orașul Vaslui a redevenit reședință de județ, recăpătând astfel statutul administrativ pierdut cu 18 ani în urmă. Acest moment a marcat practic începutul unei noi ere de dezvoltare pentru Vaslui, care avea acum prioritate la alocarea de resurse și investiții ca centru administrativ județean.
Industrializarea și dezvoltarea urbană în „Epoca de Aur” (1965-1989)
Anii conducerii lui Nicolae Ceaușescu (după 1965) au adus o industrializare accelerată a orașelor mici și mijlocii, ca parte a politicii de dezvoltare uniformă a regiunilor. Vasluiul, proaspăt devenit capitală de județ, a beneficiat din plin de aceste programe economice. Între 1965 și 1985, orașul s-a transformat radical: din târg a devenit un centru industrial în toată regula. Au fost construite de la zero mari întreprinderi, care au creat mii de locuri de muncă și au atras populație din mediul rural spre oraș. Dintre noile capacități de producție apărute în anii ’70 merită menționate: Întreprinderea „Mecanica” Vaslui, fabrică din industria constructoare de mașini, specializată pe producția de ventilatoare industriale și instalații de ventilație. Combinatul de Fire Sintetice „Moldosin”, o mare întreprindere a industriei chimice, producătoare de fire poliesterice și alte materiale textile sintetice. Întreprinderi de prelucrare a lemnului și mobilă, sectorul industriei materialelor de construcții și al bunurilor de consum a fost reprezentat de fabrica de mobilă (unde se realizau mobilier și placaj, cunoscută generic drept „Mobila” Vaslui). Întreprinderi textile și de confecții, Vasluiul a avut și unități de industrie ușoară, în special confecții și tricotaje, care angajau multe femei din oraș și împrejurimi. Întreprinderea de produse alimentare, care reunea mori, fabrici de pâine, lactate, o fabrică de conserve din legume-fructe etc., asigurând procesarea producției agricole din județ. Acest amplu proces de industrializare a transformat structura socială a Vasluiului. Populația a crescut exponențial: de la 17.960 locuitori în 1968 s-a ajuns la 46.181 locuitori în 1980 și apoi la 74.615 în 1990. Practic, în două decenii populația s-a cvadruplat, alimentată de migrația internă masivă a tinerilor din comunele vasluiene spre oraș pentru a lucra în noile fabrici. Autoritățile locale au trebuit să facă față acestei explozii urbane printr-o extensivă campanie de construcții de locuințe. Astfel, în anii ’70-’80 s-au ridicat cartiere întregi de blocuri cu 4 până la 10 etaje, schimbând complet aspectul urbei. Vechea stradă Ștefan cel Mare, odinioară mărginită de case boierești, a văzut alături de ele înălțîndu-se clădiri din beton.
Vaslui, orașul socialist
Centrul orașului a fost complet remodelat. Între 1970 și 1973 s-a construit un Palat Administrativ, sediul Consiliului Județean și al Prefecturii Vaslui. Alături, în piața centrală, s-a inaugurat un Complex Cultural: Casa de Cultură „Constantin Tănase”, considerată la finalul anilor ’70 drept una dintre cele mai moderne edificii de acest gen din țară. Pe latura sudică a noii piețe centrale, în aceeași perioadă s-a ridicat Hotelul „Racova”, o clădire înaltă destinată cazării turiștilor și delegațiilor (dotată la parter cu restaurant și cofetărie selectă). În apropiere, se afla și vechiul Palat al Telefoanelor (clădire din anii interbelici, ce adăpostea centrala telefonică), pentru o vreme cea mai înaltă clădire, până la apariția noilor blocuri. În mijlocul pieței centrale, în 1975, a fost amplasată statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare (realizată din bronz de sculptorul Iftimie Bârleanu), voievodul fiind considerat patron spiritual al județului. Această statuie monumentală, alături de turnul cu ceas al Prefecturii, a devenit simbol al Vasluiului.
Vasluiul capătă aspect de oraș puternic industrilizat
Pentru a acomoda nevoile noii populații urbane, s-au construit numeroase școli, grădinițe, licee. Liceul „Mihail Kogălniceanu” și-a extins capacitățile, în 1962 s-a finalizat corpul nou al liceului, permițînd școlarizarea unui număr tot mai mare de elevi (ulterior, în 1993, după Revoluție, liceul a mai adăugat un corp de clădire). De asemenea, a apărut un al doilea liceu teoretic în anii ’70, precum și licee industriale (legate de marile uzine). Un Centru școlar de Partid a funcționat în oraș, pregătind activiști și cadre tehnice. Sănătatea publică a fost deservită de Spitalul Județean Vaslui, rezultat din extinderea fostului Spital Unificat, noi secții și clădiri au fost adăugate în anii ’70 pentru a face față populației sporite. Toate aceste schimbări au făcut ca Vasluiul să fie declarat oficial municipiu în 1979, consfințind caracterul său urban dezvoltat. Dacă la începutul secolului XX era un târg amorțit, în anii ’80 Vasluiul era un oraș în toată puterea cuvântului, cu peste 50.000 de locuitori, străzi asfaltate și lumină electrică pretutindeni, transport în comun (autobuze), blocuri de locuințe și cartiere noi, zone industriale la periferie și un centru civic. Practic, fața orașului a fost complet schimbată de regimul comunist, o „schimbare la față” cu lumini și umbre, desigur. Printre „lumini” se numără modernizarea și oportunitățile oferite noilor generații, s-a format o clasă de specialiști și tehnicieni la Vaslui (ingineri, economiști, profesori) care altfel nu ar fi avut șansa afirmării într-un mediu rural. Nivelul de alfabetizare a atins cote mari, s-au pus bazele unor instituții de cultură (muzeu județean, casa de cultură, bibliotecă județeană etc.), iar orașul a cunoscut și o viață cultural-sportivă: echipe locale de fotbal și handbal activau, festivalul umorului „Constantin Tănase” a fost inițiat în 1970, aducând bienal pe scena vasluiană teatre de revistă și actori din toată țara.
Ce efect a avut planul „orașului socialist” asupra Vasluiului?
Însă au existat și „umbre”, dezvoltarea forțată a adus și unele distrugeri ale vechiului patrimoniu. Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat serios clădiri vechi precum teatrul/cinematograful din 1906, care a fost demolat după avarii, pe locul lui ridicându-se un bloc (blocul „BIG”). și Primăria veche din 1893 fusese deja demolată mai devreme, în 1942, după cutremurul din noiembrie 1940 o slăbise structural; pe locul ei s-a construit în 1960 un sediu nou al Primăriei, care a funcționat până în 1972, când administrația s-a mutat în Palatul Administrativ proaspăt inaugurat. În anii ’80, regimul a continuat demolările unor case vechi pentru a face loc blocurilor, schimbând ireversibil textura urbană istorică. Pe plan economic, sfârșitul anilor ’80 a adus stagnare, politicile lui Ceaușescu de rambursare a datoriei externe au dus la reduceri de materii prime și energie pentru fabrici. Multe întreprinderi vasluiene au început să aibă probleme de producție, iar magazinele orașului, altădată aprovizionate rezonabil, au ajuns goale. Oamenii făceau cozi la alimentele de bază, curentul electric era întrerupt mare parte din zi, încălzirea în apartamente lipsea. Aceste nemulțumiri, cumulate cu lipsa libertăților, mocneau în rândul populației la finalul deceniului. Din perspectiva conducerii locale, perioada comunistă târzie i-a avut ca primi-secretari orășenești de partid (conducătorii reali ai județului) pe activiști precum Nicolae Ignat (1977-1980) sau Grigore Munteanu (1981-1989). În schimb, Grigore Munteanu a fost ultimul reprezentant al regimului comunist la Vaslui, fiind înlăturat în timpul Revoluției din 1989.
Revoluția din 1989 la Vaslui
Valul revoluționar care a cuprins România în decembrie 1989 nu a ocolit nici micul nostru oraș. Dacă la Timișoara și București revolta populară împotriva dictaturii a fost violentă, la Vaslui evenimentele s-au desfășurat relativ pașnic. În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, vestea fugii cuplului Ceaușescu a adunat zeci de oameni în centrul Vasluiului, în fața sediului Comitetului Județean PCR (Palatul Administrativ). Manifestanții au scandat lozinci anticomuniste și au cerut demisia conducătorilor locali. Prima parte a anului 1990 a fost una de tranziție haotică. Teodor Tărnăuceanu a fost numit primar al Vasluiului (provizoriu) în 1990, până la organizarea de alegeri libere. Acesta a trebuit să asigure aprovizionarea orașului și ordinea publică într-o perioadă dificilă, marcată de penurii de produse și incertitudini. În 1992, au avut loc primele alegeri locale democratice după 50 de ani, iar vasluienii l-au ales ca primar pe Victor Cristea, care a rămas în funcție timp de patru mandate (1992-2008), contribuind la refacerea orașului în anii post-comuniști.
Perioada postdecembristă (anii ’90 și după)
ÎNCEPUTUL VASLUIULUI LIBER… Anii 1990 au fost pentru Vaslui, ca pentru multe orașe mono-industriale din România, o perioadă de adaptare dificilă la economia de piață. Marile fabrici ale epocii comuniste s-au confruntat cu lipsa comenzilor, concurența importurilor și management defectuos în noul context. Multe dintre ele au fost privatizate sau lichidate. Așa se face că întreprinderi-emblemă precum Mecanica, Moldosin, Mobila și fabrica de confecții au intrat în declin sau și-au închis porțile, lăsând mii de muncitori fără loc de muncă. șomajul a crescut alarmant la mijlocul anilor ’90, iar Vasluiul a căpătat reputația nefericită de oraș depresiv din punct de vedere economic. Mulți locuitori, mai ales tineri, au ales calea emigrării temporare sau definitive, unii spre orașe mai mari din țară (Iași, București), alții, în număr tot mai mare spre străinătate (Italia, Spania, ulterior Marea Britanie), în căutarea unui trai mai bun. Acest exod a făcut ca populația municipiului să scadă: de la 80.614 de locuitori în 1992 s-a redus la 69.066 în 2002 și la 55.407 în 2011. Cu toate acestea, anii ’90 au adus și libertăți noi și inițiative benefice. Comerțul, restrâns în comunism, a explodat în forme noi: piețe private, magazine particulare, apoi supermarketuri după 2000, toate au revitalizat sectorul, care a devenit „motorul” economiei locale după prăbușirea industriei socialiste. S-a dezvoltat o rețea de mici afaceri de familie, de la ateliere de panificație și mobilă la firme de construcții și transport. Treptat, orașul a început să se reorienteze spre servicii.
În prezent, Vasluiul este un oraș cochet care luptă să se adapteze la nouă ordine
GREU CU ADAPTAREA… Privind în urmă peste întregul secol XX, Vasluiul apare ca un oraș rezilient, care a traversat momente istorice cruciale, de la monarhie la republică, de la două războaie mondiale devastatoare la regimul comunist și apoi la democrație. Fiecare epocă a lăsat urme adânci în structura și spiritul orașului, clădiri, instituții, monumente, dar și mentalități și destine. Din vechiul târg, cu ulițe prăfuite, Vasluiul s-a transformat într-un municipiu modern, cu bulevarde largi și blocuri, fără însă a-și uita complet trecutul. Biserica Domnească întemeiată de Ștefan cel Mare veghează încă centrul orașului, Curțile Domnești medievale au fost scoase la lumină de arheologi și puse în valoare ca simbol al continuității istorice, iar numele străzilor și piațetelor amintesc de oameni și evenimente ce au modelat această comunitate. Astăzi, la decenii bune după încheierea secolului XX, Vasluiul continuă să evolueze, integrându-se în circuitul național și european. Trecutul său zbuciumat oferă lecții prețioase despre progres și declin, despre adaptare. Pentru publicul larg, povestea Vasluiului de peste veac este una a supraviețuirii, un oraș mic care a trecut prin mari furtuni ale istoriei, ieșind de fiecare dată întărit în felul său. În felul acesta, Vasluiul își merită locul în galeria orașelor românești care, deși nu metropole strălucitoare, au o istorie bogatăși un viitor promițător în măsura în care își valorifică moștenirea și potențialul comunității.
Se asteapta o istorioara completa cu primarii cu sefii Cj, deputati, senatori de Vaslui si sefii decocentratelor orasului Vaslui de dupa revolutie . Actuala populatie trebuie sa stie…
Reîmpărțirea administrativ teritorială a României sa făcut la cheremul dictatorului pentru a-și consolida puterea și pentru a-și promova ,,prietinii de facultate ” in funcții importante și așa a ajuns Vasluiul județ deoarece tovarășul țigan Virgil Trofin era unul dintre,,dragi tovarăși și pretini „,el va făcut capitală de județ în defavoarea Bârladului, erați un biet târg amărât și prăfuit pe atunci, faceți cheta și faceți țiganului o statuie că merită, pentru nedreptatea pe care a făcut-o țiganul a sfârșit trist,a fost executat la ordinul dictatorului, văd că m-ai scrie autorul articolului că aveați o fabrică de cărămidă, băi nene,tu știi ce înseamnă o fabrică?ce pupăză nici atât habar nu ai? suntem în secolul XXl,revenind la ultima parte a articolului ce-a cu Vasluil după revoluție ai omis un mare adevăr,cum sa dezvoltat? Aici l-ați avut pe ăsta,,care rămăsese pe drojdie ” și a gândito omul ca un ,, adevărat drojdier” și a găsit și soluția cum să fure el pentru Vaslui din banii de dezvoltare a celorlalte localități din județ, a mutat Basarabenii in Vaslui câte o mie sau mai mult in câteva garsoniere căci banii de la buget se repartizau in funcție de nr.de locuitori și șa celelalte localități au bătut pasul pe loc iar Vaslui a înflorit ,dar ,, ghinion ” cel ,, rămas pe drojdie” , după cum vă știe toată Romania, își așteaptă sentința,și va veni cât de Apropo este una,, dintre personalitățile ” pe care le-a dat Vasluiul neamului românesc.
Anonim ule,ești clar bârlădean. Ai o problemă .Noi,locuitorii de azi ai acestui oraș,un oraș infinit mai plăcut ochiului decât al vostru prețuit Barlad,nu suntem responsabili de deciziile politico-administrative din perioada comunistă. Muncim,trăim,respirăm aerul acestei localități de ani și ani.Da,era fabrica de cărămidă pentru acele vremuri și,da,era un “târg prăfuit”. Ca toate celelalte din țară. Așa ca,din motivul inadaptabilitatii voastre conjudețenilor ,se mai folosește uneori apelativul cu “m” și nu cel corect cu b. Dar,sunteți conjudețeni,repet,așa ca vă iertăm derapajele “ultra locale”. Hușenii ar fi mai îndrituiți să vorbească.Oricum,și ei au o părere nu tocmai ortodoxă despre Vaslui. Nu ca noi l-am fi ținut în brațe,acoperindu-l 10 ani pe înalt preafericitul curvar homosexual,corupător de minori și pedofil.Asa-i ca este ușor să arunci prostii si venin in media? Apropo’s,zonalilor,ultra locali lor,ce-ați mai făcut cu Kombasan-ul? Cu FEPA? Exact. Ce am făcut și noi cu Mecanica,Izolatoarele,Moldosinul. Vedeți cat de mult ne asemănăm? Deci? Nu ar fi mai bine să tăcem când vorbim de istorie și Mavrocordat și de fabrici de cărămidă? Silă îmi este. Parcă aveati si voi ceva corupți prin Poliție,Garda,Sănătate….nu mai știu,ca tot ii bălăcăriți prin comentarii. Sau ei “îs “mai mici decât Buzatu ….un “buzat” pe care nimeni nu și l-a dorit.