Cum arăta 1 Mai pe vremuri în Vaslui? Povestea unui 1 Mai sărbătorit în stil boieresc

De 1 mai, Ziua Muncii, când toată lumea se oprește pentru o clipă din iureșul zilnic și își permite răgazul unei pauze, vă propunem să ne întoarcem puțin în timp, pe meleagurile vasluiene de altădată și să vedem cum era petrecută ziua de 1 mai în județul Vaslui în anul 1901. Nu toți boierii Moldovei au trăit viața fără griji și fără legătură cu pământul pe care-l stăpâneau, iar George Lecca, proprietarul moșiei Vladnic din Corni-Albești, a fost dovada vie că viața de boier era strâns legată de dragostea pentru natură, literatură și oamenii de la sat. Județul Vaslui de astăzi era renumit în trecut pentru dealurile și pădurile sale, unde se găseau conace, schituri și sate vechi. Printre valorile județului Fălciu (contopit cu Vaslui), se număra George C. Lecca, vânător și boier, dar și povestitor cu talent moștenit din familie, care a adus în paginile ziarelor vremii frumusețea ruralului moldovenesc. În special de 1 Mai, sărbătoarea muncii și a primăverii, când oficialitățile și boierii aflați într-o cârciumă din orașul Vaslui au luat decizia de a petrece ziua de 1 la moșia de pe Vladnic. Astăzi, de Ziua Muncii, vă invităm să pătrundeți alături de noi în lumea boierului Lecca în anul 1901, într-o poveste despre un 1 Mai de odinioară, așa cum numai pe moșiile vasluiene puteai trăi.

PRIMA PARTE

Prezentarea moșiei Vladnic

Boierul Lecca își începe povestirea după cum urmează: „Din dreptul gării Crasna, dacă treci șoseaua care vine dinspre Bârlad și merge la Iași, cam pe unde a fost odată târgul Docolinei și apuci la stânga peste dealuri spre răsărit, după ce ai trecut printr-un sat mare răzășesc: „Cornii”, începi a tot scoborî la vale până ce ajungi la poalele moșiei Vladnic. Până aici poate să fi făcut vre-o 9 km. Și cu toate că drumul e foarte accidentat, cu suișuri și scoborâri repezi, când într-o coastă când întra-alta, totuși cu multă băgare de seamă izbutești să sosești cu arcurile tefere la trăsură. Dar aici călătorule ți s-a afundat. Când te uiți cât ai de suit până în vârful dealului pe un drum care ia dealul în piept și mai ales dacă ai avea și nenorocul să fie și puțin glod, apoi fără ajutorul unui sau a două perechi de boi buni care să-i anini înaintea cailor, acolo rămâi mult și bine. Să presupunem însă, că ai dat peste un drum uscat și având cai buni la trăsură deprinși cu dealurile, ai parvenit mergând pe jos, atât d-ta cât și vezeteul, să ajungi în vârful lui. De bună samă, că nu ți s-a părut prea din cale afară lung acest suiș, prin faptul că fără voia d-tale ai fost furat de diversitățile peisajului, care după fiecare cotitură a drumului se schimbă. Atât în dreapta cât și în stânga drumului, locuri abrupte, gârle adânci și periculoase pentru trecător. Sau din loc în loc, stejari și fagi seculari care pe marginea prăpastiei îți păreau gata, gata de a se prăvăli în ea, dar care totuși, prin puterea rădăcinilor lor adânci și puternice dăinuiau de multă vreme acolo, nici nu le păsa, și mărturiseau că pe locul acela a fost odată codru, nu șagă. Pe vârful acestui deal cu cota de 380, Căminarul Gheorghe Săulescu, proprietarul moșiei Vladnic și bunicul meu după mamă, contemporanul și tovarășul lui Gh. Asachi la înființarea primelor școli românești în Iași și autorul celei dintâi gramatici românești din care alunga cu înverșunare orice latinisme, susținând că limba românească e destul de bogată în cuvinte ca să exprime orice idee, aceasta prin contrazicere cu frații ardeleni care pe atunci voiau să latinizeze orice cuvânt, a găsit de cuviință să-și alcătuiască gospodăria, într-o poiană mare în mijlocul unei păduri bătrâne.

Schitul Vladnic de pe moșia boierului

Dar înainte de a ajunge la poarta ogrăzii lui, înconjurată cu gard năstrușnic de nuele cu streșina mare de spini, care-ți închide orice vedere înăuntru, în dreapta peste drum era o fântână adâncă cu apă rece care te tăia la dinți și care făcea să te întrebi ce caută acolo pe vârful acestui deal, locul ce era mult mai la vale. Ceva mai la deal de fântână cam peste drum de poarta ogrăzii, o biserică cu trei turnuri, fosta mănăstire, durată numai din grinzi de stejar care se îmbinau la capete ca degetele la mâini dăinuia aproape de 300 de ani acolo. Altarul și pridvorul deasupra căruia se înalță turnul clopotniței cu cerdac, în față erau lucrate în pentagon, mijlocul bisericii forma un dreptunghi din care puteai admira meșteșugul cu care era lucrată bolta. Nu se găsea nicăieri nici un cui de fier. De mult nu se mai slujea în această biserică, dar ea rămăsese intactă așa după cum fusese clădită, numai că cu timpul, tălpile groase de stejar de la pământ pe care fusese clădită, putregaiul a început a le măcina încetul cu încetul și pe măsură ce scădeau, scădea și biserica, devenind din an în an mai mică, mai joasă, întocmai ca și omul, care din înalt și drept cum era în tinerețe ajunge la o vrâstă înaintată mititel și gârbov. Odoarele, cărțile, veștmintele erau toate acolo. Bunica le păstra cu sfințenie. Curios om mai era și Căminarul. El, deși mai avea o moșie tot în județul Fălciu, Râncanii, pe aceasta o iubea mai mult, căci mai toată era pădure, numai ici colo prin poenile mai mari punea de ara și semăna, să aibă doară popușoiul necesar gospodăriei și ovăsul pentru cai. Încolo ar fi socotit ca un sacrilegiu să se atingă de vreun copac. Pentru foc îi erau suficiente crăcile uscate de prin pădure. Mai avea pe un chisc de deal golaș, acolo unde pădurea refuzase să crească, vie; dar nu pusă de dânsul, ci găsită de el acolo. Nici el nu știa bine proveniența ei, bănuia însă că această vie a fost sădită de călugării greci de la mănăstirea din deal, care au înlocuit pe călugării ruși întemeietorii ei și care au stat pe acele locuri până la secularizarea averilor mănăstirești, când și-au luat catrafusele și au plecat în țara lor.

Zona pitorească de la Corni-Albești

Îngrijea el cum îngrijea de această vie, dar mai mult îi plăcea poziția ei. Înconjurată de jur împrejur de pădure de stejar și fagi bătrâni, în care mierlele și alte păsări amatoare de poamă coaptă și dulce se adunau toamna în stoluri și prăpădeau strugurii, încât bietul căminar culegea și el ce-i mai rămânea de la ele și făcea două trei vase de vin, dar acela era vin de stafide, căci culegea de obicei via la începutul lui octombrie. Ce importanță avea pe atunci cantitatea, numai calitatea era la preț. De asemenea pădure era și la poalele viei, mai mult un fel de parc compus din vreo sută și mai bine de stejari bătrâni unul mai frumos și mai drept ca altul, înconjurat de o pajiște de țelină verde care forma cel mai frumos covor, pe care parcă ți-ar fi fost milă să calci. Din vârful dealului pe timp senin și fără ceață, spre dreapta, se vedea bine târgul Vasluiului la o distanță cam de 20-22 km. În linie dreaptă, spre stânga găseai Bârladul dacă aveai ochi buni, iar înainte în zări depărtate se desena printre nouri destul de deslușit „Ceahlăul”. Aici bunicu își făcuse un fel de chioșc unde scria, visa și adeseori dormea și noaptea acolo. I-a fost atât de drag acest loc, că la moartea lui a lăsat prin testament vreo 10.000 de galbeni poate și mai mult, pentru ca urmașii lui să înființeze acolo o bibliotecă. A trebuit tatălui meu ani lungi de proces, până ce tribunalul a anulat această dispoziție testamentară curioasă; căci de cine oare ar fi fost cercetată și cui i-ar fi folosit această bibliotecă? Săulescu avea și case la Iași, în strada care-i poartă numele, unde locuia cu familia. Case care au dăinuit până mai ieri, când au fost dărâmate de urmașii lui spre a se construi o stradă pe locul lor și a se clădi altă casă mai mare, ceva mai la vale. După moartea lui, moșia Vladnic a rămas ca dolă în patrimoniu mamei mele și până pe la 1900-1901 tot a fost arendată, când mama m-a însărcinat cu exploatarea ei. Și deoarece tocmai în anul acela se construia conacul pe care-l aveam să-l locuiesc, mă mutasem provizoriu la Vaslui de unde mă duceam și veneam cu trăsura, distanță de vreo 24 de km.

Băcănia lui Șnap din Vaslui era locul preferat al oficialităților

În primăvara aceia, cam pe la finele lunii april, într-una din zile pe la amiază treceam pe str. Mare înspre casă, când din ușa băcăniei lui Șnap mai multe glasuri răgușite mă cheamă insistent înăuntru. Când am intrat, am văzut pe mulți din prieteni și cunoscuți mei stând împrejurul unei mese dinaintea unei farfurii lungi cu salată de icre negre și cu câteva sticle de vin pe masă. După starea în care se prezentase, mi-am dat imediat sama că creștinii o începuseră cam de dimineață, dar nu înțelegeam rostul acestei încurcături într-o zi de lucru. Ce se întâmplase? Un moșier din acei care avea moșia călare pe două județe și care din cauza depărtării și a drumului anevoios, venea rar de tot pe la oraș. Sosise acuma cu oarecare treburi pe care le terminase și în dorința de a mai petrece și el, a reușit să-i atragă pe toți cei de față, cu gândul, că începând de sâmbătă dimineața să aibă timp omul s-o isprăvească luni spre ziuă, când trebuia să plece acasă. De, bietul om își făcea socoteala: ori petrece omul, ori nu petrece? Fraza aceasta o repeta la fiecare sticlă nouă adusă pe masă cu oarecare ceremonie de Șnap. Și era drept să fie așa, deoarece aceste sticle cu vin era un rest din vița indigenă din via d-lui Peride, vin a cărui stare civilă se spunea că ar fi cu 10 ani în urmă. Ce era să fac și eu? Am trimis răspuns acasă la nevastă, să nu mă aștepte cu masa și am rămas câteva ceasuri cu ei. După mine au venit și alții: prefectul, primarul, doctorul județului și alte notabilități și apoi s-o încins o petrecere de acelea care numai în provincie se pot vedea.

Unde să fie ținută petrecerea de 1 Mai?

Dar iată că în timpul chefului, unul din comeseni se ridică și pe un ton sentențios, adresându-se celorlalți, pune următoarea întrebare: Dar bine, d-lor, marți este întâi Mai, gânditu-v’ați D-tră unde-l facem? Unde să-l facem? La grădina lui Angheluță (în afară de oraș) ca în toți anii, spune unul. Nu, protestează cu toții, acolo se adună toată lumea. În pădurea lui Mavrocordat (proprietarul moșiei Vasluiului și a cărui pădure era la marginea orașului). Nici acolo nu-i bine, căci dacă se isprăvește vinul, nu mai ai de unde aduce altul, face moșierul. Atunci unde? Întreabă cineva. Să-l facem d-lor la Lecca, la Vladnic spune cel care a pus întrebarea, acolo e cel mai frumos loc. Oribilă idee răspund eu. La mine după cum știți e o pustietate, nu sunt încă instalat, de aceia stau la oraș. N-are a face, replică d-nul cu întrebarea. Noi aceștia cât suntem de față cu voia sau fără voia D-tră, vom face întăi Mai la Vladnic. Să vă eie dracul pe toți spun eu. Dar dacă țineți numai decât, fie! Dar să nu bănuiți. I-am lăsat în toiul chefului și am plecat acasă spunând nevestei ce ne așteaptă. Am lăsat-o timp de jumătate de oră să se recrimineze și să aducă toate argumentele de pe lume căutând să-mi dovedească că aceasta e imposibil, chiar lacrimile d-sale nu m-au făcut să renunț la hotărârea mea de a-mi ține cuvântul dat. Lasă! Spun eu nevestei. Voi aranja eu totul, D-ta nu te ocupi de nimica. Am eu planul meu. Nu ți-l spun planul nici mort nevastă, doresc să-ți fac o surpriză. Singurul lucru ce ai putea face, e ca dimpreună cu d-na cutare și cutare, soțiile a doi din invitați care urmau să vie și ele să pregătiți ceva dulciuri, tort, plăcintă sau ce veți crede. Farfurii, tacâmuri să nu luați nimic.

Pregătirile pentru primirea invitaților la moșia Vladnic

Zi întăi cădea marți, adică peste trei zile, așa că aveam tot timpul până atuncea să pregătesc totul. Ca atare duminică dimineață am plecat la țară unde de comun acord, am luat următoarele dispozițiuni: Marți la trenul de 11 a.m. cu care aveau să sosească musafirii în gara Crasna să-i aștepte acolo două hărăbăli boerești, prevăzute cu bănci acoperite cu lăicere și cu câte șase boi fiecare, împodobiți cu cordele tricolore și cu verdeață, de asemenea hărăbălile trebuiau îmbrăcate cu ramuri de tei. Flăcăii de la boi aveau să fie curat îmbrăcați și cu pene de păun la pălăriile lor. De asemenea fiecare din ei trebuiau să-și pue șfichi nou de borangic la harapnicele lor ca să poată pocni cât mai tare. (Pe atunci borangic se găsea mai la fiecare casă, căci aproape toate gospodinele cultivau gândaci de mătase). Acesta era mijlocul de transport cu care trebuia să vie și să se reîntoarcă musafirii. Pentru locul serbărei, am ales parcul din vie, unde între doi stejari bătrâni, umbroși, am pus de s-a făcut o masă lungă de scânduri cu bănci pe de lături. Ca veselă trebuia să fie, scafe, scăfițe și linguri, lucrate de niște țigani lingurari în timpul iernii, date ca preț în schimbul lemnului ce l-au întrebuințat din pădure și de care aveam un mare stoc în hambar. Drept pahare, ulcele de lut nou smălțuite puțin pe dinafară, aduse de la olariul de peste deal. În loc de sticle sau garăfi pentru vin erau sortite să fie cofăele noi de brad cumpărate de mult la iarmarocul de la Crasna, de la un om de la munte ce venea în fiecare an cu mai multe care cu astfel de marfă și care de mult așteptau întrebuințarea lor.

Meniul de pe masa boierilor vasluieni

Meniu simplu de tot: smântână, brânză de vaci, ceapă verde, brânză de oi, unt proaspăt, cîțiva raci mari prinși din iazul moșiei cu câteva ceasuri înainte, fierți și serviți cu mujdei de usturoi. Totul urma să fie aranjat artistic pe masă de vărul meu, care se pricepea în drăcii la acestea. Apoi cîțiva miei și vreo duzină de pui care trebuiau să se frigă atunci la țiglă în fața noastră. Ca desert, bine înțeles ce vor fi pregătit cucoanele. De asemenea am luat dispozițiuni și pentru masa de seară; un borș bun de pui dres cu smântână cum numai lelea Anița știa să facă și mușchi de purcel bătut în făină de păpușoi, fript la frigare pe dea lungul, iarăși specialitatea ei și ca prevedere un potroc de măruntaie de pasăre pentru dimineață. N-am neglijat nici muzica. Târgușorul Hocenii din apropiere, de pe moșia Bărboși fostă a lui Vodă Cuza, era vestit de mult chiar de pe vremea Domnitorului prin muzicanții ce-i avea, toți țigani, descendenți direcți ai robilor de pe vremuri. Fanfara de la Hoceni era renumită în tot județul Fălciului. Nici o nuntă mai cuprinsă, sau petrecere mai de seamă, în comunele și satele de prin împrejurimi nu se făcea fără această celebră fanfară. Scripca și cobza nu prea erau băgate în seamă în acele locuri de răzăși, acestea erau bune pentru sărăcime. Răzășului cuprins îi plăcea să audă meterhaneau aceia de pe vremea lui Vodă Cuza compusă din 24 de muzicanți cu surle și tobe care îți luau auzul. Ca atare am făcut și noi ca răzășul cuprins și am trimis vorbă bulibașei capelmaistru că în ziua de marți dimineață să se prezinte în păr 24, nici unul mai puțin, nici unul mai mult la Vladnic. Văzând toate acestea aranjate, m-am reîntors la Vaslui și luni după amiază dimpreună cu nevastă-mea, am plecat la Vladnic să așteptăm musafirii pentru a doua zi.

1 Mai la Vladnic

SĂRBĂTOARE… În adevăr a doua zi la ora hotărâtă, în pocnituri de harapnice și strigăte la boi au ieșit pe poarta curții cele două harabale frumos împodobite cu câte șase boi plevăni cu coarnele înzorzonate cu cordele și înaintașii cu tălăngi mari de aramă la gât, mergând la gară să aștepte musafirii care soseau cu trenul de 11.30 a.m. În acest timp se urma de zor cu pregătirea mesei. O față de masă frumos țesută în in și borangic acoperea scândurile, băncile erau acoperite cu lăicere noi frumoase. Vre-o trei movile de raci așezate artistic pe niște funduri de brad albe având fiecare în vârful ei câte un buchețel de foi de pătrunjel verde făcea un minunat efect, atât la vedere, cât și pentru ațățarea poftei, la care se mai adăuga adierea unui mujdei proaspăt făcut și pus în scăfițe. Două boțuri de unt auriu în formă de turn stăteau de strajă între grămezile de raci. La ambele capete ale mesei pe câte un ștergar nou, zăcea alene felii albe de brânză de vacă pe lângă câte o strachină cu smântână gălbuie. De asemenea, câteva boțuri de caș proaspăt frământat atunci cu diferite forme se căzneau și ele să-și găsească locul lor. Drept flori, era împrăștiată pe fața de masă ceapă verde. Pe când mai încolo sub un jăratec de lemn de tei se învârtea alene înfipți în frigări, mieii și puii aghezmuiți din când în când cu o pană muiată în mujdei, gâdilind plăcut cu mirosul lor de friptură nările celor de față. Două ceaune pentru mămăliguță ceva mai departe sub crăcănile lor cu apă în ele, care începură a mijoti, își șopteau unul altuia lucruri grave, probabil de ce are să se întâmple. Vinul urma să fie adus de la pivniță cu oarecare ceremonie în momentul când se vor așeza musafirii la masă. Și de acuma dă Doamne bine, puteau ei să sosească. Între timp au sosit bulibașa capelmaistru de la Hoceni cu cei 24 de muzicanți. Vărul meu i-a luat imediat în primire și ducându-i în fundul viei, a început să facă școala cu ei. VA URMA…