De la conacul din Vaslui la ghețarii din Antarctica. Povestea lui Emil Racoviță

Emil Racoviță, născut în 1868 la Iași și crescut pe moșia familială de la Șurănești, județul Vaslui (astăzi satul poartă chiar numele lui, comuna Dănești), a devenit unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai României și ai Europei. Descendent al boierilor moldoveni, Racoviță a primit o educație aleasă. În casa părinților săi, tatăl său Gheorghe Racoviță era magistrat și membru fondator al societății literare Junimea, Emil a crescut înconjurat de cărți și preocupări intelectuale. Și-a început școala la Iași, avându-l ca învățător pe marele povestitor Ion Creangă, iar mai târziu a fost elevul renumitului profesor de științe naturale Grigore Cobălcescu. Încă din copilărie, petrecută la conacul din ținutul Vasluiului, imaginația lui Racoviță era atrasă de natură și de tainele lumii.

Drumul spre știință: de la drept la biologie

În adolescență, Emil Racoviță și-a continuat studiile la cel mai bun liceu al vremii, Institutele Unite din Iași, unde i-a avut colegi de bancă pe alți viitori savanți celebri, precum Grigore Antipa și Dimitrie Voinov. După bacalaureat (1886), la îndemnul familiei a plecat la Paris pentru a urma Facultatea de Drept, o carieră de magistrat asemenea tatălui său părea traseul stabilit. Racoviță și-a luat licența în drept în 1889, însă pasiunea sa pentru științele naturii a devenit curând imposibil de ignorat. Fascinat de prelegerile strălucite ale zoologului Henri de Lacaze-Duthiers la Sorbona, tânărul a început să urmeze în paralel cursurile Facultății de Științe din Paris. “În timpul facultății era pasionat de prelegerile unui profesor de la Științe, zoologul Henri de Lacaze-Duthiers, care l-a cucerit prin modul în care își prezenta cursurile de zoologie, oceanologie, histologie”, povestește profesorul Dumitru Murariu. Încurajat de mentorul său, Racoviță a vizitat stațiunile de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer (Marea Mediterană) și Roscoff (Oceanul Atlantic), unde a învățat tehnici de cercetare a vieții subacvatice. După numai trei ani, și-a luat diploma în Științe Naturale (1891) și, în 1896, și-a susținut doctoratul în biologie la Sorbona, specializându-se în zoologie și anatomie comparată.

Această dublă formare (juridică și științifică) i-a oferit lui Emil Racoviță o perspectivă unică și o rigoare intelectuală ieșită din comun. La numai 25 de ani a fost ales membru al Societății Zoologice din Franța, fiind deja apreciat ca un zoolog și oceanolog promițător. Însă adevărata aventură abia urma să înceapă, destinul lui Racoviță avea să îl poarte de la amfiteatrele pariziene până la capătul lumii, în Antarctica, într-o expediție care avea să facă istorie.

Spre capătul lumii, expediția „Belgica” (1897-1899)

EXPLORATORI… În primăvara lui 1897, căpitanul belgian Adrien de Gerlache pregătea prima expediție științifică spre Antarctica și căuta oameni de știință curajoși pentru echipaj. Renumele tânărului Racoviță trecuse deja granițele, publicase rezultate remarcabile ale tezei sale de doctorat, astfel că profesorii săi francezi i-au recomandat lui de Gerlache numele acestui vasluian excepțional. Problema era că Racoviță își făcea stagiul militar obligatoriu în România. După lungi corespondențe cu părinții săi (inițial îngrijorați de ideea unei asemenea călătorii primejdioase), s-a obținut chiar și un decret regal din partea regelui Carol I al României, care îi permitea lui Racoviță să își întrerupă serviciul militar pentru a se alătura expediției. Cu binecuvântarea regelui și, în cele din urmă, a familiei, Emil a început să se pregătească temeinic pentru marea aventură polară, conștient că „această călătorie avea să schimbe definitiv înțelegerea umană despre lumea în care trăim”.

Pe 16 august 1897, nava Belgica, un fost balenier norvegian din lemn adaptat pentru explorare, a ridicat ancora din portul Anvers (Belgia) îndreptându-se spre sud. La bord se afla un echipaj internațional care număra 19 oameni, condus de ofițerul belgian Adrien de Gerlache și căpitanul Georges Lecointe. Roald Amundsen, tânărul marinar norvegian care avea să devină peste ani primul om ajuns la Polul Sud, era secund pe navă. Alături de el erau dr. Frederick Cook, medic și fotograf american, geologul și meteorologul polonez Henryk Arctowski cu asistentul său Antoni Dobrowolski, fizicianul Émile Danco (Belgia) și, desigur, Emil Racoviță, desemnat naturalistul expediției. Echipajul mai includea marinari de diferite naționalități și chiar un membru neobișnuit, o pisică pe nume Nansen, mascotă a navei. Expediția Belgica a pornit așadar bine, însă nu a fost lipsită de peripeții încă de la început. Înainte de a ajunge în apele polare, nava a făcut escale în America de Sud. La un moment dat, în portul Rio de Janeiro, Racoviță a luat o decizie surprinzătoare, a părăsit temporar Belgica și s-a îmbarcat pe un alt vas cu destinația Punta Arenas (Chile). Prin această manevră, el a cîștigat două săptămâni în plus față de restul echipei, timp în care a explorat flora și fauna de pe țărmurile strâmtorii Magellan. Practic, din dorința de a face cât mai multe observații științifice, Racoviță și-a devansat echipa, studiind pe teren lamele și alte animale sud-americane, apoi s-a reîntâlnit cu Belgica la Punta Arenas pentru a continua drumul spre Antarctica. Ardoarea lui de a cerceta tot ce îi iese în cale avea să fie un atu pe parcursul expediției.

Primii pași în Antarctica și încercările naturii

SPRE NECUNOSCUT… Nava de cercetare Belgica a fost ancorată lângă coasta Muntelui William, în Strâmtoarea de Gerlache, Antarctica (circa 1898). La începutul lui 1898, după traversarea agitată a Atlanticului, Antarctica le-a apărut exploratorilor ca un tărâm de vis. Pentru Emil Racoviță, care nu mai experimentase friguri de -37°C și nici nu folosise schiuri vreodată, intrarea în necuprinsul alb a fost un salt în necunoscut. Curând avea să afle că această aventură nu semăna cu nimic din ce trăise.

La 30 ianuarie 1898, Belgica atinsese deja țărmurile Peninsulei Antarctice, iar o primă echipă, Gerlache, Amundsen, Cook și Racoviță, a debarcat pe coastele Ținutului Graham. Îmbrăcați în haine groase de blană de lup și cu mănuși din blană de ren, încărcați cu sănii și provizii pentru două săptămâni, exploratorii au pășit pe zăpezile neatinse. Costumele lor erau atât de caraghioase încât „când oamenii apăreau pe punte cu ele provocau un efect ciudat, ca la teatru”. După primele zile de entuziasm, însă, înaintarea spre Polul Sud a devenit tot mai dificilă. Gheața se îndesea, iar teama a început să îi cuprindă chiar și pe unii oameni de știință din echipaj. La un moment dat, Belgica a rămas înțepenită între ghețuri pentru câteva zile. „Din nefericire, oamenii de știință dau mari semne de teamă. Sunt reticenți în a merge mai departe în gheață. Atunci de ce am venit aici? Nu ca să explorăm tărâmurile necunoscute? Acest lucru nu se poate face stând nemișcați în afara gheții și moțăind”, consemna Amundsen, frustrat, în jurnalul său personal. Presiunea psihologică creștea pe măsură ce vasul înainta tot mai adânc în pustietatea înghețată.

Iarna polară: 13 luni prizonieri ai gheții

PRIZONIERI… În martie 1898, natura le-a întins exploratorilor o capcană teribilă. Înaintând cu greu prin Marea Bellingshausen, Belgica a fost surprinsă de o furtună cumplită în Strâmtoarea Bransfield. „Într-o clipită, suprafața mării se încreți în brazde adânci. Nori groși și neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuțea trecând prin catargele îndoite și frânghiile zbuciumate. Pânzele se zbăteau în legături, pocnind cumplit, și Belgica, necontenit spălată de valuri, cu greu își făcea drum în neagra urgie. Totul stătea acum cuprins în întuneric”, descrie Racoviță furia dezlănțuită a mării. În haosul acelei furtuni, un marinar a fost măturat peste bord de un val și dus pentru totdeauna de apele înghețate. Pierderea camaradului a șocat echipajul. „De triste gânduri furăm cuprinși. Eram abia la începutul expediției și deja să pierdem un tovarăș! Al cui e rândul acum, ne gândeam noi, și cine știe dacă toată expediția nu e menită să piară într-un colț înghețat al Antarcticei necunoscute”, notează Racoviță, măcinat de îndoieli, în jurnalul său. Era doar începutul unor încercări ce aveau să pună la grea probă nervii și rezistența oamenilor.

După furtună, Belgica și-a continuat cu greu drumul înainte printre sloiurile care deveneau tot mai compacte. Peisajul era în același timp înspăimântător și uluitor. „Eram înconjurați de pământuri unde omul nu pusese nici ochiul, nici piciorul, și atât de mare e atracția necunoscutului, încât voioși și plini de ardoare am pornit în cercetarea și explorarea acestei regiuni, uitând de nenorocirile trecute”, mărturisește Racoviță într-un moment de entuziasm în fața imenselor întinderi albe. În acele zile, savantul român a botezat o insulă cu numele profesorului său drag din liceu, Insula Cobălcescu, iar o altă insulă a primit numele marinarului Wiencke, camaradul pierdut în valuri. Dar bucuria descoperirilor a fost curând umbrită de o realitate cruntă, la începutul lui martie 1898, Belgica a rămas complet blocată în calota de gheață a mării Amundsen. Fără posibilitatea de a înainta sau a se retrage, cei 19 membri ai expediției au realizat că vor fi nevoiți să petreacă iarna polară pe nava înțepenită, devenind, fără voie, primii oameni din istorie care au iernat în Antarctica.

Decizia forțată a fost să transforme corabia într-un adăpost în mijlocul deșertului de gheață. Provizii au fost adunate în grabă, s-au vânat pinguini și foci pentru carne proaspătă (esențială împotriva scorbutului), iar echipajul a improvizat continuu pentru a supraviețui nopții polare de câteva luni. Au săpat găuri în jurul navei pentru a reduce presiunea gheții ce risca să strivească coca. „Suntem blocați. (…) Fără îndoială că trebuie să petrecem iarna aici și sunt în regulă cu asta”, nota Amundsen, resemnat, pe 6 martie 1898. Au urmat 13 luni de izolare și frig, o perioadă în care sănătatea mintală și fizică a oamenilor a fost greu încercată. Doi dintre membrii expediției nu aveau să supraviețuiască acelei ierni, tânărul geofizician Émile Danco a murit la bord (în aprilie 1898, probabil din cauza unei boli de inimă agravate de efort și scorbut), iar un marinar căzuse în ocean în timpul furtunii din ianuarie. Atmosfera era adesea apăsătoare, dar tocmai în acele clipe Emil Racoviță s-a dovedit sufletul echipei, așa cum își amintea mai târziu Amundsen. Românul îi încuraja pe toți, le distrăgea atenția de la gândurile negre prin umor, desene și povești. Nu e de mirare că, peste ani, Amundsen avea să îl numească pe Emil Racoviță „cel mai plăcut camarad și cel mai interesant tovarăș“ pe care l-a avut.

Eliberarea din deșertul alb

Cu eforturi supraomenești, la finele verii australe din 1899, echipajul a reușit să elibereze nava. Au săpat efectiv un canal prin banchiză, tăind manual o fîșie de gheață de 6 metri grosime și 75 de metri lungime, creînd astfel o cale navigabilă spre apele libere. Pe 14 martie 1899, după 13 luni, Belgica scăpa din strânsoarea ghețurilor și se bucura din nou de legănarea oceanului deschis. După un an și o lună de prizonierat alb, cei rămași în viață reveneau spre Europa. Expediția Belgica, deși marcată de tragedii, a fost un triumf științific fără precedent. Racoviță și colegii săi colectaseră o cantitate uriașă de date și specimene despre fauna și flora Antarcticii, punând bazele biologiei polare. Materialul adunat a fost publicat ulterior în nu mai puțin de 60 de volume, o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor anterioare la un loc. Emil Racoviță, în special, s-a concentrat pe studiul balenelor, pinguinilor și al păsărilor antarctice, făcând observații zilnice minuțioase. Între descoperirile sale s-a numărat identificarea unei noi specii de balenă, balena cu cioc (Hyperoodon planifrons), pe care Racoviță a descris-o științific pentru întâia oară. Multe alte viețuitoare necunoscute au fost descoperite și chiar botezate în onoarea sa (de exemplu, unele nevertebrate polare au primit numele Racovitzia). Prin tot ceea ce a făcut în acea expediție, tânărul din Vaslui a demonstrat lumii întregi că are stofă de pionier și explorator de prim rang.

Întoarcerea acasă și nașterea unei noi științe

TRIUMF… În vara lui 1899, Belgica a revenit triumfal în Europa. Emil Racoviță, însă, nu s-a întors imediat acasă odată cu echipajul. După debarcarea în Belgia, el a mai petrecut câteva luni în America de Sud, unde a continuat observațiile de teren și s-a refăcut după grelele încercări din iarnă. Abia în toamna lui 1899 a revenit pe continentul european, fiind primit cu onoruri de comunitatea științifică. În decembrie 1899, la Bruxelles, Racoviță a susținut o conferință răsunătoare la Societatea Regală de Geografie despre “La vie des animaux et des plantes dans l’Antarctique” – viața animalelor și plantelor din Antarctica, prezentând lumii descoperirile făcute în expediție. De asemenea, a contribuit la rapoartele științifice oficiale ale expediției cu un studiu despre cetacee (balene și delfini) și a publicat mai multe apendice în volumul de memorii al lui Frederick Cook, detaliind clima antarctică.

Reîntors în Franța, Racoviță s-a dedicat prelucrării științifice a uriașului material colectat. În anul 1900 a fost numit director-adjunct al laboratorului oceanologic Arago din Banyuls-sur-Mer, exact locul unde se inițiase ca tânăr biolog. Aici, pe țărmul Mediteranei, Racoviță a continuat cercetările marine și chiar a intrat în istoria tehnicii, în iarna lui 1899, fotograful francez Louis Boutan l-a fotografiat pe Emil Racoviță în timp ce făcea o scufundare la 10 metri adâncime, rezultând prima fotografie subacvatică din lume păstrată până astăzi.

Întemeietorul Institutului de Speologie

În urma Marii Uniri din 1918, România reîntregită a dorit să-și aducă înapoi valorile risipite prin lume. Emil Racoviță era, la acel moment, un savant consacrat în Franța, cu numeroase lucrări apreciate internațional. Profesorul Sextil Pușcariu, însărcinat cu reorganizarea Universității din Cluj (proaspăt devenită românească), l-a invitat insistent pe Racoviță să revină în țară, oferindu-i o catedră universitară și susținere materială substanțială. După unele ezitări, Racoviță a acceptat cu o condiție fermă, să fie sprijinit de statul român pentru înființarea primului Institut de Speologie din lume. Autoritățile au îmbrățișat propunerea, mândre să-l aibă pe marele explorator în rândurile lor. Astfel, în aprilie 1920, la Cluj, Emil Racoviță a inaugurat Institutul de Speologie “Emil Racoviță”, sub egida Universității Dacia Superioară (azi Universitatea Babeș-Bolyai).

Anii celui de-Al Doilea Război Mondial au fost grei și pentru Racoviță. După Dictatul de la Viena (1940), când Clujul a fost ocupat temporar, Institutul de Speologie s-a refugiat la Timișoara. Racoviță, deja în vârstă, a continuat să muncească neobosit, revenind la Cluj după 1945 pentru a-și relua activitatea, deși condițiile erau aspre. A rămas până în ultima clipă devotat științei și elevilor săi, există povestea emoționantă că, în iarna de după război, a refuzat un pachet de ajutoare trimis de Ambasada Elveției (care conținea alimente și haine, inclusiv celebra sa haină de blană de focă din Antarctica), motivând că nu poate accepta atâta timp cât studenții săi îndură lipsuri. La 19 noiembrie 1947, Emil Racoviță a încetat din viață la Cluj, la vârsta de 79 de ani, lăsând în urmă o moștenire științifică uriașă. La intrarea în Institutul de Speologie din Cluj se află astăzi bustul său, purtând simbolic haina groasă de blană de focă care i-a încălzit trupul în iernile polare.