ÎN STIL ROMÂNESC…Chiar dacã putini sunt cei care tin cont de Cupidonul autohton, astãzi românii sãrbãtoresc Dragobetele, o zeitate dacicã, ocrotitor al îndrãgostitilor si al tinerilor. Pe 24 februarie se iubeste în dulcele stil românesc, în cel mai curat si mai intens mod. Este vestirea primãverii când natura începe sã revinã la viatã si voia bunã e la ea acasã.
Dragobetele, divinitatea mitologicã similarã lui Cupidon, este considerat, în traditia româneascã, fiul Dochiei. Un bãrbat chipes si foarte iubãret. Nãvalnic chiar, el era zeul dacilor care oficia, în cer, la începutul primãverii, nunta tuturor animalelor ca, mai târziu, aceastã traditie sã se extindã si la oameni. Astfel, de Dragobete fetele si bãietii se întâlnesc pentru ca iubirea lor sã tinã tot anul, la fel ca si a pãsãrilor care “se logodesc” în aceastã zi. Motivatia preluãrii obiceiului pãsãrilor era profundã, din moment ce ele erau considerate mesageri ai zeilor (cuvântul grecesc “pasãre” însemnând chiar mesajul cerului). Dragobetele este un zeu al bunei dispozitii. De ziua lui se organizau petreceri, iar de acolo porneau, de multe ori, viitoare cãsnicii. Tot credinta popularã este cea care spune cã cei care participã la Dragobete vor fi feriti de boli tot anul. Astfel, de dimineatã, îmbrãcati cu cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în mijlocul satului sau la bisericã. Dacã vremea o permitea, porneau apoi în grupuri spre pãdure în cãutarea ghioceilor si a plantelor miraculoase folosite pentru descântecele de dragoste. Dacã vremea era urâtã, tinerii se adunau la unii dintre ei acasã si acolo fãceau diverse jocuri sau povesteau. Tot de Dragobete se fãceau logodne simbolice pentru urmãtorul an urmate, uneori, de logodne adevãrate sau fetele si bãietii fãceau frãtii de sânge. În pãdure, în jurul focurilor aprinse, tinerii bãieti si fete stãteau de vorbã. Fetele strângeau viorele si tãmâioasã pe care le pãstrau la icoane. Prin unele locuri exista un obicei ca fetele mari sã strângã apa din zãpada netopitã sau de pe florile de fragi. Aceastã apã era pãstratã cu grijã pentru cã se spunea cã are proprietãti magice. Se spunea cã e nãscutã din surâsul zânelor si putea face fetele, care se spãlau cu ea, mai frumoase si mai drãgãstoase. Dacã nu gãseau zãpadã sau flori de fragi, fetele adunau apã de ploaie pentru spãlatul pãrului. La prânz fetele începeau sã coboare spre sat în fugã, aceastã goanã numitã, în sudul României, “zburãtorit”. Fiecare bãiat alerga dupã fata care îi plãcea si, dacã o prindea, iar fetei îi plãcea de acel bãiat, atunci cei doi se sãrutau în vãzul tuturor. Sãrutul reprezenta logodna lor ludicã, cel putin pentru un an de zile. În acelasi timp, acest obicei era privit cu interes de comunitate, fiind un semnal la nuntile ce puteau urma în toamnã. Tot dupã-amiaza începea si petrecerea unde toatã lumea dansa si cânta, se simtea bine fiindcã se spunea cã tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au vãzut mãcar o persoanã de sex opus, nu-si vor gãsi pereche tot restul anului. Un alt obicei de Dragobete, de data asta tinut de femeile cãsãtorite, era sã atingã un bãrbat din alt sat ca sã fie drãgãstoase tot anul si mai aveau grijã sã dea mâncare bunã orãtãniilor din curte, pãsãrilor cerului si nici o vietate nu era sacrificatã de Dragobete. Pentru toatã lumea, aceastã sãrbãtoare era socotitã una de bun augur pentru treburile mãrunte. Deoarece se credea cã Dragobetele îi va ajuta pe gospodari sã aibe un an îmbelsugat, în acea zi oamenii nu munceau ca în zilele de sãrbãtori religioase, doar îsi fãceau curãtenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrãznete care îsi doreau sã fie pedepsite de cãtre Dragobete. Chiar dacã mai “pedepsea” femeile, se considera cã acest zeu este unul care ocrotea si purta noroc îndrãgostitilor, tinerilor în general. Din pãcate, aceastã sãrbãtoare începe sã fie uitatã de români si înlocuitã cu cea a catolicilor din Apus, aceea a Sfântului Valentin. Dragobetele si-a mai pãstrat ceva traditii mai ales în mediul rural, acolo unde obiceiurile vechilor daci încã nu au fost uitate; sãrbãtoare îndrãgitã de fetele nerãbdãtoare care purtau în suflet speranta cã vor primi cât mai multe sãruturi menite sã le aducã dragostea în viitor. (Alexandru Croitoru)
