„Adevărul este ca apa rece care face rău doar dinților stricați”. (Nicolae Iorga)
Istoria țării noastre este complexă, cu momentele ei glorioase, altele profund dureroase, iar în paginile acesteia sunt creionate personalități care au rămas, în ciuda unor defecte pe care le-au avut și care sunt inerente oamenilor, ca minți luminate ce în situații critice au făcut diferența.
Un simplu gest de altruism poate schimba decisiv viitorul. Potrivit unor istorici, aflat în cărți pentru tronul Moldovei în 1859, Vasile Alecsandri a renunțat în favoarea lui Costache Negri, dar în cele din urmă candidatul propus oficial a fost Alexandru Ioan Cuza. Politicienii au pus interesul național deasupra celui personal. Atât ei, cât și alți unioniști, cum ar fi Ion Ghica, și-au folosit averile personale pentru a face lobby în străinătate în favoarea României și a unirii Principatelor Moldovei cu țara Românească. De asemenea, de admirat au fost așteptarea și abilitatea premierului Ion I. C. Brătianu de a negocia la sânge cu Antanta condițiile intrării noastre în Război, în perioada neutralității. Artizan al păcii, Nicolae Titulescu a excelat în politica externă, fiind ales de două ori președinte al Ligii Națiunilor (organizație precursoare ONU).
Lista românilor cu sclipire este mai mare, surprinzător de mare
Conectați la realitatea actuală, când sclipirea este înlocuită de recomandarea de partid, pare greu de crezut că în istorie s-au înregistrat perioade când dragostea de țară, viziunea, munca asiduă și studiul îți asigurau urcarea în ierarhie (oricare ar fi fost domeniul de interes) și când, în general, oamenii erau conștienți de cât și ce puteau, aspect prea puțin valabil în prezent. Este important să știi când o pălărie este prea mare pentru tine și să faci un pas în spate pentru a face loc celor care îți sunt superiori. Scriu asta deoarece în rândul multor români există o dorință evidentă și arzătoare de a parveni cu orice preț. M-am intersectat destul de des, de-a lungul vieții, cu oameni care nu aveau cunoștințele și abilitățile necesare, experiența cerută și uneori nici studiile pe care o funcție dintr-un domeniu sau altul le-ar presupune, dar care visau, ba chiar erau convinși că merită să fie șefi pe undeva. E un fel de boală la români această necesitate de a fi pe cai mari, dar nu neapărat pentru a face lucruri grandioase, ci pentru a te umfla în pene în fața cunoscuților, eventual pentru a găsi vreo metodă de a te îmbogăți peste noapte.
Și cum să nu spere neștiutorii să ajungă dirijori de pe o zi pe alta când sunt mii de cazuri recente de oportunism? În prezent, orice terchea-berchea cu carnet de partid, indiferent de culoare, poate să aibă momentul lui de „glorie”, că doar nu greșea Petre Țuțea când spunea că “în democrație, numai întâmplarea naște un mare șef”. Nu de mult, un fost prim-ministru era apostrofat de presă că nu își găsea diploma de bacalaureat, altul recunoștea că a dat șpagă, un ministru al apărării mințea în CV cu privire la studiile urmate, un absolvent de 10 clase ajungea deputat, un alt deputat suveranist – cu locuință în București – primea în mod nesimțit bani pentru chirie, iar o ministră de externe făcea declarații neinspirate despre participarea a doi foști premieri ai României la parada militară de la Beijing.
În spatele unor idealuri și lozinci de tipul „Stabilitate, Prosperitate, Dreptate Socială”, „Să trăiți bine!”, „România lucrului bine făcut”, „Pas cu pas” și „Fără penali în funcții publice”, a avut loc un fenomen cangren pentru țara noastră: arhitecții ideilor au fost înlocuiți de piloții fără licență.
