spot_imgspot_img
3.7 C
Vaslui
19-mart.-2024

Fostul ziarist Romeo Crețu a răspuns provocării antreprenorului Ionel Sandu

- Advertisement -

UN ALTFEL DE RÃSPUNS… Printre vasluienii care s-au înscris la concursul initiat de antreprenorul vasluian Ionel Sandu se numãrã si fostul ziarist Romeo Cretu. Textul sãu spune povestea unui preot de peste Prut, alungat din satul în care sãvârsea slujbe pentru cã promova unirea tuturor românilor sub aceleasi steag, „o necesitate istoricã, nu o vorbã-n vânt”. Vã invitãm sã îl cititi, iar dacã încã nu v-ati înscris, nu uitati cã termenul limitã este 12 decembrie. Astfel, tot ce trebuie sã faceti este sã scrieti ce ati simtiti de 1 Decembrie, cum ati sãrbãtorit aceastã zi sau ce gânduri vã trec prin minte atunci când auziti de Ziua Nationalã a României, iar apoi sã ne trimiteti mesajul fie prin e-mail (publicitate@vrn.ro), WhatsApp (+40 721 873 632), Facebook (@Vremea Noua – Stiri Vaslui), fie prin postã la adresa redactiei (Vaslui, str. Stefan cel Mare, nr.89, etaj 1). Cele mai emotionante scrisori sau e-mailuri vor fi selectate si vor intra în turneul final. Cîstigãtorii (50 la numãr) vor fi pentru o zi parlamentari. Vor merge la Palatul Parlamentului, cu un autocar de lux, unde vor asista de la „balcon” la  Sedinta solemnã dedicatã împlinirii a 33 de ani de la Revolutia din 1989. Dintre cele 50 de scrisori, 7 dintre ele, cele mai reusite, vor fi premiate în bani, fiindcã cîstigãtorii vor merge si în Târgul de Crãciun din  Bucuresti, la shopping: locul I – 1.000 de lei, locul II – 750 de lei, locul III – 500 de lei, 4 mentiuni, a câte 250 de lei fiecare. Motto: „Unirea se întemeiazã si pe micile despãrtiri” 

Între noi, doar Prutul

Fusese o varã sãracã si secetoasã; grâul nu se fãcuse mai deloc iar pãsunile cheliserã foarte repede. Cu buze groase si uscate, vacile rodeau nisip din dealuri. Pânã si larma copiilor se topise sub soare. Fãrã vlagã, oamenii trãgeau ca de aur din apa fântânilor. Copacii erau si ei galbeni, parcã loviti de mâna toamnei. Ãsta e blestem!” cârâiau babele. Cine stie dacã nu chiar asa era?! I-o fi blestemat popa ãla tânãr, dupã ce fusese alungat din sat. Dar meritase, se amãgeau oamenii, poate pentru a uita cã reactionaserã cumva pripit si – nimeni nu voia s-o recunoascã deschis – cu gândul la fostul preot. Sãracul, murise de inimã, în timpul unei nunti. „Bun popã am avut!” ȋl cãinau bãtrânele, si se uitau ȋncruntate la noul preot, un moldovean «de peste gârlã». Adicã de peste Prut, dintr-un sat pe care ȋl vedeai cu ochiul liber, ascuns printre copaci desi, parcã mai umbrosi decât ai nostri. „Iaca ce zile am ajuns, sã ne dea popã rus! De ce n-a stat la el acolo?” se ȋntrebau ȋnciudate mai cu seamã femeile si, ȋn scurt timp, pe seama moldoveanului au ȋnceput sã se spunã cele mai bizare si neguroase povesti. „Asa-s «rusii» ãstia, mamaie, nu mai tii minte rãzboiu’?!?” si, ca de fiecare datã ȋn acest moment al constatãrilor si aducerilor aminte, se stârnea o adevãratã furtunã ȋmpotriva celor «de peste gârlã».

„Rãi oameni! Se cunoaste cã-s…”

„Da’ zi-le, bre, pe nume! Îs rusi! Ce tot atâta… parcã vi-i fricã, zãu asa!”

***

Asta a fost vara: o arsitã nesfârsitã si istorii – cele mai multe neȋntâmplate – cu români-victime cuminti si rusi-cãlãi. Sau moldoveni – pentru povestitori, amãnuntul pãrea lipsit de importantã. În sat, tensiunea era palpabilã. Slujbele – pe care noul preot le tinea cu regularitate – erau scurte, tot mai scurte, iar enoriasii, din ce ȋn ce mai putini. Da, vorbea frumos noul pãrinte, dar… nici cu fostul preot, Dumnezeul sã-l ierte!, nu ti-era rusine. ãsta – „E tânãr, ce stie el?!” – le vorbea despre lucruri pe care nu prea le ȋntelegeau si, recunosteau cu totii, nici nu ȋi interesau.

„O vorbã n-a scos despre Domnul nostru Iisus Hristos, tatã, o vorbã n-a scos!”

„Da’ despre ce-a vorbit azi?!?”

„Despre…” si rezumatul predicii se gâtuia brusc.

Despre… români de odinioarã si limba românã, aceeasi si la el acasã, si aici, despre o simtire comunã, despre dorinta de unire a tuturor sub acelasi steag, care «este o necesitate istoricã, nu o vorbã-n vânt!», spunea pãrintele cu o voce brusc mai puternicã si ȋncãrcatã de emotie, despre… „Prostii!” conchideau femeile. „Nu stie sã slujeascã!”. Nu a durat mult si, ȋn prima duminicã ȋn care oamenii nu au mai venit la bisericã, fãrã sã spunã un cuvânt, preotul tânãr a plecat. Nu a certat pe nimeni – nici n-ar fi avut pe cine -; si-a urcat valiza ȋntr-o cãrutã, a fãcut o cruce mare, a murmurat ceva, apoi si-a hodorogit cãruta printr-un vad aproape secat al Prutului, tãind santuri perpendiculare adânci ȋn noroiul galben al albiei, si… dus a fost. „Da’ bine c-a plecat, dracu’ sã-l ia de sectar!”, a scrîsnit usurat corul de babe care ȋi veghease de la distantã plecarea.

…apoi, dupã chinul de foc ce pãrea sã nu se mai sfârseascã, pe nesimtite, a venit toamna.

***

Si a plouat mult în toamna aceea blestematã. Bãtrânii satului vorbeau tot mai des cã ceva rãu se va întâmpla. Prutul – care pânã mai ieri pãrea cã murise – se umflase nefiresc de mult si, prin semne nu atât de evidente pe cât poate ar fi trebuit, dãdea de înteles cã n-o sã-si mai încapã între maluri. „Aveti grijã, oameni buni – prorocea câte un mosneag – o sã vie apa si-o sã ne ia cu totul…”. Si, într-adevãr, apa veni. Într-o dimineatã posomorâtã, cu un huruit ca de cutremur, viitura mãturã jumãtate de sat. Case si soproane, garduri, animale si oameni. Nimic nu scãpã. Râul arãta ca un sarpe sãtul, cu solzi formati din acoperisuri, bârne si vite înecate. Dupã câteva minute, nimic nu mai era ca înainte. Tot ce se vedea era o baltã imensã si imobilã, împunsã de cei cîtiva copaci rãmasi întregi si, pe ici, pe colo, de semnele de circulatie ale soselei. Strada. Te uitai la semne si recunosteai geografia dinaintea potopului. Trecerea de pietoni, lângã poarta scolii. Numai cã scoala nu mai era. Curbã periculoasã la stânga, în rând cu biserica. O bucatã de zid buretos, asta era acum biserica. „Iote, blestemul de popã…” plângeau babele. „Asa ne trebuie dacã l-am alungat…” Dupã o zi, oamenii îsi numãrau mortii, jeleau si se certau ca nebunii. N-avea cine-i îngropa. Aveau multe cruci strâmbe si niciun cuvânt de alinare. Primarul, dând din mâini a neputintã, striga inutil în telefon. „N-ati vrut popã moldovean, fir-ati ai dracu’ de prosti! Uite, mai degrabã merge reteaua lor decât a noastrã!” Dupã încã o zi, apa începuse sã miroase a hoit si ciorile dãdeau rotocoale repezi, croncãnind strident. Numai ele se mai auzeau în jumãtatea de sat cuprinsã de ape. Veniserã unii de la oras, cu douã pompe, o barcã – spartã, dupã cum se aflã repede – si câteva baxuri de apã mineralã. „Vai de capul vostru, nenorocitilor, nici mãcar un popã sã vã cânte la capul mortului n-aveti!” le-a reprosat unul dintre ei. „Am avut, da’… a plecat… singur a plecat!” se rotunji ezitant minciuna. „Hai, cã asta-i bunã! Împrumutati unul de peste Prut, oameni buni! Tot români îs si-acolo, sã stiti!”. Evident, nimeni nu a «ȋmprumutat» nimic. De rusine, de fricã – frica de noi blesteme – … lucrurile au rãmas la fel.

***

De fapt, s-au ȋnrãutãtit. Copiii se adaptarã primii. Apa – ba verde, ba maronie, neagrã la cãderea serii – devenise teren de joacã. Singurul teren de joacã. Pompierii cãrau saci cu nisip pentru digul care sã apere cealaltã jumãtate de sat. Nu se stie cum, în timpul noptii, sacii dispãrurã. Din fericire, râul se linistise. Nu mai ploua, dar apa refuza sã plece. Mirosea îngrozitor si apa – apa mineralã – începuse si ea sã împrumute din izurile mlastinii. „Blestemat popã!” spuse o babã, storcând, iar si iar, o cârpã murdarã. „N-are, femeie, popa nicio treabã cu asta”, o contrã unul dintre orãseni. „Altceva e aici… De-o sutã de ani n-a mai fost asa prãpãd pe Prut, de fix o sutã de…” dar vorbea deja singur. Bãtrâna plecase.

***

Trecuserã douã zile. Fãrã slujbã, tãranii îsi îngropaserã mortii cum stiuserã ei mai bine si, rãmasi fãrã activitate, priveau impasibili la eforturile pompierilor. Apãruserã alti saci, apãruse si o pompã mare, foarte zgomotoasã, care trãgea apa si o ducea nimeni nu stia unde. Se fãceau liste pentru apã, liste pentru mâncare, liste pentru orice. Ca la rãzboi, hârâiau bãtrânii, asa se dãdea si atunci totul, cu portia. Nenorocitul ãla de popã, uite ce le-a fãcut! A treia zi, începurã sã ajungã în sat masinile cu ajutoare. Pãturi, haine, jucãrii. Foarte multe jucãrii: pãpusi fãrã cap, ursuleti murdari si descusuti, tot felul de masini si masinute. Distractiile abandonate ale orasului se vãrsau, întocmai ca râul, aici. „Apã n-aveti?” – întrebau sãtenii. „Apã? Da’ n-aveti destulã?” rãspundea câte un glumet, repede pus la punct de privirile fioroase ale oamenilor. Apa era în continuare putinã, ca o pedeapsã de sus, nimeni nu mai stia pentru ce vinã. Cerul, greu de nori, se lipea de cusmele celor câteva case rãmase în picioare. În sfârsit, cineva se dezmetici si, pe ridicãtura din spatele fostei biserici, apãru un rezervor imens. Apã pentru toatã lumea. Sã-ti torni si în cizme. Poate asa ar fi fãcut oamenii, ca o rãzbunare, dacã n-ar fi avut, deja, destulã. Erau uzi, flãmânzi si rãciti. Tot satul era rãcit, iar pãturile începurã sã fie la fel de cãutate ca apa. Circula un microb ciudat – vorbeau oamenii -, atât de ciudat, cã nici medicii de la oras nu-i dãdeau de cap. Cu mâinile înfipte adânc în buzunare, sãtenii pãseau rar si scuipau gros. Nimeni nu mai fãcea nimic. Deznãdejdea era, de la o zi la alta, tot mai adâncã. Cu un pocnet care alarmã ciorile, muri si pompa mare. Cei trei pompieri, în costumele lor cu dungi fluorescente, plecarã grãbiti la oras, sã schimbe piesa care se stricase. Dusi au fost. Dispãruse si primarul, si asistenta medicalã. Plecase toatã lumea. Numai apa nu pleca. Satul rãmase în nemiscare. Singura activitate era în preajma rezervorului de apã, acum aproape gol, unde babele fãceau legea si copiii – plictisiti de smârcuri – lãrmuiau anemic. Asa mai trecu o zi. Cu un ultim tîrâit prevestitor de rele, apa bunã se terminã. Cealaltã apã, nu.

***

Apoi, într-o dimineatã cetoasã si rece, pe zare apãru un punct negru. Trecurã minute lungi pânã punctul se mãri suficient de tare încât ochii cârpiti de somn ai tãranilor sã vadã cât de cât cine era. Într-o cãrutã subredã, cãlare pe douã butoaie care sunau a plin, era popa cel tânãr. Moldoveanul. „Ce-ai adus acolo, pãrinte?” Preotul nu spuse nimic, dar pe fata lui frumoasã apãru un zâmbet cald. „Ce-ai adus, ce-ai adus?” lãrmuirã ȋn cor si copiii. „Niste… apã v-am adus”, rãspunse ȋntr-un târziu moldoveanul. Îi privi cu ochi calzi, pe toti si pe fiecare ȋn parte, si continuã ca pentru sine: „Apã limpede v-am adus, pentru cã… ciudat lucru, dragii mei… cu tot Prutul ãsta mare si tulbure între noi, tocmai apa curatã vã lipseste”. Fãrã cuvinte, oamenii ȋsi înconjurarã pãrintele cu o dragoste bruscã si inexplicabilã. Pe cer, sus, soarele luci prietenos, iar jos, smârcul dãdu primele semne de plecare.

(Romeo Cretu)

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

3 COMENTARII

  1. Sa intelegem ca sunteti viitorul candidat la primarie din partea PNL?(asa se lauda Timo) ca va ajuta .Ce sa zic Bafta dar daca doriti sa castigati scapati de astia de la vremea noua, astia doar va mananca banii, puneti si va faceti reclama singur in mediul oline.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.