11.6 C
Vaslui
20-mai-2022

Interviu: Ramona Blodizsar, poetă: „Scrisul în sine, îmi aduce sens”

Ramona Boldiszar, poetă, autoare a volumului „Nimic nu e în neregulă cu mine”, Editura CDPL, face multe pentru promovarea scriitorilor contemporani. Comportament aproape neobişnuit în mediul nostru literar, adesea agresiv cu noii veniţi, sau cu cei care nu fac parte din propriul grup de susţinători.

Sunt multe lucrurile pe care le putem învăţat de la Ramona, o fată care se bucură sincer de tot ceea ce creează şi de tot ceea ce citeşte. Vă invit să o descoperim împreună!

Livia Lucan-Arjoca: Eşti poetă, promotor cultural, blogger…care dintre roluri a venit primul?

Ramona Boldizsar: Dintre acestea trei, probabil că cel de blogger e primul, cronologic vorbind. Cu toate astea, eu scriu de când mă ştiu — şi acest parcurs a început mai degrabă cu proza. Scriam tot felul de povestioare când eram copilă şi mai târziu, în adolescenţă, am continuat să scriu mici romane pe teme specifice vârstei — era doar o joacă, dar mi-a făcut foarte bine. Tot în adolescenţă m-am apucat şi de blogging şi deşi l-am tot mutat şi schimbat de-a lungul timpului, De vorbă cu sine reprezintă totuşi acest parcurs de vreo 13-14 ani în care am scris în spaţiul online, blogul meu a fost multă vreme un soi de jurnal şi mult mai târziu s-a transformat în acest spaţiu de promovare culturală.    Îţi mai aduci care a fost prima poezie pe care ai citit-o?    Nu-mi amintesc deloc care e prima poezie pe care am citit-o. Când încă nu mergeam la grădiniţă şi fratele meu o făcea, învăţam toate poezioarele pe care le spunea el pentru a le putea recita în faţa audienţei (familia mea, desigur), dar odată ce am ajuns şi eu la grădiniţă, am refuzat să mai învăţ orice poezie, cântecel şi cred că impactul emoţional a fost destul de puternic la intrarea în colectivitate, eu fiind o persoană introvertită şi manifestându-mă cu uşurinţă mai degrabă într-un cadru restrâns. O a doua amintire vividă în conexiune cu poezia este această scenă tragi-comică cu mine încercând să învăţ o poezie prin clasa a III-a. Îmi amintesc perfect că stăteam pe scările din hol cu mama şi ea era la capătul puterilor căci nu reuşeam deloc s-o reţin, deşi ne chinuiam de câteva ore (ca mamă, acum o înţeleg chiar şi mai bine, deşi întotdeauna am fost această copilă empatică şi înţelegătoare, încercând să pricep ce se întâmplă şi de cealaltă parte a baricadei, îmi cer scuze dacă asta sună arogant în vreun fel). În orice caz, a fost deosebit de frustrant şi de acolo cred că a început să se nască şi nepotrivirea dintre mine şi sistemul educaţional românesc, nu înţelegeam ce vrea să spună poezia şi pentru că nu înţelegeam cuvintele, nu reuşeam s-o reţin. Până la urmă am învăţat-o şi doamna învăţătoare nu a vrut să mă pună deloc s-o recit, cu toate că era să-mi sucesc mâna la cât am aruncat-o în aer (un detaliu de altfel repetitiv, învăţătoarea mea avea obiceiul să mă pună să răspund când nu ridicam mâna şi nu ştiam, încă mi se strânge puţin stomacul când îmi amintesc micile umilinţe). Dar, din fericire, aceste întâmplări nu au marcat atât de tare relaţia mea cu poezia. Am început s-o citesc cu adevărat în liceu, dar nu am început cu poezie contemporană şi nici cu poezie română, cred că prima mea dragoste a fost de fapt Edgar Allan Poe care se potrivea foarte bine cu acel carusel de emoţii pe care-l experimentezi zilnic în adolescenţă (and all I loved I loved alone, de exemplu, deosebit de dramatic).

Citeste mai mult: adev.ro/r3my2o

Reclamăspot_img
Reclamăspot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here