Cedarea Ardealului de nord
ISTORIE… Pierderea Budapestei a însemnat începutul sfârsitului pentru statul maghiar stãpânitor peste alte natiuni si care îsi sãrbãtorise de putin timp un mileniu de existentã proslãvindu-l pe Szent-Istvan, întemeitorul legendar al mãretii Ungarii. Armata maghiarã practic se dizolvase, românii luând 1.235 de ofiteri si 40 mii de soldati prizonieri. Rãmas fãrã armatã, conducãtorul bolsevic al asa-zisei Ungarii sovietice, Bella Kun, se dovedeste o fire slabã, nu se manifestã nici ca exemplar nationalist maghiar, nici ca revolutionar bolsevic, îsi pãrãseste tovarãsii, încarcã într-un tren bunuri de mare valoare si pleacã la Viena. În continuare, destinul sãu a fost asemãnãtor cu al altor conducãtori sovietizati. Va ajunge la Moscova cu o iubitã, dar va suferi mai târziu represiunile lui Stalin. În lipsa lui, se formeazã la Budapesta un fel de guvern, format din persoane neînsemnate, fãrã sã aibã o autoritate efectivã. Conducerea Budapestei trece, de fapt, în mâinile delegatilor misiunilor militare ale statelor din Antanta. Practic, conducerea o are colonelul Rommanelli, care manifestã o adevãratã dusmãnie fatã de tara noastrã. La baza atitudinii sale, strãinã fatã de ceilalti reprezentanti, se afla o dragoste mai mult sau mai putin cunoscutã pentru o unguroaicã. El insistã ca românii sã se retragã dincolo de Tisa, iar în capitala maghiarã sã vinã trupe aliate. Pe 2 august, trimite un mesaj personal comandantului cavaleriei române, ca sã se opreascã din drum. Comandantii români nu iau, însã, în seamã pe italianul vrãjit de frumusetile locale si îsi continuã drumul spre Budapesta, în ocuparea cãreia un rol important îl va avea si Regimentul 2 Rosiori din Bârlad.
Dan RAVARU
Situatia se reglementeazã, ocupatia româneascã este admisã, desi nu ne bucuram de simpatia tuturor. Încep acum lungile tratative de pace, care pãreau cã nu se vor mai sfârsi niciodatã. România avea o serie de probleme în plus, care alimentau atitudinea unor adversari. Tara noastrã intrase în rãzboi, dupã cum se stie, printr-un tratat încheiat pe 17 august 1916 în limba francezã si semnat la Bucuresti de reprezentantii celor mai importante Puteri Aliate. În tratat se prevedea foarte clar cã granita de vest a României va fi la 6 km de Debretin si va coborî apoi pe Tisa pânã la vãrsarea acesteia în Dunãre. Aceasta însemna cã românii vor avea o parte din Ungaria propriu-zisã si întreg Banatul (acum avem numai jumãtate). Se stie, însã, cã în 1918, pãrãsiti de fostii aliati rusi, au fost nevoiti sã încheie acea Pace de la Bucuresti, precedatã de armistitiul de la Buftea, prin care au încetat luptele cu Puterile Centrale. Desi aceastã pace s-a încheiat cu acordul Aliatilor, care au înteles situatia în care ne aflam, la Paris, la Conferinta de Pace nu s-a mai tinut cont de aceste considerente si, de aceea, delegatia românã a trebuit sã facã eforturi deosebite pentru recunoasterea unor drepturi firesti, câstigate de tara noastrã de-a lungul rãzboiului. Treptat, lucrurile s-au lãmurit si România încheie Pace cu fiecare dintre tãrile foste adversare, cu o singurã exceptie: Ungaria. Astfel, dupã rezolvarea problemelor legate de Austria, deschidem, în sfârsit, cel mai spinos capitol al tratativelor de Pace, cel dedicat Ungariei. Lucrãrile conferintei erau conduse de Consiliul Suprem, unde Ungaria era reprezentatã de o delegatie în frunte cu contele Apponyi, cãruia i se remite o schitã de tratat realizatã în 1920. Contele era cunoscut pentru nationalismul sãu exagerat, era un adevãrat sovin, atitudine care reiesea din discursurile sale patetice. Tema acestora era aproape de fiecare datã nenorocirile reale sau imaginare prin care trecuse tara sa. El sustinea în continuare cã, dacã Ungaria va fi ruptã în mai multe bucãti, noile state în curs de formare vor avea si ele, la rândul lor, probleme grave generate de amestecul de nationalitãti, asa cum s-a întâmplat în Ungaria. Tot contele Apponyi sustinea cã viitoarele posibile state vor fi inferioare Ungariei la nivel de culturã si civilizatie. El considera cã teritoriile dezlipite de Ungaria vor trebui sã realizeze aceste acte numai în urma unor plebiscite, iar în cazul când acestea se declarã pentru pãrãsirea statului maghiar, sã fie organizate într-o uniune cu functionalitãti cel putin economice. Rãspunsul consiliului Suprem va avea, însã, în vedere realitãtile etnografice din Europa Centralã si faptul cã populatiile de aici au fost înglobate fãrã voia lor în statul maghiar.
Ungaria renuntã, în favoarea României, la toate drepturile si titlurile asupra teritoriilor vechi ale monarhiei Austro-ungare
În ceea ce priveste plebiscitele, s-a arãtat cã ar fi imposibil de organizat, ele au fost deja înlocuite prin adunãri nationale. Cu toate aceste impedimente pe care ungurii le vor evoca mai târziu, tratatul s-a încheiat, totusi, în Palatul Trianon din complexul regal de la Versailles. Sã prezentãm în continuare un rezumat al acestui tratat, citând dupã autorii A. Moraru si I. Negrei: „Acest document, semnat la 4 iulie 1920, recunostea unirea Transilvaniei cu România. Tratatul de la Trianon era unul dintre tratatele de bazã pentru recunoasterea Unirii pe plan international. Acest document se numea „Tratat de pace între puterile aliate si asociate si Ungaria”. Din partea României, tratatul era semnat de Nicolae Titulescu si Ioan Cantacuzino. Pe el si-au mai pus semnãturile reprezentantii Statelor Unite, Angliei, Frantei, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei, Poloniei, Regatului sârbilor, croatilor si slovenilor, Cehoslovaciei si Ungariei. Articolul 45 din acest tratat specifica: „Ungaria renuntã, în favoarea României, la toate drepturile si titlurile asupra teritoriilor vechi ale monarhiei Austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei. Conform articolului 27 din acest tratat, frontiera României cu Ungaria se stabilea astfel încât Transilvania intra în componenta României. Stabilirea frontierei pe Tisa s-a fãcut dupã principiul de a încorpora aproape toti românii si cât mai putini maghiari în hotarele României. Astfel, dacã în 1914 Ungaria avea aproape 21 mil. de locuitori, dintre care 40% erau maghiari, iar 60% români, cehi, slovaci, evrei, ruteni, apoi Trianonul a redus populatia Ungariei la 8 milioane de locuitori, dintre care 96% erau maghiari”. Iar Constantin Kiritescu concluzioneaszã astfel: „la 4 iulie 1920, s-a pronuntat unul dintre marile verdicte ale istoriei. La Trianon, în Versailles, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria, Puterile Aliate si Antanta. Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violentã si pe nedreptate, se desfiintase, si pe drept, cum se prãbusise înainte, de fapt, Ungaria, care se redusese la un stat mic, cu 3 milioane de locuitori. Era, în sfârsit, statul national visat de unguri, dar adus la proportiile reale. Teritoriile locuite de slavi din sud, de români, de slovaci formau de aici înainte pãrti integrante din statele nationale”. Tratatul de la Trianon a fost si este considerat de multi unguri drept o rusine nationalã, drept o urmare a unei trãdãri sau, de cele mai multe ori, ungurii cred cã a fost o mare nedreptate fãcutã tãrii lor. Si acum se fac încercãri de anulare a tratatului, plecând de la faptul cã, în momentul semnãrii sale, Ungaria nu mai era unitã cu Austria, desi unele fapte atribuite imperiului austro-ungar nu îi mai priveau acum pe unguri. Cu acest sentiment în suflet, nedreptate al tuturor fatã de ei, ungurii se adunã la comemorarea Trianonului cu mari pancarde pe care scriu „nem, nem”. Acest „nu” se referã la Trianon, dar noi credem cã se referã la ceea ce a fost înainte de Trianon.
