Maria Cucu este o pensionarã de 92 de ani, cu o poveste de viatã incredibilã. Cu banii de la Vremea Nouã, face parastase copiilor pe care nu-i mai are

POVESTE DE VIATÃ…Maria Cucu, din Bârlad, a fost prima câstigãtoare a lunii septembrie care si-a încasat premiul, dintre cititorii fideli ai ziarului ce s-au înscris la concursul „Te abonezi si câstigi cu ziarul Vremea Nouã”. Au fost puse în joc, luna trecutã, trei premii de 500 de lei fiecare, iar premiile s-au dus la Negresti, unul la Vaslui si cel al Mariei Cucu, o pensionarã de 92 de ani. Desi am crezut cã i-am fãcut o mare bucurie cu acest premiu, sincerã, aceasta ne-a zis cã, cu banii de la premiu va face un parastas pentru fiul ei care a murit în aceastã varã, la vârsta de 69 de ani. Pentru noi a fost un soc sã auzim o asemenea veste, însã de multe ori viata bate si filmul. Maria Cucu si-a pierdut, nu de mult, si celãlalt copil, pe Doina, un biochimist care a lucrat la Centrul de Transfuzii din Bârlad, la vârsta de 62 de ani. „Pentru mine viata s-a terminat demult, mi-am pierdut sotul, care mult timp a fost nevãzãtor, acum copiii. Cornelus, mândria mea, era militar de carierã la Roman, s-a dus în vara aceasta. A murit în somn! Ce rost mai are sã trãiesc? Stau noptile si nu dorm, cu pozele celor doi pui ai mei în fatã si vorbesc cu ei. Am noroc de nepoti si de ginere. Tare îmi mai plânge sufletul pentru cã ai mei copii s-au dus. Tare ascultãtori au mai fost si iatã cã am ajuns sã îi îngrop eu, nu ei pe mine”, si-a început povestea pensionara de 92 de ani, care o viatã a lucrat la Confectii. „Am lucrat în halat si în furou, cã tare cald mai era si atunci, asa mi-am crescut copiii. Iar acum i-am îngropat si mã întreb de ce mã mai tine Dumnezeu în viatã”, a mai spus aceasta.

Povestea acestei mame se deapãnã usor. La 92 de ani, Maria este lucidã si, ca un povestitor de profesie, aceasta ne spune: «Viata mea e tristã, cu dureri mari: de suflet, de coloanã si de picioare. Mi-am îngropat ambii copii ai mei, pe Doina, la 62 de ani, si pe Cornel la 69 de ani. Am 92 de ani si nu sunt bucuroasã sã ajung la aceastã vârstã, fãrã copii. Seara stau în fata pozelor lor si mã uit la ce au fost copilasii mei. Am o candelã mare, mare, care face luminã între cele poze si vorbesc cu ei: „Doinã, mamã! Cornel, mamã! Ce mã fac eu fãrã voi?!” Îmi este foarte greu. Ce mã face sã merg mai departe sunt cei patru nepoti. De la Doina am douã fete si de la bãiat, doi nepoti, o fatã si un bãiat. Bãiatul este inginer în Danemarca de vreo 16 ani, iar sora sa este informatician. Una din nepoatele de fata mea este inginerã, iar cealaltã este farmacistã în Bucuresti. Nepotii sunt lumina ochilor mei, mã rãsfatã, mã ascultã si sunt foarte atenti cu mine». Pe aceasta am gãsit-o în cartierul bârlãdean de pe deal, în fata bisericii pe stil vechi, la o casã pe pãmânt. A fost casa fetei sale Doina si locuieste cu ginerele sãu, care o ajutã pe bãtrânã si cu cumpãrãturile, dar si cu treburile în casã. Spune despre ginerele ei cã este ca si copilul ei. Acesta, în timpul liber, merge des la cimitir, unde face priveghi la mormântul sotiei.

Viata Mariei Cucu nu a fost usoarã. Sotul ei a fost mult timp nevãzãtor

Când Maria vorbeste de sotul ei, fata i se lumneazã. Ne-a spus cã a murit de 22 de ani si cã a fost dulgher, iar dupã un accident a rãmas fãrã vedere: «Sotul meu a murit demult, din 2003. Era nevãzãtor, din cauza unui accident de muncã. În 1975 am fost cu el la o operatie la prof. Petre Vancea (n.r. fost academician) la Iasi. Când am intrat la profesor, mi-a spus cã operatia sotului meu va fi una foarte dificilã. Cã întâi o sã-l opereze la un ochi, apoi la celãlalt. Si cã e posibil sã nu reuseascã operatia. Îmi aduc aminte cã mi-a pus o conditie ca sã-l opreze. Sã semnez o declaratie cã nu-l voi pãrãsi niciodatã. Pentru cã noi suntem pãtiti aici,, la spital. Multi pacienti au fost pãrãsiti de partenerii lor de viatã, dupã ce au rãmas orbi. Atunci eu i-am spus: „domnule profesor, eu am doi copii. Unul din ei a intrat în Bacalaureat, iar fata e la Liceul Sanitar. Eu nu-l pãrãsesc dacã va rãmâne orb!” Am semnat atunci. Sotul meu a murit, cum v-am spus, dar niciodatã acesta nu a stiut cã atunci, în 1975, eu am semnat acea hârtie. Operatia a durat atunci pânã s-a fãcut, fiindcã s-a gãsit greu o cornee pentru transplant. Îmi aduc aminte atunci, cã eu eram în biserica de la spitalul Sf. Spiridon, când a venit un pacient de la sotul meu din salon si mi-a zis cã sotul meu intrã la operatie, cã s-a gãsit o cornee. Operatia a durat opt ore, dar a fost o reusitã. Între timp, si-a pierdut vederea. Asta o fost. Ne-am chinuit, dar a fost tatã la copiii mei. A lucrat dulgher la Constructorul, aici, în Bârlad”, a mai povestit Maria. Aceasta spune cã tatãl ei a fost militar si cã si-a dorit ca fiul ei sã-i urmeze exemplul. Si asa a fost: „Tatãl meu a fost militar si mi-am dorit ca bãiatul meu sã fie militar. Visul mi s-a împlinit si pentru cã bãiatul m-a ascultat”.

Pentru Maria, rãzboiul a însemnat refugiul la Teleorman. Acolo erau tratati ca prizonieri de rãzboi

„Am prins si rãzboiul, cã sunt nãscutã în 1933. Am fost în refugiu la Rosiori de Vede, în judetul Teleorman. În rãzboi a fost foarte greu. Când am plecat spre Teleorman, am mers numai noaptea. Din cer curgeau bombele, de parcã ploua. Am mers pânã la Rosiori cu vagonul de marfã si de acolo am fost cu cãrutele. Ne-a bãgat în casele oamenilor de acolo fortat. De aceea s-au purtat cu noi urât localnicii. Spuneau de noi cã suntem din Rusia, desi eram români, si cã am venit sã le luãm averile”, a mai povestit Maria Cucu. Aceasta spune despre perioada aceea, cã a ajutat-o la pensie. Acum, cã oficial este desemnatã cu statut de refugiat, primeste 400 de lei, pe care Bolojan îi impoziteazã

A lucrat 25 de ani la Confectii Bârlad si primeste o pensie de 1627 de lei, pe care Bolojan i-o si impoziteazã, desi veniturile ei nu trec de 3.000 de lei

MANEVRE…Maria ne povesteste cã pensia ei este una micã, însã are noroc cã mai primeste în jur de 13 milioane, cã e vãduvã de veteran de rãzboi si cã a fost refugiatã cu familia ei (8 frati) în sudul tãrii, în judetul Teleorman. „Am lucrat la fabrica de Confectii 25 de ani. Fãceam cãmãsi, halate, ne plãteau la bucatã, 5 bani buzunarul de exemplu si tot asa. Primeam avans si lichidare si eu aveam bani pentru copilasi. Eram foarte multumitã si bucuroasã! De la Confectii am 1.627 de lei pensie. Apoi mai iau 858 lei pensie pe veteran (n.r. vãduvã de veteran) si vreo 400 lei pensie de refugiat. Si din acestia mi-a mai luat Bolojan 82 de lei, desi pensiile adunate sunt sub 3000 de lei si nu trebuiau impozitate. Lacomi! Mi-au luat pânã si din pensia de la Confectii vreo 5 lei. Dar ce e pe haram, haram se duce! Asta trebuie sã înteleagã premierul”, a mai spus pensionara. Pensia de refugiat am luat-o acum încoace, cred cã din 2014. Am gãsit toate documentele si dupã aceia am obtinut pensia. Actele le-a fãcut pentru cã am avut noroc. În tren, când mã duceam eu la fratele meu la Hunedoara, douã profesoare cãlãtoreau spre Sicilia cu taloane de pensii speciale. Si ele m-au învãtat cum sã obtin. ele fuseserã si ele deportate, de la Suceava, la Bacãu. Atunci mi-am scxãris într-o agendã tot ce trebuia sã fac. Eu am si o memorie bunã si am stiut datele de la ziua în care am ajuns în locul unde am stat. Si am obtinut aceastã pensie. Si i-am ajutat si pe fratii mei sã le obtinã. am unul dintre ei la Constanta mai fitos si acela nu prea vroia, din cauza fetelor pe care nu voia sã le facã de râs. Dar l-am convins. I-am spus: „Melutã. Pe fetele tale le-o mâncat pãduchi si plosnitele sau pe noi?” Asa l-am convins