OMAGIU… Astãzi se împlinesc 166 ani de la nasterea celui socotit de cititorii români si de critica literarã postumã drept cea mai importantã voce poeticã din literatura românã. De circa sase ani, este, de asemenea, si Ziua Culturii Nationale. Prin urmare, celebrãm nu numai un mare creator, ci si prilejul unei reflectii asupra culturii române si a proiectelor culturale de interes national. La Vaslui, aceastã zi va fi marcatã prin diverse activitãti organizate de unitãtile scolare, în memoria poetului national. Scoala Gimnazialã “Mihai Eminescu”, spre exemplu, îsi sãrbãtoreste astãzi patronul spiritual printr-o festivitate de omagiere dedicatã acestuia. În rândurile urmãtoare, vã prezentãm lucruri mai putin stiute de vasluieni. În ce prioadã a fost Eminescu revizor scolar la Vaslui, ce spunea despre procesul educativ de la Laza si cum a reusit sã ia apãrarea unui învãtãtor din Dumesti, oprimat de primar, cititi în continuarea acestui articol. Profesorul Dan Ravaru face dezvãluiri extrem de interesante.
“În secolul al XVII-lea, filosoful Giambattista Vico stabilea o legitate fundamentalã pentru evolutia omenirii. Italianul stabilise acele cicluri istorice care se repetã în timp. De exemplu, în Europa invadatã în neolitic de arieni si alte populatii, au urmat migratiile popoarelor de la imperiul roman, apoi ale ungurilor si ale tãtarilor, iar în zilele noastre migratiile se repetã dinspre Orient, desi nimeni nu recunoaste acestea. Ce legãturã au aceste cicluri cu Eminescu? Din nefericire la noi, la români, existã de fiecare datã, când are loc o mare schimbare social-politicã, un atac asupra lui Eminescu. În 1948, odatã cu instaurarea germenilor comunismului, Eminescu a fost pur si simplu dat afarã din culturã si învãtãmânt. Era declarat nationalist extrem si antisemit. Ar fi intrat sub incidenta unei jalnice legi promulgatã de curând. În manualele scolare, de exemplu, au rãmas numai poeziile “Ce te legeni codrule” si “La mijloc de codru des”. Cãrturarii vremii, cât n-au fost închisi în puscãrii, în primul rând George Cãlinescu si Tudor Vianu, au gãsit o cale sã-l introducã pe Eminescu, pe usa de din dos a culturii oficiale de pe atunci. Astfel, din poemul împãrat si proletar, o creatie literarã al cãrei mesaj era de esentã budistã, se încheie cu versul “Cãci vis al mortii eterne e viata lumii întregi”. Au fost extrase din cele 31 strofe, asa-zisul discurs al proletarului, care, scos din context avea alte sensuri fatã de poem. 1990, cei care îi adânceau sufletul, urau cultura nationalã a poporului român. L-au atacat pe Eminescu asa cum se spune cã în pomii încãrcati cu mere se aruncau pietrele. Un numãr din revista “Dilema” si într-o emisiune de la televiziune, în orele de vârf, s-a încercat defiintarea propriu-zisã a lui Eminescu. Dar asa cum era firesc, totul s-a încheiat cu un esec rãsunãtor. Evenimentul respectiv a stârnit o indignare, initiatorul actiunii, Andrie Plesu, redactor-sef la “Dilema”, a trebuit sã mintã, spunând cã numãrul respectiv a apãrut fãrã stiinta sa, ceea ce este absurd. Mai aproape de zilele noastre, Lucian Boia, cel care desfiinteazã acele “mituri nationale”, de fapt, momente de mare valoare din istoria si cultura nationalã, a atacat si sintagma “Eminescu, românul absolut”. Normal, nici demersurile acelea nu au avut ecoul dorit”, povesteste profesorul Dan Ravaru.
Eminescu, respins si ignorat de multi contemporani
“Cine a fost, cine este si cine va fi Eminescu? Este foarte greu sã rãspunzi deoarece îl putem defini în mai multe feluri: poet inegalabil, romancier al începuturilor, un romantic, un liric si un satiric în acelasi timp, un istoric, un economist, un geograf, dar si un om politic si un ideolog al spiritului national românesc despre ceea ce se vorbeste putin si tot mai putin. Interesant este, în primul rând, complexitatea eminescianã, valoarea artisticã si faptul cã este adevãratul creator al limbii române moderne în primul rând sub aspect artistic. Dacã cititm lucrãrile contemporane existentei sale, vom rãmâne uimiti de diferentele lingvistice, de felul de exprimare al ziaristilor si al scriitorilor din vremea aceea. Nu este de mirare cã multi contemporani l-au respins sau ignorat. Uimitoare este o relatare culeasã din Ipotesti de George Cãlinescu de la un bãtrân al satului. Acesta îsi amintea de copilul Eminescu oarecum ciudat, dar spunea cu nevinovãtie cã dupã ce a plecat din Humulesti, despre el nu s-a mai auzit nimic, confirmând zicala cã nimeni nu este profet în tara sa. Ignoranta acestui om simplu este scuzabilã, nu însã faptul cã mai târziu s-a încercat atâtea marginalizãri ale lui Eminescu, afarã de cele citate care aveau o genezã politicã, au urmat altele ale unor poeti slabi din zilele noastre, pe care îi deranjeazã geniul eminescian. În ciuda tuturor acestora, Eminescu rãmâne cel mai elevat si cel mai cult scriitor al românilor. El are o permanentã rezonantã în sufletul cititorilor indiferent de vârsta, de gradul de instructie al acestora. Eminescu poate sã subjuge toate categoriile de cititori de la cei care lãcrimeazã la romante, pânã la cei care luptã sã descifreze sensuri filosofice profunde cuprinse mai ales în poemele sale. Arta nu are vârstã, nu o putem confunda cu civilizatia care cunoaste o dezvoltare liniarã chiar dacã are întreruperi. Când este vorba de culturã si de artã, este cu totul altceva. Omul modern, care trãieste în lumea cuceririlor cosmice poate fi emotionat de creatiile artistice apãrute în antichitate. Tragediile grecesti, de exemplu, încã nu au fost egalate, ca si piesele lui Shakespeare”, explicã profesorul Dan Ravaru.
Eminescu, revizor scolar la Vaslui
“Eminescu e prea mare sã ne concentrãm într-un numãr limitat de rânduri, de aceea, dat fiind cã suntem în judetul Vaslui, cel mai oropsit de soartã, dar mai ales de mass-media contemporanã din România, sã conturãm relatiile dintre acesta si judetul nostru. În primul rând, Eminescu ne-a cunoscut prin intermediul lui Theodor Rosetti si Petre Carp, vasluienii aflati printre întemeietorii societãtii Junimea. Apoi, între 1875 si 1876, a fost revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui. Slujba aceasta i-a fost oferitã de Titu Maiorescu, pe atunci ministru al învãtãmântului, în scopul de a-l ajuta material fiindcã retributia era destul de substantialã. Tot atunci a fost numit revizor scolar si I. L. Caragiale, dar aici apare o imensã deosebire. Cel din urmã, a tratat cu superficialitate misiunea încredintatã si s-a mãrginit la vizite întâmplãtoare în scoli, pe când Eminescu, cu constienciozitate de tip nemtesc, a muncit foarte mult, în acest domeniu. A reusit ca în acest interval de timp sã facã sute de inspectii în scoli si sã scrie peste 1000 de pagini. La Dumesti, de exemplu, ia apãrarea unui învãtãtor oprimat de primar, descoperind cauza acestei atitudini. La Laza, apreciazã stilul în care se desfãsoarã procesul educativ. Totodatã, aici va rezolva problema privind construirea unui local de scoalã. De ce amintim aceste lucruri? Sã comparãm preocupãrile sale pentru filosofia germanã si gândirea indianã pe care le studia profund cu faptul cã la Sauca se preocupã de numãrul de cãrãmizi si de scânduri, recuperate de la demolarea unui han si care puteau fi folosite la construirea unor scoli. Avem mare nevoie acum de Eminescu în anii acestia atât de periculosi pentru viitorul culturii si chiar al natiunii române. Suntem uimiti cã de 25 ani în România nu au mai apãrut vreun poet, vreun romancier, vreun pictor, care sã se impunã în spiritualitatea româneascã. Deci, nimic nou cu adevãrat în noapte în cultura luminatã doar de pâlpâirile unor creatori mai în vârstã. Chiar în perioada cea mai neagrã a istoriei, între 1950-1960, au apãrut totusi un Nicolae Labis sau un Marin Preda. De ce acum nu mai vine niciun geniu artistic din rândurile poporului român asa cum s-a întâmplat altãdatã. În schimb avem o zi a culturii nationale privitã cu multã indiferentã, poate cu acelasi impact al stupidei maimutãreli a unor obieciuri strãine ca “ziua fãrã pantaloni”. Pe Eminescu îl dorim salvator al culturii românesti, aceasta fiind cea mai mãreatã si cea mai solicitantã sarcinã a genului nostru national”, povesteste profesorul Dan Ravaru.
