ISTORIE… Dunãrea a fost pentru strãmosii nostri un adevãrat fluviu sfânt, traco-geto-dacii locuind pe ambele maluri. La fel, si românii, în perioada formãrii lor ca popor, au trecut de pe un mal pe celãlalt, iar o bunã parte dintre ei, în denumiri ca istro-români, macedo-români, megleno-români au rãmas la sud. Multimea de popoare care s-au perindat pe aici au pãstrat puterea de unire a fluviului pânã la un punct, a urmat apoi despãrtirile, Dunãrea devenind hotar. La sud, ne-am învecinat din secolul al X-lea si ne învecinãm în continuare cu bulgarii. Cândva am alcãtuit un singur stat în luptã aprigã cu Imperiul Bizantin, mai târziu am devenit natiuni cu totul aparte. Poporul bulgar cunoaste trei stadii de formare: stratul mai vechi, tracic, stratul urmãtor, format din slavi, si ultimul strat – cel al unei pãturi stãpânitoare, turanicã (mongoloidã), care a impus un comportament militar accentuat, toate acestea unindu-se în alcãtuirea unui popor modern din familia slavã. Raporturile cu românii au fost si ele mai deosebite. Initial a existat o unitate de interese, mai ales în lupta împotriva Imperiului Otoman. Bulgaria dispãruse ca stat din secolul al XIV-lea, refugiul locuitorilor sãi crestini si speranta de viitor fiind Tara Româneascã. Aici se vor dezvolta si elementele vietii moderne bulgare, va apãrea primul ziar, vor fiinta primele tipografii, scriitori de limbã bulgarã etc. Cel mai cunoscut dintre acestea a fost poetul Hristo Botez, cãzut în lupta pentru independenta Bulgariei, în fruntea unui detasament organizat de România.
Dan Ravaru
Rãzboiul purtat de români în 1877-1878 a schimbat în bine soarta bulgarilor, care vor trece de la o autonomie initialã la independentã. Foarte curând, însã, bulgarii au uitat de sprijinul românesc de atunci, dar si de-a lungul secolelor si au dorit sã ocupe întreaga Dobroge româneascã. Initial, dorinta este exprimatã prin literaturã, dar apoi devine o lozincã nationalã. Bulgarii au mereu conflicte cu vecinii, de aceea sunt denumiti uneori („prusacii Balcanilor”). O expresie a dorintelor lor expansioniste se regãsea în lozinca „tarul (asa se numea regele lor) nostru sã se scalde în patru mãri”, adicã bulgarii sã aibã iesire la Marea Neagrã, M. Marmara, M. Egee si M. Adriaticã, desi ei preconizau ocuparea unor teritorii întru totul strãine. Un alt obiectiv era, dupã cum am mai amintit, Dobrogea, partea sa de sud fiind denumitã „Zlatna dobrudza”, adicã Dobrogea de aur. În 1913, se semneazã Pacea de la Bucuresti, care punea capãt celor douã rãzboaie balcanice în care Bulgaria se lupta cu vecinii ei. Prin acest document, Dobogea de sud devine parte a României. Izbucnirea Primului Rãzboi Mondial este consideratã de bulgari o nouã posibilitate de întregire a teritoriilor tãrii, asa cum o vedeau ei. În 1916, atacã România, aflatã în rãzboi cu puterile centrale si obtine o mare victorie la Turtucaia. Astfel, bulgarii vor face parte din trupele de ocupatie din Muntenia si Dobrogea. Comportamentul lor, în aceste situatii, a fost cu totul lamentabil, bulgarii distingându-se prin cele mai multe jafuri si violuri. La Bucuresti, si-au fixat sediul la restaurantul Capsa, pe care l-au transformat într-un adevãrat grajd. Dar fapta lor cea mai reprobabilã si retinutã peste timp de bucuresteni a fost furtul Sfântului Dimitrie cel Nou. Împreunã cu manuscrise de la Academia Românã, au pus racla sfântului într-un camion care, însotit de un al doilea, a pornit spre Bulgaria. La Dealul Neajlovului, în mod ciudat ambele canale s-au secat deodatã. Asa cã au fost ajunse din urmã de cãlãretii germani, trimisi de Mackensen, care a dorit sã opreascã aceastã faptã ce ar fi rãsculat populatia Bucurestiului. Sfântul a fost dus la locul lui si ceea ce s-a întâmplat, a fost consideratã una dintre minunile sale.
Apropierea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, existau destule semne în acest sens, a dus la crearea unor miscãri revizioniste în tãri ca Ungaria si Bulgaria, care doreau fixarea unor noi granite, simtindu-se nedreptãtite în urma vechilor tratate de Pace. De cele mai multe ori erau revendicate provizii întregi, de exemplu bulgarii doreau de la sârbi Macedonia, de la greci Tracia, de la români Dobrogea. Iar unii nationalisti mai exaltati se gândeau si la Basarabia de sud, unde sunt niste sate bulgãresti. Împrejurarea care a dus la declansarea puterilor Bulgariei a fost cea generatã de Pactul Ribbentrop Molotov si, mai ales, de cedarea Basarabiei de cãtre români URSS-ului. În perioada aceasta deosebit de complicatã pentru tara noastrã, ministrul de externe a fost Mihail Manoilescu, implicat direct sau indirect în aceste evenimente. De fiecare datã, a cãutat sã previnã amestecul extern, sã-i convingã pe conducãtorii strãini sã renunte la amestecul în problemele României. Astfel, el determinã un prim-dialog epistolar între Hitler si regele Carol al II-lea, tocmai pentru a crea dorita atmosferã de liniste. Iatã ce-i scrie Hitler lui Carol la 15 iulie 1940: „Numai atunci când va interveni o reglementare înteleaptã a problemelor deschise între România, Ungaria si Bulgaria, va avea un sens pentru Germania de a clarifica posibilitãtile unei colaborãri mai strânse si pentru aceasta sã preia aceste conditiuni si obligatiuni mai largi”. Era vorba, deci, de o atitudine oarecum neutrã si se asteptau atitudini din partea altora. În rãspunsul sãu, regele Carol spune: „de aceea, sunt hotãrât sã-mi exprim opinia cã orice întelegere politicã, care ar trebui sã fie înfãptuitã si care ar putea sã-i conducã la zdruncinarea situatiei interne în România, ar putea sã pericliteze tara mea si ar crea tocmai acea primejdie pe care Excelenta Voastrã vrea sã o înlãture atunci când recomandã României sã realizeze o întelegere cu vecinii sãi, Ungaria si Bulgaria”. Toate par bune si frumoase atunci când comparãm scrisorile celor doi, însã, multe alte tendinte politice si militare erau ascunse astfel. Peste putin timp, Mihail Manoilescu, încercând sã salveze mãcar situatia din sud, respectiv raporturile cu Bulgaria, îi prezintã lui Hitler o hartã amãnuntitã cu valorile etnice din zonã: „plecând la chestiunea Cadrilaterului, i-am arãtat lui Hitler mai întâi harta lui Minkoff, din 1878, cu care am dovedit cã acest tinut a fost la data anexiunii lui la Bulgaria, un succes si cã a fost colonizat în timpul celor 35 de ani de stãpânire bulgãreascã (1878-1913). Tot asa dupã cum a fost colonizat de noi cu români macedoneni în timpul celor 27 ani de stãpânire româneascã (1913-1940), deducând din aceasta în chip logic lipsa oricãrui drept superior al bulgarilor asupra noastrã în Cadrilater”. Reprezentantul nostru rostea purul adevãr deoarece, într-adevãr, în Dobrogea de sud (cadrilater) locuiau numai turci pânã la formarea din nou a statului bulgar. Manoilescu a fost sau nu convingãtor, însã, Hilter îsi schimbã în curând pãrerile si astfel, într-un comunicat oficial, se afirmã: „Fuhrerul socoteste retrocedarea Dobrogei de sud (Cadrilater) la granita din 1913, inclusiv Silistra si Balcicul ca o solutie extraordinar de loialã, echitabilã”. Era de asteptat o astfel de atitudine dupã ce exista deja acordul pentru cedarea Ardealului. Basarabia fusese deja cedatã.
„Cedarea realã si formalã a Cadrilaterului s-a fãcut nu la Craiova, ci la Viena”
Mihail Manoilescu, ministru de Externe al României în toatã aceastã perioadã tragicã a jucat un nedorit rol principal. Dupã pierderea Basarabiei, el se destãinuie astfel: „dupã pierderea Basarabiei, bulgarii reclamau pe fatã Cadrilaterul, ba chiar si Dobrogea întreagã. La 11 iulie 1940, ministrul de Externe Popov, primindu-l în audientã pe consilierul nostru de legatie, îi declarã personal ca unui prieten cã raporturile Bulgariei cu România pot deveni foarte strânse, numai cu conditia ca România sã cedeze Bulgariei Dobrogea de Sud. Aceastã bruscã iesire m-a fãcut sã telegrafiez la 13 iulie la Bucuresti, arãtând cã nu pot admite sã li se vorbeascã în felul acesta si sã nu se tolereze astfel de iesiri necontrolate”. De fapt, în jurul Cadrilaterului se juca o mizã mult mai mare, cea a Transilvaniei. Germanii au sugerat cã prin pierderea Cadrilaterului, românii se vor putea bucura de mai multã bunãvointã în problema de bazã a viitorului Transilvaniei” (Mihail Manoilescu, în lucrarea sa „Dictatul de la Viena. Memorii iunie-august 1940”). Continuã destãinurile asupra mersului tratativelor româno-bulgare, având în vedere stabilirea unui teritoriu cât mai mic în vederea cedãrii. Acesta a fost, de fapt, punctul de vedere românesc pe tot parcursul tratativelor. Noi admiteam sã le cedãm Cadrilaterul, dar ceream sã pãstrãm Sinistra având în vedere autostrada dintre Bucuresti si Constanta si o suprafatã de litoral de la vest de Balcic pânã la vechea frontierã. Românii nu au gãsit nici aici întelegere. Pe 10 august 1940 s-a deschis la Craiova Conferinta româno-bulgarã care urma sã ia hotãrârile definitive, cu participarea unor înalti demnitari, reprezentând ambele tãri. Ceea ce este mai important, însã, în atitudinea delegatiei române, a fost dorinta de a se ajunge la o adevãratã întelegere între cele douã popoare. Cedarea Cadrilaterului nu trebuia sã determine o stare de ostilitate între români si bulgari, ea ar fi trebuit sã aibã loc sub auspiciile unei întelegeri reciproce, asa cum s-a mai întâmplat de-a lungul istoriei comune. Amestecul strãin, favorabil bulgarilor, i-a fãcut pe acestia sã aibã o atitudine inflexibilã. Sã vedem în încheiere concluziile lui Mihail Manoilescu: „un fapt, însã, asupra cãruia nu s-ar putea îndeajuns insista este cã cedarea realã si formalã a Cadrilaterului s-a fãcut nu la Craiova, prin tratul încheiat pe 7 septembrie, ci la Viena, pe 30 august, odatã cu Artibrajul. Anticipând asupra dramei de la Viena, trebuie sã arãt cã în aceeasi noapte de 29 spre 30 august 1940, când a trebuit sã acceptãm Arbitrajul, am fost siliti sã semnez douã scrisori, una cãtre Ribbentrop, si alta cãtre Ciano (ministru de Externe al Italiei), prin care <în sensul hotãrârii Fuhrerului si a Ducelui (Mussolini), conducãtor fascist al Italiei, am recunoscut cedarea întregului Cadrilater, textul scrisorilor se gãseste la Ministerul de Externe, iar mentiunea dinspre ele se face la telegrama mea numãrul 10 din Viena. Asadar, când ni s-a impus Arbitrajul fatã cu ungurii s-a impus în acelasi loc, în acelasi timp si de cãtre aceiasi ministri reprezentând aceleasi puteri ale Axei si cedarea Cadrilaterului”.
