NECÃJITI Cinci frãtiori necãjiti din satul Botesti îl asteaptã pe Mos Crãciun; niste pitici care nu au mâncat niciodatã pe sãturate nici dulciuri si nici nu au jucãrii sau hãinute pentru vârsta lor. Sunt patru bãieti si o fetitã, Andreea, în vârstã de 2 ani. Nu are nicio rochitã. Mama o îmbracã doar cu hainele rãmase de la frãtiorii ei. „Eu vleau lochitã loz!”, ne-a mãrturisit copila, sub privirile neputincioase ale mamei. Desi are doar 3 ani, Petru e foarte vorbãret si stie exact ce vrea de la Mos Crãciun. „…boane, colatã …i…matinã a glãdi !”. În „traducere”, Petru ar fi fericit dacã ar primi o masinã, asa cum are la grãdinitã. Femeia ne mãrturiseste cã nu e zi în care copiii ei sã nu vorbeascã de Mos Crãciun. „Se duc la culcare cu gândul la Mos, se trezesc tot cu el în minte!”.
Povesti incredibil de triste si adevãrate aflãm, în aceste zile, din satele judetului. Sute de copii sãrmani viseazã cu ochii deschisi la sania trasã de reni a lui Mos Crãciun. Putini au norocul sã primeascã o portocalã sau o ciocolatã de la pãrinti sau vecini. Am trecut pragul casei familiei Frunzã din comuna Botesti, dornici sã-i cunoastem pe cei cinci prichindei, pe atât de frumosi si destepti, pe atât de necãjiti. Cel mai mare are 9 ani si este încã la ore. Îi gãsim pe fratii mai mici. Alexandru, mezinul, are doar 9 luni si e un copil fericit. Zâmbeste curat si frumos, iar cãmãruta modestã se umple de bucurie. Marcela ne prezintã averea ei, copiii, si ne mãrturiseste cu o voce tremurândã cât de greu îi este sã se descurce de una singurã cu ei. Sotul e plecat la muncã, la o rudã. Mai face un ban si trimite acasã. „Am noroc de copii, singura mea avere. Sunt cuminti, ne jucãm împreunã, ne distrãm cum putem. Viata e grea acum si facem si noi fatã greutãtilor cum dã Dumnezeu! Nu avem mare lucru, trãim din alocatii si din ce ne trimite sotul. Facem economii la sânge, mâncãm carne rar, mai mult cartofi…Nu ne plângem, sunt altii mai sãraci ca noi. Vine Crãciunul, o sãrbãtoare importantã, când toatã lumea mãnâncã mai bine, împart daruri… Nu vom avea o masã bogatã, dar o sã ne strãduim sã avem câte putin din toate. Pe datorie, <<pe caiet>>, apoi când luãm alocatiile achitãm. E greu la tarã de bani. Copiii mei îl asteaptã pe Mos Crãciun. Sunt mici, dar stiu cã Mosul existã si cã el aduce jucãrii, dulciuri. Vom vedea, nu stiu acum ce le voi lua! Îmi pare rãu cã am o singurã fatã si cã nu i-am cumpãrat niciodatã haine potrivite. Nu am avut cu ce. În rest, de mâncare, ne mai descurcãm. Andreea e desteaptã si vrea rochitã”, spune, cu lacrimi în ochi, Marcela. Tânãra mamã îsi adunã puiii lângã ea si aflã odatã cu noi ce vor ei de la Mosul. „Tunt …minte, vine Motul… boane, colatã i matinã a glãdi!”, se grãbeste Petru sã rãspundã. Evident, Andreea vrea rochitã, roz dacã se poate, si o pãpusicã, iar frãtiorii ei mai mari vor haine frumoase, jucãrii si multe dulciuri. Marcela îi priveste cu ochii scãldati în lacrimi. Încearcã sã îsi ascundã emotiile, însã pruncii „s-au dezlãntuit”. Stiu exact ce sã-i cearã lui Mos Crãciun, mai ales cã au fost cuminti si le trebuie atâtea… . Mama îi mângâie pe fiecare în parte. Stie cã trebuie sã le facã pe plac cumva, dar la fel de importante sunt mâncarea, medicamentele si datoriile care trebuie achitate. Ne asigurã cã va veni Crãciunul în cãsuta lor, la fel ca la toatã lumea. Mosul nu va fi mai bogat ca anul trecut dar, cu sigurantã, nu va ocoli cinci frãtiori care se trezesc în fiecare dimineatã cu el în gând.
