spot_imgspot_img
20.2 C
Vaslui
29-mart.-2024

Perdelele de fum ale Trianonului, reale sau imaginare

- Advertisement -

Cedarea Ardealului de nord    

ISTORIE… „România nu putea fi întreagã fãrã Ardeal. Ardealul e leagãnul care i-a ocrotit copilãria, scoala care i-a fãurit neamul, e farmecul care i-a sustinut viata. Ardealul nu e numai inima României politice: priviti harta, Ardealul e inima României geografice”. La cinci ani distantã de la rostirea acestor cuvinte memorabile de cãtre Nicolae Titulescu, marele diplomat român semna, la 4 iulie 1920, din partea României, Tratatul de la Trianon prin care era recunoscutã international unirea Transilvaniei cu România. În mentalul colectiv românesc, s-a strecurat ideea cã unirea Transilvaniei s-a petrecut odatã cu Marea Adunare a românilor de la Alba Iulia. Rãzboiul pe care Armata Românã l-a purtat împotriva Ungariei bolsevice si bãtãlia diplomaticã pe care România a dus-o la Conferinta de Pace de la Paris din 1920 aveau, însã, sã punã în practicã actul de la 1 Decembrie 1918.

Dan Ravaru

Am început noul capitol al lucrãrii închinat de noi – „Zbaterile nationale” legate de eliberarea unor teritorii românesti, unirea lor cu România, pierderea lor temporarã mai scurtã sau mai îndelungatã în timp. L-am citat pe marele diplomat Nicolae Titulescu si comentariul istoricului Ciprian Stoleru, ca expresie în latinã pentru lungii ani de suferintã sau încãrcati de sentimentul victoriei. Într-adevãr, asa cum sustine Nicolae Titulescu, Ardealul rãmâne baza natiunii române, dar si al statului român. Cele mai vechi manifestãri de pe scara timpului, pe care le putem relationa într-un fel sau altul de istoria românilor, apartin acestui spatiu binecuvântat al originilor noastre. Aici îsi fac intrarea în istorie dacii, cu toatã încãrcãtura de civilizatie si de culturã pe care o posedau. Ne-au lãsat autentice si uimitoare urme materiale, cetãti si alte lucrãrii din piatrã, sortite eternitãtii, dar ne-au lãsat în paralel si elemente spirituale, care au contribuit mai târziu la constituirea sufletului românesc. Religia lor are uimitoare apropieri de crestinism înainte de aparitia acestuia pe meleagurile noastre. Scriitorul evreu Josephus Flavius, care i-a cunoscut direct pe daci, luând parte efectiv la expeditii militare împotriva lor, a subliniat asemãnãrile lor, pânã la identitate cu cele ale esenienilor, premergãtorii crestinismlui din Palestina. Din credintele dacice s-au mentinut în folclorul si etnografia româneascã o serie de elemente artistice sau literare usor de recunoscut. Între acestea, se numãrã si Miorita, originarã atât cât s-a pãstrat în folclor, în afarã de interventiile lui Vasile Alcsandri. Partea cea mai romanizatã din teritoriul românesc a fost, bineînteles, Ardealul. Aici, romanii au construit cetãti si orase, au construit o retea de drumuri, au organizat administratia. În cursul marilor migratii, românii formati în vechea zonã a stãpânirii directe a romanilor au migrat în celelalte tinuturi, care alcãtuiesc acum România. La aceasta a contribuit foarte mult pãstoritul, ocupatie de bazã a poporului nostru. Stânele de oi din Transilvania practicau pãstoritul pendulatoriu, care se confundã de multe ori cu transhumanta. De fapt, ciobanii transilvãneni aveau asezãri bine fixate în zona Ardealului, iar iarna mergeau cu turmele pentru a le asigura hrana pânã pe malul Dunãrii sau al Mãrii Negre, toamna se întorceau în aceleasi locuri, de aici folosirea termenului de pãstorit pendulatoriu, opus transhumantei, care înseamnã o cãlãtorie permanentã pentru pãsuni. În situatii exceptionale, când aveau loc rãzboaiele atât de dese în aceste zone ale Europei, ciobanii puteau sã întemeieze noi asezãri sau sã se stabileascã în satele constituite deja de munteni sau moldoveni. În judetul Vaslui, vom întâlni localitãti sau pãrti lãsate, numite Mocani, sau persoane purtând aceste nume. La fel, sunt sate în care, la mijloc, se despart în „rãzesi”, adicã moldoveni, si „ungurei’ (adicã ciobani din Transilvania). Dacã mai adãugãm migratia datoratã persecutiilor religioase sau politice, avem un tablou cuprinzãtor al unitãtii de origine a populatiei din toate tinuturile românesti. De altfel, ardelenii, indiferent de gradul lor de pregãtire, foloseau întotdeauna cuvântul tara de câte ori venea vorba de Muntenia sau Moldova. Acesta este fundalul politic, social si patriotic, care a stat la baza luptei necurbate a delagatiei române la Conferinta de la Paris, care a trebuit sã stabileascã în 1920 toate liniile generale pe baza cãrora s-au format noile state sau au fost consolidate unele dintre cele mai vechi. Eforturi extraordinare pe care le-am subliniat de mai multe ori a fãcut seful delegatiei, prim-ministrul Ionel Brãtianu. Iatã un moment din activitatea sa: „Prim-ministrul român Ionel Brãtianu s-a prezentat la Conferinta de Pace cu un plan extrem de bine gândit si cu obiective practice enuntate în patru mari puncte: 1. Realitatea promisiunilor teritoriale pe care Antanta le-a fãcut prin Tratatul semnat cu România în 1936, dar si recunoastere de cãtre aliati a Unirii Basarabiei cu România; 2. Stabilirea noilor frontiere ale României pentru a-i asigura avantaje economice si strategice; 3. Recunoasterea României ca tarã egalã, îndreptãtitã sã actioneze, pentru a-si proteja propriile interese; 4. Sprijinirea României de cãtre aliati pentru blocarea înaintãrii bolsevismului în Europa” (Evenimentul istoric, nr. 31).

Am unit „douã sãrãcii” si din Unirea lor a reiesit în mod uimitor o bogãtie foarte mare

Lumea încurcatã a tratativelor se dovedeste la fel de periculoasã ca si cea a rãzboiului. Tot Ciprian Stoleru face o analizã a acestor conflicte pe care o vom fraza în continuare deoarece multe lucruri sunt, în general, cunoscute. Delegatii britanici si americani si-au armonziat pozitiile în ceea ce privea frontierele noastre nationale, asa cum au fost prezentate în prima sedintã a Comisiei pentru România, în care s-au desfãsurat lucrãrile pe 8 februarie 1919. La aceste lucrãri, a fost un mod neobisnuit în stabilirea negocierilor particulare, s-a creat aparenta cã existã putine puncte de vedere divergente în ceea ce priveste pozitiile franceze si cele britanice-americane în cazul viitoarei frontiere a României cu Ungaria. Cei care au contribuit în mod deosebit la confirmarea noului punct de vedere comun anglo-americano-francez au fost doi experti, unul francez si altul american care, desi erau numai membri ai comisiei, au participat si influentat unele dintre sedintele grupului de lucru. Singurii care s-au dovedit oscilanti au fost italienii. Uneori au propus o linie de demarcatie favorabilã maghiarilor, alteori românilor. Expertii italieni evitau discutiile care urmãreau interese proprii si negociau cu celelalte mari puteri. De aici si oscilatia lor în timpul Conferintei de la Paris. Conferinta pentru studiul chestiunilor teritoriale referitoare la Româna s-a reunit pe 12 mai, iar singurul motiv în discutie a fost linia de frontierã propusã de expertii americani, care se afla la est de orasele Satu Mare, Carei, Oradea si Arad. Conflictul dintre marile puteri din România nu este singurul, este urmat de altele, având drept tematicã complicarea relatiilor pe plan general între marile si micile puteri. Cu toate cã presedintele Winston afirmase de la bun început cã orice hotãrâre de ordin teritorial va fi luatã numai dupã cunoasterea deplinã a situatiei etnice din zonã, marile puteri treceau peste o serie de argumente care întãreau interesele. Totusi, unitatea de vederi a micilor natiuni reuseste sã impunã mai multe puncte de vedere între care si granita actualã la vest, cea pe care anglo-americanii ar fi vrut sã o vadã mult mai la rãsãrit. În capitolul anterior am prezentat liniile generale ale tratatului de la Trianon. Foarte importantã ni se pare, însã, o privire generalã asupra stãrii sociale si economice a României. Adevãrul este cã tara era pur si simplu secãtuitã. Proviziile militare se terminaserã demult, fiind folosite atât de români, cât si de dusmanii care ocupaserã tara. Cãile ferate, soselele, podurile erau în cea mai mare parte stricate, se foloseau peste tot improvizatii, terenul agricol nu mai fusese lucrat în mare parte din cauza lipsei mâinii de lucru, tineretul si bãrbatii în putere fuseserã pe front, la fel si mijloacele de productie. Pe lângã pierderile umane datorate direct rãzboiului, existau pierderi si mai numeroase decât acestea datorate boilor, oilor si tifosului exantematic. Spre uimirea tuturor, România a rãmas în picioare si si-a mãrit teritoriul. Cauza adevãratei victorii nu poate fi decât acel nemãrginit sentiment national, care i-a purtat în luptã pe soldati si care le-a dat fortã sã treacã la reconstruirea tãrii. Fãcând o comparatie, ne putem da seama de cât de fals s-au exprimat în 1990 oamenii politici atât din Basarabia, cât si din România, care vorbeau mereu cã nu are rost sã unim douã sãrãcii în una mai mare. La 1918, am unit „douã sãrãcii” si, din aceastã cauzã, din Unirea lor a reiesit în mod uimitor o bogãtie foarte mare. Ne întoarcem la începutul capitolului, la istoricul Nicolae Titulescu, care concluzioneazã astfel: „insistenta pãrtii române, în acest context, de a pune pret pe Trianon, mi se pare, însã, contraproductivã undeva, deoarece dã apã la moarã acelora care afirmã cã Ardealul le-a fost fãcut cadou de marile puteri, iar România este doar o creatie artificialã a Conferintei de Pace de la Paris. Cât priveste Trianonul, astãzi el nu mai este interesul nimãnui, românii raportându-se la actul de vointã nationalã de la 1 Decembrie 1918, iar ungurii fãcându-si si un rãu imens lor si celorlalti, dacã continuã sã trãiascã în fantasma unei Ungarii Mari, decedate acum aproape jumãtate de mileniu pe care chipurile Trianonul nu a vrut sã o înalte. Tratatul de la Trianon evocã mai curând ideea unei completãri decât ideea unei amputãri”, iar felul în care nu vor sau nu pot sã înteleagã vreunul din punctele de vedere de mai sus ne adresãm o datã cu marele istoric Nicolae Iorga urmãtoarea profesiune de credintã:  „Oricare altii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai putin se pãrãsesc si cele mai dulci patrii. Noi am rãmas. Cu sabia în mânã de strajã la toate zãrile, iar, când s-a frânt o clipã, ca sã se lege din nou, tainic, otelul, am întins brutalitãtii arma subtire a inteligentei noastre. Si, iatã, suntem tot acasã. Voi ceilalti, treceti la învãtãtura strãmosilor”.

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.