FILE DE ISTORIE LOCALĂ… În dimineața zilei de 28 august 1944, satul Costești din Vaslui s-a trezit brusc într-un vuiet asurzitor. Un băiat de 15 ani, Romeo Pascal, privea de după gardul casei cum tancurile și soldații năvăleau pe ulița satului. În locul jocurilor copilăriei, în fața ochilor lui se desfășura acum iadul războiului: case cu acoperișuri în flăcări, țipetele disperate ale vecinilor și răpăitul necruțător al mitralierelor. Pământul tremura sub pașii grăbiți ai oamenilor care fugeau să-și salveze viața, iar cerul era sfîșiat de fumul gros al luptei. Astăzi, Romeo Pascal, fostul învățător din Costești, ajuns la venerabila vârstă de 96 de ani, își amintește fiecare clipă trăită atunci. Mărturia lui scoate la lumină o filă de istorie uitată și cenzurată a celui de-Al Doilea Război Mondial în estul României. Pentru multă vreme, despre Bătălia de la Vutcani (28-29 august 1944) și suferințele oamenilor simpli prinși la mijloc nu s-a vorbit aproape deloc. Astăzi însă, învățătorul Pascal aduce în prim-plan dramele celor mici într-o istorie a celor mari. Prin ochii acelui adolescent de odinioară, cititorii vor descoperi adevărul emoționant și crud al unor zile pe care manualele de istorie le-au trecut cu vederea, dar pe care bătrânii le vor uita nicicând.
Estul Europei a urmat un parcurs distinct după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, diferit de cel al țărilor occidentale. Spre exemplu, România, intrată sub influența Uniunii Sovietice după august 1944, a devenit una dintre țările în care memoria și istoria războiului au fost strict controlate, iar orice abatere de la discursul oficial era aspru pedepsită, putând duce la ani grei de închisoare. În cadrul Cortinei de Fier, era imposibil să se discute deschis despre perioada în care România a luptat pe frontul de est împotriva URSS, între iunie 1941 și august 1944. Astfel, o parte semnificativă a experienței de război a românilor a fost interzisă și cenzurată. Timp de peste 43 de ani, evenimentele care au marcat profund populația și comunitățile locale au fost trecute sub tăcere. Pe de altă parte, campania din Vest, la care România a participat alături de armata sovietică, a fost intens studiată și promovată prin nenumărate volume publicate sub influența propagandei comuniste. În schimb, după prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989, istoricii au început să își îndrepte atenția spre operațiunile militare de pe frontul de Est, însă bătăliile purtate pe teritoriul României au rămas în mare parte ignorate și uitate. Pentru a înțelege mai bine impactul războiului asupra comunităților locale și asupra țăranilor simpli din România, am ales să stau de vorbă cu învățătorul Pascal Romeo, în vârstă de 96 ani, din satul Costești, județul Vaslui. Născut la 29 ianuarie 1929, într-o familie modestă de țărani, a urmat patru clase primare la școala din sat, fiind martor, la doar 12 ani, la declanșarea Operațiunii Barbarossa, pe 22 iunie 1941. Din curtea casei sale, a privit cum armatele germano-române mărșăluiau peste graniță, pornind ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. Comunitatea lui a fost foarte afectată de război, când majoritatea bărbaților erau pe front, iar mare parte dintre ei au murit sau au fost răniți în lupte. Țăranii români din acea perioadă se ocupau cu agricultura, iar în lipsa bărbaților, munca câmpului era făcută de către femei și copii. Totodată, datorită războiului, au fost închise mare parte din prăvăliile deținute de evrei, cei care aduceau bunuri pe care le vindeau sătenilor sau le ofereau în schimbul grânelor.
Soldații germani în satele vasluiene
După Bătălia de la Stalingrad, armatele germano-române s-au retras spre frontierele României, iar adolescentul Pascal Romeo a avut primele interacțiuni directe cu soldații germani. Își amintește că, între ianuarie și august 1944, satul său a devenit un punct de staționare pentru numeroși soldați germani, aflați în refacere, în spatele frontului. Cu o curiozitate de copil, Pascal urmărea viața militarilor: antrenamentele lor, marșurile zilnice și lecțiile de instrucție. Dar cel mai mult îl fascinau întrecerile sportive organizate la marginea satului, pe un circuit special amenajat, împodobit cu steaguri roșii cu svastica. Învățătorul povestește cu entuziasm această perioadă, rememorând relațiile bune dintre localnici și soldații germani, fiind priviți ca oaspeți temporari, care împărțeau mâncare cu sătenii și le dădeau copiilor bomboane și ciocolată, un adevărat lux pentru acea vreme, mai ales în satele din România. De asemenea, sătenii profitau de prezența unităților medicale, care în foarte multe cazuri tratau și sătenii ce sufereau de diferite afecțiuni.
Războiul ajunge la Vaslui
Romeo Pascal simțea cum pericolul se apropie, linia frontului se afla la doar 100 de kilometri de casa sa, iar cerul era brăzdat zilnic de avioane de luptă, în timp ce coloane de tancuri, artilerie grea și trupe traversau drumurile satului său. Pe 20 august 1944, sovieticii au declanșat cea de-a doua Operațiune Iași-Chișinău, ofensivă care a dus la distrugerea aproape completă a Grupului de Armate Sud-Ucraina al Axei. Pe 23 august, primele tancuri sovietice își fac apariția în apropierea satului său, iar luptele devin tot mai intense. Îngroziți de lupte și de bombardamentele aeriene, sătenii decid să se refugieze în pădurile din apropiere. La doar 15 ani, adolescentul Romeo Pascal fuge împreună cu familia sa în pădure, unde vor rămâne ascunși până la sfârșitul luptelor. La 27 august, confruntările ating un punct critic: diviziile germane, complet surprinse de atacul sovietic fulgerător, se retrag haotic, încercând cu disperare să scape din încercuirea inamică. În satul vecin, Vutcani, ultimele rămășițe ale Armatei a 6-a sunt încercuite între 28 și 29 august, purtându-se lupte într-un ultimul efort disperat al soldaților germani de a scăpa din ghearele morții. Una dintre cele mai celebre și ghinioniste armate naziste, Armata a 6-a, avea să fie distrusă pentru a doua oară, de data aceasta în estul României, iar adolescentul Romeo Pascal a fost martor al acestei tragedii cumplite.
Sătenii caută adăpost prin păduri și râpi
Din păcate pentru sătenii din Costești, care se aflau în mijlocul luptelor, pădurea nu mai oferea adăpost, deoarece luptele se purtau peste tot în jurul lor. Învățătorul Pascal povestește despre cum vedea luptele ce se purtau între tancuri, despre cum soldații germani, disperați, încercau să cucerească un pod ce le deschidea calea de retragere spre vest. Avioanele sovietice bombardau necontenit, lovind inclusiv în locuri unde erau refugiați civili, femei, bătrâni și copii. Din ziua de 30 august, țăranii s-au reîntors la casele lor, unele distruse în timpul luptelor sau incendiate în urma bombardamentelor. În ciuda dezastrului lăsat de război trebuiau să-și continue viața. Pentru o familie de țărani săraci, supraviețuirea depindea de fiecare resursă, iar adolescentul Pascal avea o sarcină esențială: să ducă vaca familiei la păscut. Pierderea acesteia ar fi fost o adevărată tragedie, așa că trebuia supravegheată neîntrerupt. Copiii se întovărășeau și mergeau împreună cu vacile la păscut, iar Pascal avea propria gașcă, formată cu din încă doi prieteni. În ziua de 30 august, păscând vacile la marginea pădurii, a fost surprins de faptul că vacile s-au speriat și au fugit în toate părțile. După ce a adunat vacile, s-a dus împreună cu cei doi prieteni să investigheze locul, să vadă ce ar fi putut să sperie vacile (el se gândea că este vorba de un șarpe). Ajungând într-o mică poieniță de la marginea pădurii a văzut un tablou îngrozitor. În mijlocul poieniței erau 8 soldați germani executați, iar învățătorul Pascal mi-a povestit: „În mijlocul poienii erau 8 nemți împușcați în cap. La început am luat-o la fugă după ce am văzut acea scenă… dar curiozitatea ne-a făcut să ne întoarcem. Aveau capetele ciuruite, sărite chiar. Unul mai avea numai o jumătate de cap. Sângele curs pe iarbă era uscat, iar iarba părea pietrificată, înțesată de sânge. M-am gândit mult timp la cruzimea celor care au făcut acel masacru. Noi căutam pistoale, dar n-am găsit, și săraci fiind am început să adunăm lucruri. Nemții aveau în jurul lor o mulțime de hârtii, poze și portofele. Prietenul meu, Ghiță, a luat centura de la un mort. Eu am luat poze și mai multe plăcuțe de identificare”.
Captura de război a tânărului Romeo Pascal
Întors acasă, Pascal i-a arătat mamei sale ceea ce descoperise la marginea pădurii: fotografii, documente și plăcuțe de identificare. După încetarea luptelor, sătenii porneau zilnic pe câmpurile devastate de război, în căutarea a ceea ce ei numeau „captură de război”. Aceste prăzi includeau haine militare, bocanci, corturi, rații de hrană, chibrituri, brichete și chiar obiecte de valoare. Pentru țăranii săraci, astfel de bunuri erau neprețuite. Majoritatea se încălțau cu opinci din piele de porc și purtau haine simple, rudimentare, așa că orice uniformă militară sau pereche de bocanci reprezenta un lux pe care nu și l-ar fi permis niciodată. Însă, soldații sovietici le interziceau sătenilor să colecteze astfel de obiecte, considerându-le trofee de război rezervate exclusiv pentru ei. Toate bunurile găsite au fost confiscate de soldații sovietici, iar doar cei care au reușit să le ascundă cu grijă au putut păstra câteva dintre ele. Pascal spera să poată păstra obiectele soldaților executați, însă mama sa, conștientă de pericolul pe care l-ar fi putut atrage asupra familiei, i-a interzis să mai umble după „captură”. O parte dintre fotografiile și documentele strânse de Pascal au fost arse sau ascunse, pentru a nu risca represalii din partea sovieticilor. Deși războiul se terminase, pentru țăranii români avea să înceapă o perioadă dramatică. Între 1946 și 1947, România a fost lovită de o foamete cumplită, care a lăsat în urmă mii de victime. Apoi, regimul comunist a declanșat un amplu proces de colectivizare a pământurilor, care a dus treptat la distrugerea satului românesc tradițional.
Gest făcut de Romeo Pascal, în 2014. A trimis Ambasadei Germaniei documentele celor șapte nemți capturați
Decenii mai târziu, în anii ’90, după căderea regimului comunist, mama lui Romeo Pascal s-a stins din viață. În timp ce făcea curățenie în casa părintească, Pascal a descoperit o ladă veche a mamei sale. Pe fundul acesteia, ascunse sub haine și hârtii îngălbenite de timp, și-a regăsit o parte din „captura” adunată în ziua de 30 august 1944. Printre obiectele păstrate, se aflau șapte plăcuțe de identificare și o fotografie: un cuplu de tineri germani, surprins în ziua nunții lor, un instantaneu al unei vieți ce avea să fie curmată de război. În 2014, învățătorul Romeo Pascal a decis să facă un gest de respect față de cei căzuți. A trimis toate detaliile poveștii sale, împreună cu copii ale fotografiei, către Ambasada Germaniei de la București, sperând că, după atâtea decenii de tăcere, familiile celor executați vor afla, în sfârșit, adevărul despre soarta celor care au fost soți, tați, frați și fii pierduți în vâltoarea războiului. Astăzi, bătrânul învățător, cu aceeași energie și pasiune pe care o avea în adolescență, continuă să împărtășească această întâmplare, păstrând vie memoria evenimentelor din acea zi sumbră. Mai mult decât atât, el nutrește speranța că va trăi suficient de mult pentru a asista la exhumarea celor opt soldați, încă îngropați într-o groapă comună.
Importanța strategică a zonei Vutcani
Satul Vutcani din sudul județului Vaslui a devenit punctul-cheie al încercării trupelor germane de a scăpa din încercuire. În a doua jumătate a lunii august 1944, între localitățile Crasna – Vutcani – Huși – Duda se formase o adevărată „pungă” în care erau prinse unitățile germane ale Grupului Mieth. Pentru a evada din această încercuire, germanii trebuiau să găsească un loc de trecere spre vest peste valea râului Bârlad. Principala șosea din zonă (drumul Huși-Crasna-Bârlad) era deja blocată de blindatele sovietice, așa că singura rută rămasă era una secundară, prin satele învecinate Vutcaniului. Comandanții germani au identificat Podul Doamnei de la Chițcani ca fiind punctul de trecere salvator spre vest. Însă pentru a ajunge la acel pod, era indispensabil controlul asupra satului Vutcani și a împrejurimilor sale. Astfel, pe 27 august 1944, Corpul Mieth (aproximativ 15.000 de soldați) s-a regrupat cu unitățile rămase și a pornit în marș spre sud, pe direcția Crețești – Șișcani – Hoceni, cu obiectivul clar de a cuceri Vutcani. Planul de atac prevedea ca Divizia 79 Infanterie germană să lovească frontal la Vutcani, flancată la nord de Divizia 376 Infanterie și la sud de Divizia 370 Infanterie, în timp ce Divizia 258 Infanterie acoperea ariergarda grupării, în zona satului Hurdugi (azi comuna Dimitrie Cantemir). De partea cealaltă, trupele sovietice, în principal unități ale Frontului 2 Ucrainean, inclusiv Armata 52 sovietică, se pregăteau să închidă cleștele. Ele ocupaseră deja poziții puternice la nord și est de Vutcani și încercau să împiedice orice pătrundere spre vest a inamicului. În zilele de 26-27 august, se duseseră lupte grele la doar cîțiva kilometri distanță, la sud de Huși (în zona satului Văleni), unde sovieticii încercau să străpungă spre flancul german. Așadar, Vutcani și împrejurimile sale căpătaseră o importanță strategică uriașă: cine controla acest punct de trecere putea decide soarta miilor de soldați prinși în capcană.
Desfășurarea luptei de la Vutcani
LUPTE VIOLENTE…În noaptea de 27 spre 28 august 1944, trupele germane au lansat atacul asupra Vutcaniului. Germanii au format două grupuri de asalt și au lovit flancurile defensive ale sovieticilor, năpustindu-se asupra satului sub un bombardament de artilerie înfiorător. Luptele au fost crâncene, dar spre dimineața zilei de 28 august satul Vutcani a fost cucerit de germani. După ocuparea localității, vânătorii de munte și trupele mecanizate germane (inclusiv Brigada 825 de Tunuri de Asalt) au înaintat rapid către Podul Doamnei de la Chițcani, punând stăpânire pe pod. Ziua de 28 august 1944 a adus însă un contraatac furibund al sovieticilor. În zona Rediu – Gura Albești – Gara Roșiești (în împrejurimile Vutcaniului) s-au dat bătălii grele, trupele sovietice făcând tot posibilul să blocheze retragerea Corpului Mieth. Sub presiunea continuă a inamicului și epuizați de mersul pe jos și luptele neîntrerupte din ultimele zile, soldații germani au ajuns la capătul puterilor. Rapoartele consemnează un episod dramatic petrecut în după-amiaza fierbinte de 28 august: numeroși militari germani, istoviți de căldură și oboseală, au căzut efectiv într-un somn adânc, întinși prin șanțurile și grădinile din Vutcani. Chiar dacă în nord-estul satului încă se auzeau tiruri intense (semn că lupta continua în zona Bărboși), extenuarea a fost mai puternică decât frica de moarte – mulți soldați pur și simplu nu au mai putut ține ochii deschiși. Conștient că sovieticii vor încerca să profite de situație, generalul Mieth a plănuit o ieșire din încercuire înainte de miezul nopții. În seara de 28 august, forțele sovietice au început să testeze apărarea germană, atacând simultan din nord, est și sud, ca pregătire pentru un asalt final în cursul nopții. Pentru a nu aștepta lovitura decisivă a inamicului, Mieth a ordonat propriilor trupe să lanseze un atac de rupere a frontului la ora 22:00, ca să iasă din sat înainte ca încercuirea să se strângă complet. Însă haosul și oboseala au dat planurile peste cap – mulți soldați pur și simplu nu au putut fi treziți la timp pentru contraatac, așa că lansarea acestuia a întârziat până aproape la miezul nopții. Din păcate pentru germani, elementul surpriză se pierduse. Atacul de ieșire din încercuire a început abia spre zorii zilei de 29 august, la lumina dimineții, fără protecția întunericului.
Dezastrul din valea Bârladului
FAPTE…Pe 29 august 1944, bătălia a ajuns la deznodământ. Spre prânz, ultimele focuri de armă se stingeau la Vutcani. Câteva mii de soldați germani reușiseră totuși să traverseze podul de la Chițcani în acea dimineață și au continuat retragerea spre vest, în coloane dezorganizate. Însă foarte puțini aveau să scape cu adevărat. În zilele următoare, sovieticii i-au hăituit neîncetat pe fugari: lupte și ambuscade sângeroase au avut loc în localitățile din drumul retragerii germane: Chițcani, Costești, Bogdănești, Ibănești, Mânzați. Până la urmă, doar o mică parte din militarii care luptaseră la Vutcani au reușit să ajungă teferi mai departe, către liniile germane din Transilvania sau Ungaria. Marea majoritate a trupelor Corpului Mieth fie au fost ucise în luptă, fie au fost capturate de sovietici.
