Povești vânătorești de la Corni-Albești, pe vremea când în județ erau păduri întinse și vânători pasionați de natură

FILE DE ISTORIE… Județul Vaslui, cu dealurile sale domoale și cândva cu pădurile întinse, a fost odinioară un adevărat paradis pentru vânători. În perioada interbelică, aceste locuri erau animate de povești de vânătoare captivante, iar unul dintre cei care le-a trăit și le-a consemnat în scris a fost Georges C. Lecca, un boier pasionat de natură și aventură. Prin talentul său literar, Lecca a transformat experiențele vânătorești de pe moșia Vladnic, situată în satul Corni-Albești, în relatări pline de farmec, publicate în ziarul Lumea. În articolul de față, vă invităm să descoperiți o astfel de poveste, o întâmplare plină de umor și neprevăzut, petrecută în timpul unei vânători. De la pregătirea participanților, la farsa pusă la cale de organizator și până la finalul plin de haz, această relatare aduce la viață atmosfera vânătorilor din anii 1920, unde pasiunea pentru natură se împletea cu camaraderia și spiritul de aventură.

Județul Vaslui în trecut, deși nu s-a remarcat întotdeauna prin dezvoltarea sa economică, a fost binecuvântat cu dealuri întinse, păduri seculare și văi străbătute de râuri, care au oferit dintotdeauna un peisaj spectaculos călătorilor și, mai ales, vânătorilor. În perioada anilor 1800-1900, aceste meleaguri erau cunoscute drept un loc deosebit pentru vânătoare, având un vânat bogat și diversificat: lupi, cerbi, căprioare, mistreți, dar și păsări specifice zonei râului Prut. În acest context, la Huși a fost înființată Societatea de Vânătoare „Dobrina”, unde s-au adunat personalități marcante ale vremii, adevărați pasionați ai acestui sport nobil. Printre aceștia, un nume răsunător a fost Georges C. Lecca, proprietarul moșiei Vladnic, situată în satul Corni-Albești, comuna Albești. Provenit dintr-o familie cu rădăcini boierești și intelectuale, G. Lecca a moștenit pasiunea vânătorii de la tatăl său, Cassian Lecca, iar de la bunicul său, Gheorghe Săulescu, a primit un dar la fel de prețios – talentul literar. Viața pe moșia Vladnic, situată la est de satul Corni, în mijlocul unei naturi încărcate de farmec, i-a oferit renumitului vânător numeroase experiențe captivante, pe care avea să le împărtășească ulterior cititorilor săi. Pe lângă priceperea sa în ale vânătorii, G. Lecca s-a dovedit a fi și un fin observator al frumuseților naturale ale județului, pe care le-a descris cu pasiune în scrierile sale. În perioada 1920-1930, acesta a publicat o serie de articole în ziarul „Lumea”, unde a relatat povești vânătorești palpitante, împletite cu descrieri captivante. Așadar, în rândurile următoare, vă invităm să pătrundeți în lumea vânătorii de altădată, printr-o poveste autentică semnată de G. Lecca, care ne transpune direct în inima pădurilor vasluiene din anii 1920.

O Primăvară Timpurie, povestiri de Georges Lecca

„Primăvara, anul acela se vedea că ne îndrăgise. Încă de pe la sfârșitul lui februarie, zilele calde și frumoase ne vestesc sosirea ei mai de timpuriu ca de obicei. În adevăr că s-a ținut de cuvânt, căci de la primele zile ale lui martie, primăvara se instalase de-a binelea la noi, ca la dânsa acasă. De data aceasta n-a vrut să ție în samă hotărârea calendarului. Babele și-au făcut ele mendrele, nu-i vorbă, dar un ceas, două, pe zi, restul zilei era cald și bine. Cârduri mari de cocostârci și cucoare începuseră a desena pe cer unghiurile lor. Veneau sărmanele de la drum lung, de departe, dinspre Sud, pentru a-și scoate puii la noi. În drumul lor se întâlneau în văzduh, cu cârdurile de gîște sălbatece, care veneau dinspre nord, întârziate prin alte meleaguri, așa de plăcerea hoinărelii și acum grăbeau strașnic la vale să-și depuie și ele ouăle prin cine știe ce bălți. Salutul era reciproc de la cârd la cârd. Hulubii sălbateci și Brighicii (Sturzii) sosiseră mai înainte, alegându-și domiciliul pe crăcile semincerilor înalți și goi de prin păduri. Chiar și Mierlele începuseră și ele a veni, rând pe rând, ocupând crengile mai de jos a mlăjilor, spre a fi în mai mare siguranță, credeau ele. În pădure, florile primăverii, care de care mai gingașe și mai elegante, se întreceau a fi mai frumoase una decât alta. Cornul din desime își aprinsese și el miile lui de lumânărele. Și dimineața, la răsăritul soarelui, valuri de aburi calzi ieșeau din pământ cu grămada. Ici, colo, câte o mierlă prindea să învețe să fluiere. Un Brigeac din cei mai mari, răzleț, pe o cracă uscată, fluieră puternic un cântec de dragoste. Iar din mlada de pe coastă, un vulpoi latră, chemând și el pe limba lui, dezesperant, iubita. Soarele, încet, încet, se pregătea de culcare, în timp ce craiul nou se deslușea în alb pe cer. Băltoagele cu apă limpede și mai mari și mai mici de prin poieni, odată cu venirea nopții, luau luciul argintului”.

Pădurea se trezește la Viață, povestea lui Lecca continuă

„Un cârd de cocori, obosiți de atâta drum, treceau în zbor liniștit și lin, jos de tot, pe deasupra capetelor noastre, cârâind. Își căutau, bietele, un loc de odihnă peste noapte, nu în pădure, ci peste pădure, afară la câmp deschis, pe un podiș undeva, unde după ce-și puseseră santinele, se puteau și ele odihni în liniște. Toporașii înfloriți își dădeau din plin tot parfumul lor, îmbălsămând aerul. Nourași negri, albi și roz se întreceau în fugă pe cer, mânați de curentul de sus; pe când un vântișor rece, de (undeva de pe zăpadă, sgâlțîia cu înverșunare crengile pădurei, făcându-te să-i întorci spatele). Noaptea, pe nesimțite, prinsese a învălui pădurea și odată cu ea, glasul tuturor vietăților încetase. Până și mierlele care de obiceiu se ciorovăiesc și se sfădesc mult până ce să se culce, amuțiseră și ele. Numai spre asfințit, se mai zărea un rest din zi, care fugea și el alungat de noapte. Vântul se astâmpărase și acum liniștea și tăcerea pusese stăpânire pe pădure. Cîțiva vânători așezați prin poiene, așteptau cu înfrigurare să înceapă zborul de noapte al sitarilor, pe care îi bănuiau ei că trebuie să fi venit. Dar n-au așteptat mult și iată că urechile lor prind a desluși, pe sus, grohăitul obișnuit al sitarului, care-l produce în sbor, în timpul împerecherei lor primăvara: Gro, Gro, Gro, Gro, rar și distinct și în acelaș timp un țîrii țîrii, țîrii țîrii, repede și sacadat. Sitarii! În sbor liniștit, greoi, nu prea sus, venea înainte dumneaei cu Gro Gro Gro Gro și vreo doi domnișori din urmă cu țîrii, țîrii, insistând pe lângă ea să se scoboare jos, să le împartă favorurile, dar ea vroia încă să mai cocheteze. Din nenorocire însă, această cochetărie, lăsată de D-zeu oricărei ființi femeești i-a fost fatală. Un foc de pușcaș îndreptat de un vânător dintr-o poiană, asupra ei, o doboară la pământ, sfărâmând brutal liniștea nopții și mai brutal încă, întrerupe această idilă de abia începută. Apoi din ce, în ce, perechile treceau mai dese pe deasupra vânătorilor și focurile de pușcă se succedau mai repede. Noroc însă că această vânătoare care se cheamă – Pânda de seară la sitari – nu durează decât un sfert de oră cel mult”.

O vizită surpriză la curtea boierului din Corni-Albești

„Într-o primăvară ca aceasta, în una din zile, pare-mi-se într-o duminecă după amiază, văd intrând pe poarta curței la moșia unde mă aflam, o șarabană încărcată cu o mulțime de vânători, veniți din orașul din apropiere. M-a mirat acest lucru, căci nu așteptam pe nimeni în ziua aceia. Dar când s-au apropiat, am văzut că am de a face cu cunoscuți și cu prieteni, însă numai doi din ei erau vânători, ceilalți, nu știu să fi tras vreodată cu pușca, în viața lor. Asta-i frumos, le spun eu. Ce căutați cu puștile la mine? Parcă pentru a bea un pahar de vin era nevoe să veniți înarmați? Nu, nu, strigară cu toții în cor. Bem noi și vinul, nu-i vorbă, dar am venit să mergem la pândă la sitari. Bine, fac eu, dacă-i luați pe răspunderea voastră fie, voiu merge dar în seara asta la pândă. Numai mai înainte să-mi fie îngăduit să controlez arma și cartușele fiecăruia. Da, da, poftim, se oferiră cu toții. I-am poftit pe toți într-un antreu, unde fiecare a pus pușca lui, deschisă, pe masa care era acolo, cu cartușele ce le avea, alăturea. Am văzut imediat că în mare parte erau niște vechituri, împrumutate cu această ocazie; cât despre cartușe, nici nu mai vorbesc, multe din ele, în loc să fie încărcate cu ploae măruntă de sitari, aveau halice mari de epuri. Uite, domnule, îmi zic eu: acești domni au, nici mai mult nici mai puțin, pretenție să meargă la vânătoare de sitari, căci știut este că această vânătoare cere un vânător consumat și cu multă experiență. Făcându-mi aceste reflecții, pe loc îmi trecu prin cap să le fac o farsă. Mi-am adus aminte că aveam într-un săltar undeva, niște cartușe de calibru 12 și 16 cu artificii, cumpărate de mine nu de mult, de la armurierul Zisman din București, cu ocazia unei festivități din vara trecută. Cartușe care produceau niște artificii de cel mai frumos efect: jerbe, coroane, stele albastre, verzi, galbene, în fine de toate culorile. Din altele țîșnea câte o săgeată luminoasă care se urca până la 80-100 metri înălțime. Erau foarte bine lucrate”.

O Farsă Memorabilă – Cartușele cu Artificii

„Vă rog lăsați armele și cartușele aici le spun eu, și să trecem în casă, căci până la plecare mai aveți timp să faceți un taton de preferans și să gustați ceva. În timp ce ei se așezară la mesele de cărți, eu de conivență cu cei doi vânători, i-am dus în odaia unde țineam lucrurile de vânătoare și nu mi-a fost greu să dau peste cartușele cu artificii. Iată care-i planul meu, le spuneam lor. La trei din ei, cei mai novici în ale vânătoarei, sub pretext că au cartușele rău încărcate și periculoase, le voi da cartușe de ale mele, bine înțeles de acelea cu artificii. Deși de alte culori și mai lungi decât cele obișnuite, profitând de ignoranța lor, le voi spune că sunt speciale pentru sitari, pot doborî pasărea oricât de sus ar trece ea. Am potrivit timpul să ajungem la locul de pândă tocmai când se pregătea să însereze. După ce mai întâi le-am făcut o lecție de cum trebuie să se comporte, am prins a-i așeza pe fiecare la locul respectiv de pândă, pe marginile unei poeni cam la 100 metri unul de altul, recomandându-le: să nu tușească, să nu fumeze, să nu miște, vorba să fie, voiam să râd de dânșii. O noapte superbă, dar fără lună. Eram cu toții în așteptare la posturile noastre. Mierlele încetaseră și ele vacarmul care-l fac obișnuit înainte de a se culca și acum domnea cea mai desăvârșită tăcere deasupra pădurei. Prinsese a se înnopta de-a binelea, când auzim primele gro gro pe sus, venind de peste deal despre asfințit. Un foc tras de unul din cei doi vânători pe deasupra căreia a trecut paserea, o scoboară la pământ. Imediat apoi se aud din toate direcțiile o mulțime de gro gro și de târli târli. Aține-te! Strigă un vânător din deal către vecinul lui. Fîșșș-poc, și o gerbă albastră de toată frumusețea încadrează paserea, care speriată face un croșeu în jos spre pământ, încât ai fi crezut că a căzut moartă. A căzut, strigă emoționat cel care a tras. Răspunsul i l-a dat tovarășul de lângă dânsul, împroșcând și el la rândul lui, aceiași pasăre cu o ploaie de stele de foc. Nu mult după aceia țîșnește și din pușca celui de al treilea o cometă care se sue în înaltul cerului.

Glume vânătorești și poftă de râs

POIANA CU ARTIFICII… „Bravo! Ura! îi strigară toți ceilalți de pe la locurile lor râzând cu hohote. Pădurarul care era cu noi și nu mai văzuse deal-de aceste, stătea nedumerit cu mâna la gură. Pe deoparte ar fi vroit să râdă, iar pe de alta se minuna grozav. Sfârșindu-se pânda, am început a ne aduna unul câte unul la locul indicat de dinainte. Când au venit și cei cu pățania și au început a ne istorisi spaima ce au simțit când au văzut ce poate eși din puștile lor, era să ne îmbolnăvim de râs. Mai ales cel cu cometa, a spus că drăcia care i-a smuls arma din mâini așa de puternic, s-a jurat bietul om că de acum înainte nici nu va mai pune mâna pe pușcă. Între timp se înnoptase de-a binelea și se lăsase un întuneric în pădure care ne împiedica să ne vedem unul cu altul. Trebuia acum să ne îndreptăm spre casă. Am spus pădurarului să facă înainte spre a ne arăta drumul și noi ne-am înșirat unul în urma altuia după dânsul. Bietul om, în tot timpul mersului, fiindcă cunoștea bine locurile pe unde era calea, ne atrăgea atenția de câte ori întâlnea vreun obstacol în cale, spre a ne feri de ele. Mergând așa pe drum în urma lui, îmi trece prin gând să mai fac o farsă acestor ciraci. Mă alătur atunci de pădurar și îi șoptesc la ureche: Măi, când o fi să ajungem între cele două maluri, ai să te întorci către boeri și să le spui că în mijlocul drumului este un șanț, pe care trebue să-l sărim cu toții. Tu ai să-ți faci vânt și ai să sari cel dintâi, după tine voi sări eu și după mine ceilalți. După aceia vom aprinde chibrituri și vom căuta șanțul pe drumul drept ca în palmă”.

Ultima glumă, cu șanțul inexistent

MALUL BOIERULUI… Iată și finalul povestirii lui Lecca. „În adevăr, când am ajuns la locul indicat, omul strigă: Luați sama boerilor aici, că avem să sărim peste un șanț făcut de mine ca să închid drumul ista pentru care, aci dacă m-aș potrivi oamenilor care trec pe aici, toată pădurea ar fi numai drumuri și aici adăugă nelipsita înjurătură. Uitați-vă cum sar eu și săriți și Domniile Voastre după mine, și făcându-și vânt, sare voinicește peste șanțul imaginar, sar și eu și unul după altul și ceilalți. Dar când a ajuns rândul celui din urmă, acesta mai nevolnic, nu știu cum face, de sare cam într-o parte și dă cu picioarele de mal și cu toată greutatea trupului se prăbușește la pământ. Valeu, strigă el disperat, am căzut în șanț. Stați oleacă de mă scoateți, nu văd pe unde să ies și tare m-am lovit. Unde ești? Îl întrebăm noi, făcându-ne că nu știm. Aici mă rog, aici, dați-mi mâna. Când am aprins chibritul, l-am văzut cum se zgreapțănă cu mâinile de peretele malului, și strofocându-se să se urce spre a putea eși din el. Dar când la lumina flăcării chibritului a văzut că nici urmă de șanț nu-i și drumul e neted ca în palmă, se ridică în picioare și furios se răstește cătră pădurar, înjurându-l: „Unde ți-i șanțul, măi bețivule? Unde ți-i șanțu’?” „De, cucoane să am ertare. Noaptea m-am hămiit și eu. Este el șanțu, da pi celalt crac de drum”. Apoi adresându-se nouă: „Să fiți al dracului voi toți cu pânda voastră și cu șanțurile voastre. Nebun sunt eu să mă potrivesc vouă, eu nici gând nu aveam să vin, dar tot hai și tu, hai și tu, m-au convins. Dar așa-mi trebue, eu om de oraș, nedeprins cu deal de acestea, să umblu eu acum horhăind prin întuneric prin pădure și să trag cu artificii după sitari. Mă vor stupi și mîțele când vor ști de aceasta”. E de prisos să spun râsu și hazu ce se stârnise între noi. Acest motiv de petrecanie ne-a făcut să ne prindă ziua la masă. Cum am râs în ziua aceia, cred că n-am râs în viața mea. În zori de zi au plecat, dar nici de atunci n-au mai venit la vânătoare. Și încă după aceia se mai pomenea și se făcea haz de aceste năzbâtii. Numele de: „Poiana cu artificii” și la „malul Boerului” cred că au rămas și astăzi acelor locuri din pădure.