Povești vânătorești de la Corni-Albești, pe vremea când în județ erau păduri întinse și vânători pasionați de natură
Județul Vaslui în trecut, deși nu s-a remarcat întotdeauna prin dezvoltarea sa economică, a fost binecuvântat cu dealuri întinse, păduri seculare și văi străbătute de râuri, care au oferit dintotdeauna un peisaj spectaculos călătorilor și, mai ales, vânătorilor. În perioada anilor 1800-1900, aceste meleaguri erau cunoscute drept un loc deosebit pentru vânătoare, având un vânat bogat și diversificat: lupi, cerbi, căprioare, mistreți, dar și păsări specifice zonei râului Prut. În acest context, la Huși a fost înființată Societatea de Vânătoare „Dobrina”, unde s-au adunat personalități marcante ale vremii, adevărați pasionați ai acestui sport nobil. Printre aceștia, un nume răsunător a fost Georges C. Lecca, proprietarul moșiei Vladnic, situată în satul Corni-Albești, comuna Albești. Provenit dintr-o familie cu rădăcini boierești și intelectuale, G. Lecca a moștenit pasiunea vânătorii de la tatăl său, Cassian Lecca, iar de la bunicul său, Gheorghe Săulescu, a primit un dar la fel de prețios – talentul literar. Viața pe moșia Vladnic, situată la est de satul Corni, în mijlocul unei naturi încărcate de farmec, i-a oferit renumitului vânător numeroase experiențe captivante, pe care avea să le împărtășească ulterior cititorilor săi. Pe lângă priceperea sa în ale vânătorii, G. Lecca s-a dovedit a fi și un fin observator al frumuseților naturale ale județului, pe care le-a descris cu pasiune în scrierile sale. În perioada 1920-1930, acesta a publicat o serie de articole în ziarul „Lumea”, unde a relatat povești vânătorești palpitante, împletite cu descrieri captivante. Așadar, în rândurile următoare, vă invităm să pătrundeți în lumea vânătorii de altădată, printr-o poveste autentică semnată de G. Lecca, care ne transpune direct în inima pădurilor vasluiene din anii 1920.
O Primăvară Timpurie, povestiri de Georges Lecca
Pădurea se trezește la Viață, povestea lui Lecca continuă
O vizită surpriză la curtea boierului din Corni-Albești
„Într-o primăvară ca aceasta, în una din zile, pare-mi-se într-o duminecă după amiază, văd intrând pe poarta curței la moșia unde mă aflam, o șarabană încărcată cu o mulțime de vânători, veniți din orașul din apropiere. M-a mirat acest lucru, căci nu așteptam pe nimeni în ziua aceia. Dar când s-au apropiat, am văzut că am de a face cu cunoscuți și cu prieteni, însă numai doi din ei erau vânători, ceilalți, nu știu să fi tras vreodată cu pușca, în viața lor. Asta-i frumos, le spun eu. Ce căutați cu puștile la mine? Parcă pentru a bea un pahar de vin era nevoe să veniți înarmați? Nu, nu, strigară cu toții în cor. Bem noi și vinul, nu-i vorbă, dar am venit să mergem la pândă la sitari. Bine, fac eu, dacă-i luați pe răspunderea voastră fie, voiu merge dar în seara asta la pândă. Numai mai înainte să-mi fie îngăduit să controlez arma și cartușele fiecăruia. Da, da, poftim, se oferiră cu toții. I-am poftit pe toți într-un antreu, unde fiecare a pus pușca lui, deschisă, pe masa care era acolo, cu cartușele ce le avea, alăturea. Am văzut imediat că în mare parte erau niște vechituri, împrumutate cu această ocazie; cât despre cartușe, nici nu mai vorbesc, multe din ele, în loc să fie încărcate cu ploae măruntă de sitari, aveau halice mari de epuri. Uite, domnule, îmi zic eu: acești domni au, nici mai mult nici mai puțin, pretenție să meargă la vânătoare de sitari, căci știut este că această vânătoare cere un vânător consumat și cu multă experiență. Făcându-mi aceste reflecții, pe loc îmi trecu prin cap să le fac o farsă. Mi-am adus aminte că aveam într-un săltar undeva, niște cartușe de calibru 12 și 16 cu artificii, cumpărate de mine nu de mult, de la armurierul Zisman din București, cu ocazia unei festivități din vara trecută. Cartușe care produceau niște artificii de cel mai frumos efect: jerbe, coroane, stele albastre, verzi, galbene, în fine de toate culorile. Din altele țîșnea câte o săgeată luminoasă care se urca până la 80-100 metri înălțime. Erau foarte bine lucrate”.
O Farsă Memorabilă – Cartușele cu Artificii
„Vă rog lăsați armele și cartușele aici le spun eu, și să trecem în casă, căci până la plecare mai aveți timp să faceți un taton de preferans și să gustați ceva. În timp ce ei se așezară la mesele de cărți, eu de conivență cu cei doi vânători, i-am dus în odaia unde țineam lucrurile de vânătoare și nu mi-a fost greu să dau peste cartușele cu artificii. Iată care-i planul meu, le spuneam lor. La trei din ei, cei mai novici în ale vânătoarei, sub pretext că au cartușele rău încărcate și periculoase, le voi da cartușe de ale mele, bine înțeles de acelea cu artificii. Deși de alte culori și mai lungi decât cele obișnuite, profitând de ignoranța lor, le voi spune că sunt speciale pentru sitari, pot doborî pasărea oricât de sus ar trece ea. Am potrivit timpul să ajungem la locul de pândă tocmai când se pregătea să însereze. După ce mai întâi le-am făcut o lecție de cum trebuie să se comporte, am prins a-i așeza pe fiecare la locul respectiv de pândă, pe marginile unei poeni cam la 100 metri unul de altul, recomandându-le: să nu tușească, să nu fumeze, să nu miște, vorba să fie, voiam să râd de dânșii. O noapte superbă, dar fără lună. Eram cu toții în așteptare la posturile noastre. Mierlele încetaseră și ele vacarmul care-l fac obișnuit înainte de a se culca și acum domnea cea mai desăvârșită tăcere deasupra pădurei. Prinsese a se înnopta de-a binelea, când auzim primele gro gro pe sus, venind de peste deal despre asfințit. Un foc tras de unul din cei doi vânători pe deasupra căreia a trecut paserea, o scoboară la pământ. Imediat apoi se aud din toate direcțiile o mulțime de gro gro și de târli târli. Aține-te! Strigă un vânător din deal către vecinul lui. Fîșșș-poc, și o gerbă albastră de toată frumusețea încadrează paserea, care speriată face un croșeu în jos spre pământ, încât ai fi crezut că a căzut moartă. A căzut, strigă emoționat cel care a tras. Răspunsul i l-a dat tovarășul de lângă dânsul, împroșcând și el la rândul lui, aceiași pasăre cu o ploaie de stele de foc. Nu mult după aceia țîșnește și din pușca celui de al treilea o cometă care se sue în înaltul cerului.
Glume vânătorești și poftă de râs
POIANA CU ARTIFICII… „Bravo! Ura! îi strigară toți ceilalți de pe la locurile lor râzând cu hohote. Pădurarul care era cu noi și nu mai văzuse deal-de aceste, stătea nedumerit cu mâna la gură. Pe deoparte ar fi vroit să râdă, iar pe de alta se minuna grozav. Sfârșindu-se pânda, am început a ne aduna unul câte unul la locul indicat de dinainte. Când au venit și cei cu pățania și au început a ne istorisi spaima ce au simțit când au văzut ce poate eși din puștile lor, era să ne îmbolnăvim de râs. Mai ales cel cu cometa, a spus că drăcia care i-a smuls arma din mâini așa de puternic, s-a jurat bietul om că de acum înainte nici nu va mai pune mâna pe pușcă. Între timp se înnoptase de-a binelea și se lăsase un întuneric în pădure care ne împiedica să ne vedem unul cu altul. Trebuia acum să ne îndreptăm spre casă. Am spus pădurarului să facă înainte spre a ne arăta drumul și noi ne-am înșirat unul în urma altuia după dânsul. Bietul om, în tot timpul mersului, fiindcă cunoștea bine locurile pe unde era calea, ne atrăgea atenția de câte ori întâlnea vreun obstacol în cale, spre a ne feri de ele. Mergând așa pe drum în urma lui, îmi trece prin gând să mai fac o farsă acestor ciraci. Mă alătur atunci de pădurar și îi șoptesc la ureche: Măi, când o fi să ajungem între cele două maluri, ai să te întorci către boeri și să le spui că în mijlocul drumului este un șanț, pe care trebue să-l sărim cu toții. Tu ai să-ți faci vânt și ai să sari cel dintâi, după tine voi sări eu și după mine ceilalți. După aceia vom aprinde chibrituri și vom căuta șanțul pe drumul drept ca în palmă”.
Ultima glumă, cu șanțul inexistent
MALUL BOIERULUI… Iată și finalul povestirii lui Lecca. „În adevăr, când am ajuns la locul indicat, omul strigă: Luați sama boerilor aici, că avem să sărim peste un șanț făcut de mine ca să închid drumul ista pentru care, aci dacă m-aș potrivi oamenilor care trec pe aici, toată pădurea ar fi numai drumuri și aici adăugă nelipsita înjurătură. Uitați-vă cum sar eu și săriți și Domniile Voastre după mine, și făcându-și vânt, sare voinicește peste șanțul imaginar, sar și eu și unul după altul și ceilalți. Dar când a ajuns rândul celui din urmă, acesta mai nevolnic, nu știu cum face, de sare cam într-o parte și dă cu picioarele de mal și cu toată greutatea trupului se prăbușește la pământ. Valeu, strigă el disperat, am căzut în șanț. Stați oleacă de mă scoateți, nu văd pe unde să ies și tare m-am lovit. Unde ești? Îl întrebăm noi, făcându-ne că nu știm. Aici mă rog, aici, dați-mi mâna. Când am aprins chibritul, l-am văzut cum se zgreapțănă cu mâinile de peretele malului, și strofocându-se să se urce spre a putea eși din el. Dar când la lumina flăcării chibritului a văzut că nici urmă de șanț nu-i și drumul e neted ca în palmă, se ridică în picioare și furios se răstește cătră pădurar, înjurându-l: „Unde ți-i șanțul, măi bețivule? Unde ți-i șanțu’?” „De, cucoane să am ertare. Noaptea m-am hămiit și eu. Este el șanțu, da pi celalt crac de drum”. Apoi adresându-se nouă: „Să fiți al dracului voi toți cu pânda voastră și cu șanțurile voastre. Nebun sunt eu să mă potrivesc vouă, eu nici gând nu aveam să vin, dar tot hai și tu, hai și tu, m-au convins. Dar așa-mi trebue, eu om de oraș, nedeprins cu deal de acestea, să umblu eu acum horhăind prin întuneric prin pădure și să trag cu artificii după sitari. Mă vor stupi și mîțele când vor ști de aceasta”. E de prisos să spun râsu și hazu ce se stârnise între noi. Acest motiv de petrecanie ne-a făcut să ne prindă ziua la masă. Cum am râs în ziua aceia, cred că n-am râs în viața mea. În zori de zi au plecat, dar nici de atunci n-au mai venit la vânătoare. Și încă după aceia se mai pomenea și se făcea haz de aceste năzbâtii. Numele de: „Poiana cu artificii” și la „malul Boerului” cred că au rămas și astăzi acelor locuri din pădure.