La Birnova sint internati 32 de bolnavi de Alzheimer. Multi dintre ei se cred sanatosi, nereusind sa inteleaga de ce sint internati. Cu fiecare zi ce trece, amintirile le dispar treptat, pina ajung la stadiul in care nu mai stiu ce se intimpla in jur. „Creierul devine spongios, se atrofiaza si nu mai este capabil sa isi indeplineasca functiile”, explica medicii.
La inceput uita lucrurile pe care le-au facut ieri, ce au mincat acum doua zile, daca si-au urmarit sau nu emisiunea preferata. In timp, amintirile sint sterse parca de o radiera invizibila, de o forta pe care nu o pot controla, si nici intelege. Nici unul dintre ei nu pricepe de ce se afla in spital, de ce trebuie sa ia medicamente sau de ce nu poate locui alaturi de familia pe care o indrageste atit de mult, cu toate ca pe unii familia i-a abandonat. Cu totii ajung insa, in cele din urma, sa isi piarda identitatea. Sa uite nu doar cum ii cheama si de unde sint, ci si anii pe care i-au trait intens, fericiti sau tristi. Drama lor poarta numele de Alzheimer, forma cea mai frecventa de dementa intilnita pe plan mondial, responsabila pentru calvarul a zeci de milioane de oameni. Din anul 2008, in Iasi functioneaza un centru de tratament pentru Alzheimer, acesta fiind in sectia exterioara din Birnova a Spitalului de Psihiatrie „Socola”. Trei dintre pacientii centrului au acceptat sa povesteasca reporterilor „Ziarului de Iasi” din experienta pe care o traiesc fara voia lor, in fiecare zi. Daca unii dintre ei sint in stadii incipiente ale dementei si mai pot inca sa comunice fluent, altii traiesc pur si simplu in lumea lor, intr-o lume in care sint inconjurati de presedinti si in care rolul lor este acela de a-i proteja pe oameni de rau.
„Azi in cit sintem? Noiembrie..?”
Am ajuns la centrul de Alzheimer din Birnova dupa ce am mers pe un drum plin de gropi. Citiva kilometri i-am facut intr-o ora, indicatorul catre spital fiind agatat intr-un copac, in padure. Pe doamna Rodica, in virsta de 84 de ani am gasit-o in pat, in salon, ghemuita. S-a uitat speriata la mine, insa apoi s-a ridicat si a zimbit. Astepta cuminte sa ajung la patul ei, mi-a facut loc linga ea si atunci asistentul medical a inceput sa ii explice. „Mi-ati spus ca vreti sa marturisiti ceva unei femei. V-am adus o domnisoara sa vorbiti cu ea. Ii spuneti ei?”, o intreaba calm si cu zimbetul pe buze. „Da, ii spun. Va spun, dar mi-e penibil. Ma simt rau, nu stiu daca o sa ma intelegeti, e un lucru tare delicat”, a inceput doamna Rodica povestea. Rusinata de suferinta ei, ma roaga totusi sa o ascult. La inceput imi spune ca isi simte sufletul incarcat, ca a trecut de limita suferintei. „Stiti, eu am o fiica, o fata care a fost excelenta. A invatat foarte bine engleza, a lucrat in invatamint in mediul rural. Sotul meu, desi era cardiac, mergea cu ea in fiecare zi si o ducea si o aducea cu masina”, a continuat femeia. Deodata, se intristeaza. Privirea ii este in pamint si nu isi mai gaseste cuvintele. O intreb ce s-a intimplat cu fiica ei. „Sotul meu a murit acum sapte ani. Si de atunci a inceput mizeria. Procese pentru case si apartamente, mie imi ramasese casa tatalui meu, m-a dat fata afara si din aia. Mi-e rusine sa va spun, dar anul trecut am facut o cistita rebela de primavara. Ma tratam cu niste pastile, stiam eu ca imi trece de obicei cu ele. De data asta nu a trecut, ma tot simteam rau, iar fiica mea a zis ca ma duce ea la un medic. Asa m-a pacalit si m-a adus aici. «Arunci o mama in strada», nu? Asa s-ar putea chema textul dumneavoastra. Azi e zi mare, e ziua ei de nastere”, a spus trisa doamna Rodica. In salon s-a asternut din nou linistea. Femeia imi spune ca nu stie de ce a ales sa o „minciuneasca” fiica ei. Dar i se pare un pacat. Revin la ziua de nastere si o intreb citi ani implineste fiica ei. „E nascuta pe 4 mai 1954. Azi..? Azi in cit sintem? Noiembrie..? Nu, azi nu sintem in noiembrie… Stati asa, ca m-am emotionat. E de la multe lume, nu sint obisnuita cu multa lume. Aprilie… mai. Azi sintem in patru mai. Da, patru mai. Si eu sint nascuta pe sase noiembrie.. 1927. Da, sase noiembrie 1927. Am 80 si ceva de ani, pe acolo…”, face cu greu calculele femeia.
„Nu am uitat niciodata nimic”
Doamna Rodica se afla in faza in care isi aminteste cu greu pina si lucrurile din trecut. Anii, perioadele, toate au devenit o problema. Dar e de la emotii, ma asigura ea. Si continua sa imi spuna despre suferinta ei, singura poveste ce se deruleaza fara oprire. „Mi-e penibil sa va spun, dar fata mi-a luat tot. Lenjerie intima, ciorapi, lucruri, mi-a luat tot. Eu pe sotul meu l-am iubit foarte mult, m-a respectat enorm. Dar acesta e un capitol din viata mea care este doar al meu. Si nu vreau sa il deschid, e perfect asa. Aici… aici nu m-am obsinuit. As vrea acasa, numai ca nu ma primeste. Ma simt inutila, nu imi gasesc locul”, s-a confesat printre lacrimi femeia. Era o vreme cind era linistita, cind avea un camin fericit si un sot iubitor. O fiica si amintiri placute. Acum insa, caminul ei a devenit salonul din spital. Si nu a inteles niciodata de ce de anul trecut fiica ei nu a mai vizitat-o si, mai mult, de ce sta intr-un spital, daca ea nu este bolnava. Asistentul medical, care o mai ajutase sa isi continue povestea, o intreaba acum daca a uitat vreodata ceva, daca a uitat drumul spre casa sau cine este. „Nu… nu am uitat niciodata nimic. Inainte de a veni la spital eu nu am avut probleme. Merg si acum cu ochii inchisi oriunde. Stiti, am avut familie buna, mama mea a murit dupa ce m-a nascut pe mine, dar… matusile mele au fost foarte bune si m-au educat. Eu… nu stiu ce s-a intimplat”, a adaugat doamna Rodica. Incerc sa o inveselesc si sa ii arat ca in salonul ei sint flori peste tot. O iau de mina, i le arat pe cele de pe noptiera ei, niste narcise aranjate parca perfect in vaza. „Vai, dar nu sint ale mele florile… Nu sint ale mele. Eu… iubesc florile, imi place sa le aranjez. Eu le-am aranjat, dar… nu sint ale mele”, spune ea trista. Medicul ii aminteste ca, de fapt, florile din vaza sint doar ale ei. „Ale mele…? Da, sint ale mele… florile mele”, a incheiat povestea doamna Rodica. Il intreb pe asistent dupa ce plecam din salon daca povestea ei este una reala. Sau daca i-a jucat memoria feste. „E si un simbure de adevar. De fiecare data, povestea aceasta e aceeasi. O spune identic, fara sa adauge elemente noi. Si asta inseamna ca acolo mai sint amintiri, nu e ca ceilalti pacienti care inventeaza si apoi, desigur, nu mai pot spune inca o data aceeasi poveste”, precizeaza Ovidiu Manolache, asistentul-sef al Clinicii de Alzheimer, sectia exterioara din Birnova a Spitalului „Socola”.
„Stau aici din toamna trecuta, sechestrat”
Intr-un alt salon este domnul Vasile. Vorbeste greu, dar hotarit. Medicul si asistentul il provoaca sa isi aminteasca unde a fost el angajat si cum a ajuns la pensie. „Da, 33 de ani am lucrat la Nicolina. Boghiuri, la boghiuri am lucrat mult. Si la tren, reparam vagoane, ma bagam sub ele si uneori ma si loveam. Era apa, vasilina, ulei, conditii grele. Si la lame de buldozer am lucrat, am fost si la Metalurgica si de acolo am iesit la pensie”, povesteste, amestecat, barbatul. Asistentul il intreaba cum era in Rusia, cum suna povestea aceea care ii place lui. „Da, am fost de Revelion la Moscova, in concediu. Am fost si la Erevan, Rusia mi-a placut mie”, continua zimbind domnul Vasile. Apoi se revolta. Daca tot am venit acolo sa vorbesc si cu el, poate pot sa ii spun de ce il tine lumea sechestrat. „Eu am casa, acum sta acolo o fata care studiaza Medicina, am inchiriat-o. Si fiica mea are casa, dar si ea si ginerele au serviciu. Stau aici din toamna trecuta, sechestrat. Inchis, cu pastile. Ce, eu nu am casa? Eu nu sint bolnav. Si apoi, pot sa imi iau si eu pastilele acasa, aici cum le beau si fara apa, daca vreau?”, spune indignat barbatul de 66 de ani. „Vedeti, problema generala aici este ca toti vor acasa. Si toti sint sanatosi in conceptia lor”, explica Ovidiu Manolache. In salonul alaturat un barbat cade, iar asistentul merge sa il ajute. „O alta problema importanta o reprezinta caderile. Nu trec zece minute fara sa cada cineva. Cad din pat, din picioare, au tensiunea scazuta, se impiedica, au si boli cardiace asociate. Si atunci trebuie sa avem mereu grija sa nu se loveasca, sa primeasca asistenta”, a adaugat Ovidiu Manolache.
„Tu stii ca asta e presedintele? Ai venit sa ii faci rau?”
Iesim din salon si ne indreptam catre o doamna aflata intr-un scaun cu rotile, dar foarte vesela si dornica sa vorbeasca. Nu reusim sa ajungem la ea, insa. „Ce cauti aici? Tu stii cine e asta? Tu stii ca asta e presedintele? Ai venit aici sa ii faci rau? Du-te acasa la mama ta, iesi afara”, tipa la mine o femeie venita dintr-un alt salon. Convinsa ca fotograful care ma insotea este presedintele, pacienta avea de indeplinit un rol: acela de a-l apara de mine. „V-a asociat o imagine si acum si ea si dumneavoastra jucati acele roluri. Asa se intimpla, isi creeaza situatii si trebuie sa gasesti o cale sa o calmezi”, a afirmat asistentul-sef. Medicul de garda, dr. Razvan Luca, o preia pe femeie si o invita calm spre salon, in timp ce ii povesteste ceva, ca si cum i-ar oferi unui copil o alta jucarie, mai frumoasa si mai mare decit cea pe care o rivnea. Ajung, in cele din urma, la doamna Aneta, in virsta de 62 de ani. Se afla de noua luni in spital si, spre deosebire de persoanele aflate in faze severe ale dementei si care traiesc pur si simplu in lumea lor, doamna Aneta este intr-un stadiu incipient si comunica mult mai usor. „Eu am avut un accident vascular si am venit aici sa lucrez cu miinile si picioarele, chiar daca am reumatism. Acum citeam ceva, dar mai greu, ca ochelarii nu-s ai mei, mi i-a imprumutat o femeie de aici. Eu m-am obisnuit aici si imi place, ma trezesc, maninc si, foarte important, lenevesc in pat si ma uit la televizor”, povesteste zimbind doamna Aneta. Doctorii ii amintesc faptul ca se afla intr-o stare mult mai buna acum din punct de vedere fizic, dar ca mai trebuie sa evolueze. Avea 150 de kilograme la internare, acum greutatea e aproape normala. De luni promite ca se pune iar pe slabit si ca o sa respecte regimul. E bucuroasa ca face primii pasi dupa patru ani de stat in scaunul cu rotile. Si spera ca in vara sa mearga acasa. „Am doi baieti in Canada, ei trimit bani si pun persoane sa aiba grija de mine, sa vina sa ma vada. Vreau la vara sa merg acasa, sa ma fac bine pina atunci”, a incheiat doamna Aneta plina de speranta.
„Pacientii sint un pericol, pentru ei si pentru cei din jur”
Pe toti cei 32 de pacienti internati in sectia exterioara Birnova ii uneste un singur lucru: boala Alzheimer. Au povesti triste fiecare, sufera de depresie si, bineinteles, nici unul nu se simte bolnav. „Pe linga problemele organice foarte grave, mai exista si depresia, sentimentul de inutilitate, de abandon. Apoi, toti sint dependenti, nu se pot ingriji singuri, isi pierd autocontrolul, memoria, se mai intimpla sa nu putem comunica. Dar se ataseaza de tine, au nevoie de afectiune de fiecare data cind interactionezi cu ei, pentru ca sint foarte labili. Familia, oricit de mult i-ar iubi, nu ii poate ingriji acasa. Pacientii cu Alzheimer sint un pericol, atit pentru ei, cit si pentru cei din jur. Uita apa, gazul deschise, pleaca, nu stiu sa se intoarca, este foarte greu. In plus, aici sint asistati medical in permanenta”, a explicat Sorina Ropota, psihologul din cadrul Clinicii de Alzheimer. Pacientii uita si ca au mincat, uneori, si nu mai au controlul satietatii. Au nevoie in permanenta de un program bine stabilit si de o persoana care sa ii ajute sa il respecte. Pentru a incerca sa ii scoata din starea de depresie, medicii aplica si terapia ocupationala. „Pot asculta muzica in permanenta si, in functie de potentialul ramas, isi pot exersa inclinatiile artistice spre cusut sau pictura. Avem tablouri si icoane in sectie facute chiar de catre pacienti. Terapia ocupationala ii face sa se simta utili”, a adaugat Sorina Ropota.
„Dementa regreseaza pacientul pina la stadiul de bebelus”
In sectia de Alzheimer din Birnova lucreaza patru medici, din care doi rezidenti, 11 infirmiere si ingrijitoare, trei brancardieri si noua asistenti. Ei sint cei care se ocupa de bolnavii diagnosticati cu dementa si care, din nefericire, ajung sa moara pe patul de spital. „Cauzele Alzheimerului nu sint cunoscute in mod clar. Exista ipoteze cum ca boala ar fi cauzata de mecanisme imunologice, de infectii, intoxicatii sau boli vasculare. Cert este ca in creier apar proteinele numite Tau si acelea modifica structura creierului pina devine spongios, se atrofiaza si nu mai este capabil sa isi indeplineasca functiile. Simptomele sint incapacitatea de a mai face ceva de unul singur, pierderile de memorie, la inceput se uita lucrurile apropiate, apoi incep sa se uite si cele intimplate cu ani in urma. Dementa Alzheimer nu este una reversibila ci, din contra, regreseaza, as spune, pacientul pina la stadiul de bebelus”, a mentionat dr. Razvan Luca, medic specialist in cadrul Clinicii. Desi exista tratamente care pot stopa evolutia bolii pentru o perioada de doi, trei ani, medicii spun ca, in cele din urma, atrofierea creierului nu poate fi evitata si ca pastilele au rolul doar de a o amina. Mai mult, pe masura ce pacientul inainteaza in virsta, dozele medicamentelor trebuie sa fie ajustate, scazute, astfel incit sa nu ii afecteze si celelalte organe ale pacientului, avind in vedere ca cei mai multi dintre cei internati au si boli asociate precum afectiuni cardiace sau vasculare. Pentru ca decontarile realizate de catre Casa de Asigurari de Sanatate nu acopera cheltuielile, medicii au fost nevoiti sa impuna sistemul de coplata in aceasta sectie. „La inceput, in 2008, taxa era de sase sute de lei. Acum este de o mie de lei pe luna pentru fiecare pacient in parte. Din pacate, costurile sint mari si este necesara coplata. Acum avem 32 de pacienti, ar mai fi trei locuri libere. Cereri au fost multe, chiar si inainte de Paste, dar nu toate familiie isi permit sa achite taxa pentru a-i putea interna pe cei cu dementa Alzheimer aici”, a precizat dr. Razvan Luca. Pentru cei 32 de pacienti internati deja in spitalul din Birnova, centrul de Alzheimer este locul in care si-au pierdut, treptat, amintirile. Iar acolo unde amintirile inca mai exista, acelea dor.
Statisticile remise in februarie cu ocazia Conferintei Nationale de Alzheimer la Bucuresti arata ca in Romania exista aproximativ 200.000 de cazuri de dementa Alzheimer, din care diagnosticate si tratate sint doar 10-15% fata de 50-60% in alte tari. Daca in ultimii doi ani numarul persoanelor diagnosticate nu a crescut semnificativ in tara, in lume anual se diagnosticheaza 4,6 milioane de cazuri noi, adica un caz la fiecare sapte secunde. Acum exista 24 milioane de persoane cu aceasta dementa. Specialistii estimeaza insa ca numarul persoanelor care vor suferi aceeasi drama, de a-si uita identitatea, va ajunge la 42 milioane in 2020 si la 81 milioane in 2040.
