“Și-mi pare așa de ciudat / Că se mai poate găsi atâta vreme pentru ură / Când viața e de – abia o picătură / Între minutul acesta care bate și celălalt,/ Și-mi pare neînțeles și trist/ Că nu privim la cer mai des,/Că nu culegem flori și nu zâmbim,/ Noi, oamenii,care așa de repede murim” (versurile pe care Ion le spunea cel mai des pe scenă și oriunde…)
Mihaela MANU
VREMEA COLINDELOR… Cobor astăzi de tot flamura mea îndoliată și o ridic pe cea violet. E vremea colindelor. Să-l readucem la viață pe Ion. Să -i chemăm sufletul să vină pe pământ, la toți cei care îl iubesc. Pe el și cântecul lui. Știu și vreau să cred că sunteți mulți, pentru că v- am văzut și v- am simțit la concerte. Dragostea este bucuria cea mai puternică pe acest pământ. Ajutați – mă, cu dragostea voastră, ca povestea zborului ce am fost odată “Ion și Mihaela” să reînvie. Recent, cineva m -a șocat spunându-mi: “Ion Chiriac este Ion Chiriac, dar tu cine ești. Cine e Mihaela Manu? ”Nu am răspuns, dar încă o sabie mi -a străpuns inima. Nu sunt Mihaela Chiriac pentru că mama mea nu putea înțelege viața mea cu fundația și cu Ion, cu Ion și cu fundația. I se părea că eram total în afara lumii normale, așa cum existam. Nu aveam nimic și, totuși, aveam totul. Aveam toate bucuriile care nu se văd cu ochii, dar în ochii oamenilor normali nu aveam mai nimic. Nici măcar o casă a noastră, iar atunci când am avut -o, nu a vrut nimeni din familiile noastre să ne deschidă poarta. Ne judecau toți și atât. Numai Maica Domnului, care era șefa supremă și la fundație și în toate, ne-a purtat de grijă. Eu, Ion și fundația. Eram un întreg. Maica Domnului ne-a dus și ne -a adus, Ea ne-a adormit și ne-a trezit dimineața în satul în care ne-a dat casă în prima zi de Crăciun a anului 2017. Bogăția noastră erau cântecul lui Ion, curajul și “nebunia” mea de a-mi trăi visele și mâna Sfintei Fecioare Maria, care ne-a vegheat și ne- a binecuvătat căutările. Vă par nebună? Asta – i realitatea. Cu adevărul nu te joci, mai ales acum, când vine Crăciunul și sărbătorim cea mai mare minune care a existat vreodată pe pământ. Asta am fost eu și Ion, două aripi. Așa am fost și în fața lui Dumneze, pentru că părintele Vasile Pârcălabu ne-a cununat , iar naș ne-a fost Costică Enache, fratele poetului Ion Enache, pe care eu tare l-am iubit. Întâi i-am cerut poetului Adrian Păunescu să ne cunune, apoi lui Adrian Porumboiu, care după părinții mei, cred că m-a ajutat cel mai mult în viața asta. Amândoi nu au spus nu, dar au amânat evenimentul, pentru că aveau probleme. Și atunci, fără vreo pregătire specială, m-am îmbrăcat în roz, am luat doar un buchet de flori pentru nașa, ea mi-a luat mie. Ne-am cununat într-o zi de duminică după amiază, fără să știe și să ne vadă cineva. Si am plâns în hohote. De ce, nu știu. Dar mi s-a împlinit dorința de a nu mai fi în afara legilor lui Dumnezeu. Ne-am dus cu taxiul la biserică și tot cu taxiul acasă. De fapt, la fundație, pentru că atunci acolo stăteam, pentru un timp scurt. Nu-i păsa nimănui de noi. Eram numai două aripi.
Decembrie
Ion Chiriac avea, și în clasa în care lucra cu copiii, și în casele în care am locuit, un loc în care își atârna o foaie pe o tablă de plută, pe care își trecea concertele pe care urma să le aibă. Pe luni, pe zile. Când erau, când nu erau. Aștepta să sune telefonul. Folosea tot ce putea pentru ca telefonul să sune. Nu intervențiile la oameni, ci ceea ce l -am învățat eu. Acatistierul pe care i l -am cumpărat eu când s-a reîntors de la Iasi la Vaslui, în 2006. A fost cel mai însemnat dar pe care i l-am făcut și pe care l-a folosit. Și telefonul suna. Și vocea lui Ion răsuna în sălile de spectacol, în sate sau la Vaslui, și, mai ales în Piața Civică (de aceea mult timp nu am putut să mă apropii de acest loc. Artistul meu nu mai este. Cum să îmi reorganizez trăirile și viața dusă timp de cincisprezece ani în acest loc, când tremuram pentru el și trăiam ce face pe scenă ). Nu știu dacă atât timp cât am fost împreună, am bătut mai mult de două trei ori la ușile primarilor din sate. Ion a cântat la evenimente aproape întotdeauna, fără ca noi să cerem asta. Nu aveam timp, nici pornire. Președintele CJ a avut grijă și respect mare pentru Ion, de fapt, ca aproape toți cei de la “cultură”, care au trăit fenomenul “Frații Chiriac” la Vaslui. Pe primul loc au fost întotdeauna Ioan Mancaș si profesorul Dan Ravaru, care l -a crescut și l-a prețuit întreaga viață pe Ion. Dar, trebuie să recunosc, atunci când erau sărbători în Vaslui și Ion Chiriac era uitat, rar ce -i drept, îl vedeam trist de tot și cu lacrimi în ochi. Mă refer la zilele de 1 Decembrie, 24 Ianuarie..etc, pentru care el avea cântecele și tot sufletul pregătit. Tristețea lui Ion, era tristețea mea, iar bucuriile lui, ale mele. Ion avea în el ceva hotărât, o inflăcărare, o pasiune și o taină năucitoare, care îi alimentau fiorul artistic. Toate îl ajutau să transmită emoția și sinceritatea cu care se oferea. Vorbele lui erau scurte, precise. Doar cântecul îi era zbor nesfârșit. Nările lui Ion fremătau. Își ridica și își scutura cântând, capul, precum calul lui nărăvaș, de acasă, de la Prut. Vocea lui caldă curgea ca sângele prin vene în locurile în care cânta. De aceea îl iubeau “fetele” și îl invidiau colegii lui de scenă cei “mari”. Ei nu puteau cânta cântecele lui, Ion putea să le cânte pe ale lor. Ion își știa valorea. Și eu, dar l – am ținut să lucreze cu copii care nu înțelegeau cât de mult suflet punea Ion în munca cu ei. După ce mulți copii l-au dezamăgit, a încercat să se retragă. Suferea atunci când își vedea colegii de la Flacăra cântând la televizor. Nu spunea nimic, dar îi vedeam lacrimile curgându -i pe bărbie. Deseori, gândul lui Ion își lua zborul spre sălile de spectacol mari, spre stadioanele din întreaga țară pe care le- a cutreierat. Pe care a cântat. Un adevărat roman ce așteaptă să fie scris, viața lui Ion Chiriac. Părea a fi un haiduc frumos venit dintr o legendă, pentru a și-o schimba cu legenda celui de al doilea Ion. Spun asta, pentru că avea două personalități. Își cânta cântecele de fiecare dată altfel. Înflăcărate versuri păunesciene sau creații proprii, căutau uneori să vorbească oamenilor despre viața noastră zbuciumată, văzută prin vizorul oamenilor. Am descoperit nu o dată, incluse fără ca eu să știu, în repertoriul spectacolelor, cântece despre situația în care ne aflam noi. Îmi spunea prin cântec ceea ce nu avea curaj să îmi spună în cuvinte. Vedeam atunci că simte exact ca mine. Cea mai însemnată virtute a lui Ion a fost patriotismul. Și modestia cu care renunța la tot, pentru ca altora să le fie bine. Și pentru mine a renunțat la o viață mai ușoară, atunci când i s-au oferit variante exceptionale. Regret că nu a fost timp în viața noastră pentru iubirea pe care o cânta și am fi meritat-o amândoi. Prietenă și soră, mai mult decât iubită. Eu eram o “hututuie” mânată de idealuri, el o pasăre măiastră pusă de mine la un program de mântuire prin suferința salvatoare. Cu siguranță, așa a fost de la Dumnezeu pentru Ion și pentru mine. Totuși, în întreaga mea istorie de drame, trădări și nesiguranțe, Ion Chiriac și Fundația “Mâna și Acoperământul Maicii Domnului” sunt singurile întâmplări magnifice din viața mea, pe care nu le -aș schimba niciodată, pentru nimic în lume.Au fost marile mele certitudini. Am trăit cinsprezece ani lângă un artist. Ce înseamnă asta? De -abia acum coștientizez rolul pe care l -a avut Ion în viața mea. Ne-am împletit amândoi lacrimile pe ascuns, atunci când am eșuat. Nu am fost capabili să ni le unim pentru a face un ocean mare, din care să bea îngerii pe care i- a trimis Dumnezeu să ia sufletul lui Ion, de ziua lui. Plecarea într -o lume mai frumoasă, după care Ion tânjea, a fost darul ce i -a fost hărazit. Acum cortina se ridică iar pentru Ion. El își deschide inima , precum un cufăr. Dă o raită prin Vasluiul lui drag, de la gară, până pe Copou, apoi spre zona Cartier, unde a fost universul nostru de basm. Există eternități pentru bucuria că, totuși, miracolele există. Căsuța “Veronica” a fost un miracol. Și acum, eu vă colind cu cuvântul, Ion cu chitara, iar Maica Domnului ne gestionează la toți bucuria. Ea este o permanență vie în viețile noastre, așa cum ne este familia, în acest ceas memorabil. De Crăciun, trebuie să o iubim și să o chemăm mai mult în casele și în viețile noastre. Colindă, Ioane. Te auzim!
Odihneasca-l Dumnezeu în pace.