PREDICÃ… Ultima Liturghie de pocãintã din Miercurea cea Mare este o încheiere si pecetluire a întregii lucrãri de pocãintã a postului, arãtându-ne ce minuni poate sãvârsi ea când se lucreazã si câtã pagubã aduce când lipseste.
Cumpãna celor douã prãznuiri ale zilei: pãcãtoasa – ucenicul Iuda, este rãsturnatã de pocãintã. Pãcãtoasa se aflã în starea cea mai de jos a cãderii: desfranarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stãpânului. Pe aceea, pocãinta o ridicã si o face mironositã; pe acesta, lipsa ei, îl coboarã la cea mai de jos cãdere, îl face trãdãtor si-l duce la spânzurãtoare. Aceastã rãsturnare ne umple de teamã si îngrijorare pentru mântuirea noastrã, dar totodatã si de mare încredere si nãdejde, pentru puterea cea mare a pocãintei, ce ne stã la îndemânã.
Dar sã ne oprim mai stãruitor asupra acestora.
Fariseii si cãrturarii, îndeosebi, si poporul evreu în general, aveau credinta cã ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sã fie mostenitori ai împãrãtiei cerurilor. Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arãtat cã aceastã credintã este gresitã. Pilda Vamesului si a Fariseului aratã tocmai aceasta: un pãcãtos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, îsi schimbã între ei locurile, prin pozitia lor sufleteascã. Vierii necredinciosi, desi la început se bucurã de încrederea Stãpânului viei, vor auzi hotãrârea: „Se va lua împãrãtia de la voi si se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Ucenicul si pãcãtoasa, pomeniti în Miercurea Sfântã, aratã si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine cã oricine pe Domnul sãu: trãise ani de zile împreunã, vãzuse atâtea minuni, auzise atâtea învãtãturi minunate si cu toate acestea, pentru cã s-a lãsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnicã.Dimpotrivã, desfrânata cea înstrãinatã de Dumnezeu, aducând cu mare cãintã lacrimi si mir de mult pret, devine mironositã si pregãteste spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toatã lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9). Slujba Utreniei ne pune mereu fatã în fatã cele douã stãri: ale ucenicului si a pãcãtoasei; schimbarea cea bunã adusã de pocãintã si cãderea pricinuitã de iubirea banilor.
„Desfrânata a venit la tine, vãrsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rãutãtilor; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealna); sau: „Când aducea pãcãtoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fãrãdelege; aceea a cunoscut pe Stãpânul, iar acesta s-a despãrtit de Stãpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a fãcut rob vrãjmasului; rea este lenevirea, mare este pocãinta…”.
Iar Casiana Monahia, în vestita Slavã a stihoavnei, ne aratã aievea zbuciumul sufletesc si tânguirea pãcãtoasei la picioarele Domnului: „Doamne, femeia ceea ce cãzuse în pãcate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, cã noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului si întunecatã si fãrã de luna pofta pãcatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apã din mare; pleacã-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusã plecãciune; cã sã sãrut preacuratele Tale picioare si sã le sterg pe ele iarãsi cu pãrul capului meu. Cine va cerceta multimea pãcatelor mele si adâncurile judecãtilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbãvitorul meu, sã nu mã treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemãsuratã milã”.
Învãtãtura vesnicã ce rezultã din întâmplãrile acestei zile nu trebuie nicio clipã uitatã. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altã datã, cu cãrturarii si preotii sãi, se poate întâmpla si cu Israelul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sãi: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mântuitoare, ci rãspunsul la aceastã chemare, faptele corespunzãtoare chemãrii, starea lãuntricã, cãinta, smerenia. De aceea, Sf. Pãrinti zic adesea: „Mai bine un pãcãtos smerit decât un drept mândru”.
La sfârsitul postului, pomenirea pãcãtoasei si a vânzãrii lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Pasti, dupã o îndelungatã vreme de pregãtire cu multe osteneli. Sã nu fim fãrã de grijã; o neatentie ne poate pierde toatã agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint. Tot asa, cel împovãrat cu multe si înstrãinat de Dumnezeu, are si el pricinã de nãdejde: o pocãintã sincerã, din adâncul inimii si cu lepãdare de pãcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe pãcãtoasã, ceea ce cãzuse în pãcate multe. Cu fricã si cu nãdejde deci, se lucreazã mântuirea. Cu fricã, pentru nestatornicia si subrezenia firii omenesti, cu nãdejde în puterea pocãintei ce ne stã la îndemânã si în nemãrginitã milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cãrora niciun pãcat nu rezistã. Și Iuda putea fi iertat de se cãia. Ne-o adevereste pãcãtoasa cea de multi ani, care vãrsând mir cu lacrimi „s-a izbãvit de puterea rãutãtilor” si ne-o va arata de asemenea si celãlalt ucenic, Petru, cãruia, dupã întreitã lepãdare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca si pãcãtoasei. Miercurea cea Mare este întunecatã de târgul lui Iuda si de hotãrârea cãrturarilor si fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceastã zi: „Astãzi s-a adunat soborul cel viclean si a gândit asupra Ta cele desarte; astãzi Iuda, pentru tocmealã ce a fãcut, si-a arvunit spânzurare; iar Caiafa si nevrând a mãrturisit cã unul pentru toti a luat patimã cea de bunã voie, Izbãvitorul nostru…”.
Pentru fapta atât de josnicã a ucenicului si a poporului iudeu, care s-a lepãdat de Mesia Cel atât de mult asteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post si cu întristare. Cãci pãcatul vânzãrii si lepãdãrii de Stãpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuã peste veacuri si apasã cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindcã si acestia, ca si poporul evreiesc, dupã ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stãpânului: rãscumpãrarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adicã pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbãveste, Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!
(Predica în Miercurea Mare – Pãrintele Petroniu Tãnase. Sursa crestinortodox.ro)
