Satul din Vaslui care a dat un titan al literaturii. Cine a fost vasluianul denumit „al doilea Eminescu”

OMUL CARE A REFUZAT SÃ FIE MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE…În mijlocul judetului Vaslui, acolo unde astãzi comuna Alexandru Vlahutã îi poartã numele, a vãzut lumina zilei unul dintre marii scriitori români ai secolului al XIX-lea. Alexandru Vlahutã s-a nãscut la 5 septembrie 1858 în satul Plesesti (pe atunci parte din vechiul judet Tutova, cu resedinta la Bârlad). Putini si-ar fi imaginat atunci cã pruncul venit pe lume într-o familie simplã de tãrani va ajunge cândva un nume respectat în literatura românã. Povestile sale captivante si descrierile impresionante ale peisajelor românesti îsi au, de fapt, rãdãcinile adânc înfipte în acest judet, locul unde a copilãrit si pe care nu l-a uitat niciodatã. Spre finalul vietii se retrage la conacul sotiei sale, la Dragosloveni, acolo unde pe final, prietenii sãi devotati (B. St. Delavrancea, I.L. Caragiale, Octavian Goga, samd) îl viziteazã. A murit pe 19 noiembrie 1919, apucând sã vadã România dodoloatã, dar nu înainte ca Academia Românã, care în anii 1886 si 1888 îi refuzã douã premii, sã-i decerneze Marele Premiu. Când profesorul Iosif Vulcãnescu îl propune membru corespondent în 1896, acesta refuzã. A devenit membru de onoare al Academiei Române, post mortem, începând cu 1 octombrie 1948, alãturi de alti titani ai literaturii: Mihai Eminescu, Ion Creangã si I.L. Caragiale

COPILÃRIA…Povestea începe într-un cãtun de pe valea pârâului Simila, la Plesesti, într-o casã modestã unde micul Alexandru îsi petrece primii ani. Familia Vlahutã era numeroasã, nu mai putin de nouã copii trãiau sub acelasi acoperis, iar vremurile erau aspre. Tatãl, Neculai Vlahutã, detinea o micã mosie mostenitã de la pãrinti, însã, mare amator de petreceri si vânãtoare, si-a neglijat gospodãria si a risipit repede putinele avutii. Mama, Ecaterina, originarã de peste munti, din Ardeal, era o femeie foarte credincioasã; în tinerete fusese datã la mãnãstire, dar renuntase la viata monahalã ca sã întemeieze o familie alãturi de Neculai. În casa lor din Plesesti, copiii au crescut într-o atmosferã patriarhalã, pãstrând datinile si credinta strãbunã, însã luptându-se zi de zi cu lipsurile materiale.

Legãturi de suflet cu satul natal si lumea ruralã

Desi copilãria i-a fost umbritã de neajunsuri, legãtura afectivã a lui Alexandru Vlahutã cu meleagurile natale a rãmas puternicã întreaga viatã. Peisajul Tutovei, cu dealuri si vãi verzi, cu râpi si sosele prãfuite, a fost primul decor al povestilor din mintea sa. Acolo a învãtat el sã iubeascã natura si simplitatea vietii la tarã. Oamenii satului, vecinii, rudeniile, tãranii truditori pe ogoare, i-au sãdit în inimã dragostea pentru omenia si hãrnicia tãranului român. Mai târziu, devenit publicist si moralist, Vlahutã avea sã scrie adesea despre nevoia de a pretui munca si cinstea, valori pe care probabil le-a deprins observându-si pãrintii si consãtenii din Plesesti luptând pentru traiul zilnic. În jurul vetrei pãrintesti, micul Alexandru a trãit experiente care l-au format, a ascultat povesti spuse de bãtrânii satului, a vãzut obiceiurile de la sezãtori si sãrbãtori, a simtit mireasma fânului cosit si a auzit doina cântatã pe prispa casei. Toate aceste impresii l-au legat pentru totdeauna de lumea ruralã moldoveneascã. De altfel, familia sa însãsi avea o preocupare profund spiritualã, în cele din urmã, atât mama, cât si tatãl sãu s-au cãlugãrit la bãtrânete (Ecaterina la mãnãstirea Agapia, iar Neculai la mãnãstirea Neamt, sub numele de monahul Nectarie).

Vlahutã a venit în Bârlad sã urmeze cursurile scolare. Ca sã-si plãteascã întretinerea, vindea ziare dimineata

La vârsta de numai 9 ani, Vlahutã a fãcut pasul decisiv care avea sã-i schimbe destinul, a pãrãsit satul Plesesti si a plecat la oras, la Bârlad, pentru a merge la scoalã. Era anul 1867, iar pentru un copil de tãran din Tutova aceastã cãlãtorie echivala cu un salt urias. Bârladul, târg cu ceva mai multã forfotã, cu scoli bune si profesori renumiti, îl primea pe micul Vlahutã cu bratele deschise, dar nu fãrã obstacole. Alexandru era un copil sãrac, venit de la tarã, care a trebuit sã îndure umilinte si greutãti printre colegii de conditie mai înstãritã. Învãtãtorii mai aspri fãceau uneori diferente, se spune cã un anume domn Udrea, dascãlul sãu din clasele primare, îl trata cu asprime, chiar îl pedepsea trimitîndu-l la colt în genunchi, si nu se ostenea prea mult sã-l învete pe bãiatul de la tarã. Cu toate acestea, Alexandru nu s-a lãsat descurajat. În gazda din Bârlad, ca sã-si poatã plãti întretinerea, a trebuit sã munceascã încã de copil, ducea ziarele dis-de-dimineatã, fãcea târguieli în piatã, cãra lemne si apã, slujind practic în casa unde locuia. Seara, la lumina slabã a lãmpii, îsi fãcea temele si visa la ziua în care munca si talentul îl vor ridica deasupra conditiei sale modeste.

La liceu (Colegiul Codreanu), Vlahutã ajunge o micã vedetã, dacã e sã luãm în calcul spusele criticului Garabet Ibrãileanu

La Bârlad, Alexandru Vlahutã a urmat atât scoala primarã, cât si celebrul Gimnaziu (ulterior Liceu) din oras, între 1871 si 1878. Aici, destinul sãu literar începea sã prindã contur. Desi venise cu lacune si cu multe frustrãri acumulate, Vlahutã s-a dovedit un elev silitor si talentat. În anii de liceu a descoperit literatura românã si marile ei figuri, citea cu nesat poeziile lui Vasile Alecsandri si Mihai Eminescu, care l-au inspirat sã încerce si el versuri. Un profesor de limba românã vizionar i-a remarcat aptitudinile si l-a încurajat, îndrumându-i pasii atât spre creatia literarã, cât si spre gazetãrie. Se pare cã primele sale încercãri literare, poezii si mici schite, au prins viatã pe bãncile liceului din Bârlad, sub influenta acestor modele si mentori. Mai târziu, criticul Garabet Ibrãileanu, el însusi elev al aceluiasi liceu cîtiva ani dupã Vlahutã, îsi amintea cu mândrie: „si el (Vlahutã) îsi petrecuse aceiasi ani la Bârlad, si el învãtase pe bãncile aceluiasi liceu, la aceiasi profesori venerabili… Mi-aduc aminte cã doi colegi stãteau în gazdã unde stãtuse Vlahutã… Ce prestigiu aveau în ochii nostri acei colegi, care erau constienti de norocul lor!” Aceste cuvinte ne aratã cât de adânc a rãmas Vlahutã în memoria locului, devenind un model pentru tinerii generatiilor urmãtoare din Bârlad.

Satul natal în opera lui Vlahutã

Dupã ce si-a terminat studiile liceale la Bârlad, în 1878, Alexandru Vlahutã a pornit pe drumul lung al afirmãrii literare, care avea sã-l poarte la Bucuresti, Târgoviste si în atâtea alte locuri. Dar, oricât de departe l-au dus pasii vietii, satul natal si tinutul Vasluiului au rãmas vii în inima lui si s-au strecurat subtil în paginile scrise de el. Vlahutã nu a scris poate direct povestea Plesestilor sau a Bârladului, însã duhul acelor locuri se simte în atmosfera si temele operei sale. În schitele si nuvelele sale de tinerete, inspirate de viata micilor târguri si a satelor, regãsim adesea personaje simple, oameni ai pãmântului, descrisi fie cu duiosie, fie cu un strop de ironie. Satira lui Vlahutã, prezentã în unele opere, mustrã metehnele societãtii, dar nu îsi pierde niciodatã compasiunea pentru cei nevoiasi, probabil pentru cã autorul însusi cunoscuse lipsurile pe propria piele. Cel mai cunoscut volum al sãu, „România pitoreascã” (1901), este o îmbinare de reportaj literar si dragoste de patrie. Cutreierând tara în lung si-n lat pentru a-i descrie frumusetile, Alexandru Vlahutã poartã în suflet si plaiurile copilãriei. Criticul literar Dumitru Micu avea sã numeascã „România pitoreascã” un adevãrat „atlas geografic comentat, traversat de o caldã iubire de tarã”. Aceastã caldã iubire de tarã îsi are originea si în dragostea pentru locurile natale vasluiene care l-au crescut pe autor.

De la Tutova, la gloria literarã, pãstrând rãdãcinile

Evolutia ulterioarã a lui Alexandru Vlahutã ca scriitor l-a purtat departe de plaiurile natale, însã legãtura cu acestea nu s-a rupt nicicând. În 1879 îl gãsim la Bucuresti, înscris la facultatea de Drept (studii pe care nu le va termina), apoi debutând în literaturã la prestigioasa revistã „Convorbiri literare”. Au urmat ani rodnici: Vlahutã a fost profesor la Târgoviste si la diverse scoli din capitalã, a practicat jurnalismul, ajungând sã fie unul dintre fondatorii revistei „Sãmãnãtorul”, publicatie care promova întoarcerea la valorile nationale si rurale. În aceasta se vede iarãsi firea sa modelatã de lumea de la sat, ca ideolog al sãmãnãtorismului, Vlahutã considera cã scriitorul trebuie sã fie „un semãnãtor de idealuri”, un apostol care lumineazã neamul, mai ales tãrãnimea. În anii 1890, cariera lui literarã atinge apogeul: publicã romanul „Dan” (1894), care se bucurã de un enorm succes la public, si o serie de volume de schite si povestiri („Din goana vietii”, „În vâltoare”, „File rupte” s.a.), precum si culegeri de poezii. Devine un nume cunoscut, apreciat pentru stilul limpede si pentru mesajele morale pe care le transmite. Desi faima si viata l-au purtat prin marile orase si saloane literare, Vlahutã a rãmas în esentã omul modest, cu suflet sensibil, format la tarã.

În timpul Primului Rãzboi Mondial, Vlahutã s-a refugiat la Bârlad

Un moment care l-a readus pe locurile natal a fost Primul Rãzboi Mondial (1916-1918). În acei ani grei, Vlahutã s-a refugiat din calea frontului întâi la Iasi, apoi la Bârlad, revenind asadar pe meleagurile sale. Aici a fost martor la suferintele si lipsurile îndurate de populatia Moldovei neocupate. Profund miscat, scriitorul îi scrie prietenului si istoricului Nicolae Iorga despre grozãviile petrecute în judetele Vaslui si Tutova în vreme de rãzboi: foamete, boli, sãrãcie. Dupã rãzboi, Vlahutã s-a întors la Bucuresti, însã sãnãtatea i se subrezise; a mai apucat sã vadã România întregitã si sã primeascã în 1919 Marele Premiu al Academiei Române pentru întreaga sa activitate poeticã, înainte de a se stinge din viatã la 19 noiembrie 1919.

Ultima parte a vietii, Alexandru Vlahutã si-a petrecut-o la Dragosloveni, în Vrancea

PRIETENI CARE I-AU TRECUT PRAGUL…Interesant este cã, în ultimii sãi ani, Alexandru Vlahutã si-a cãutat linistea tot în mijlocul naturii, departe de tumultul orasului. Începând din 1905, dupã ce s-a recãsãtorit cu Alexandrina (Ruxandra) Grigore, fiica unui mosier, el s-a retras adesea la conacul sotiei din satul Dragosloveni (jud. Vrancea). Acolo, în acea gospodãrie cu cerdac si pridvor, scriitorul si-a gãsit un refugiu asemãnãtor cu lumea în care crescuse. La Dragosloveni l-au vizitat prietenii cei mai buni (B. St. Delavrancea, I.L. Caragiale, Octavian Goga s.a.), semn cã Vlahutã crease un adevãrat colt de culturã în mijlocul satului românesc, întocmai cum poate visase încã din tinerete.

Mostenirea lui Alexandru Vlahutã în judetul Vaslui

FIUL TUTOVEI…Astãzi, la mai bine de un secol de la trecerea sa în eternitate, Alexandru Vlahutã rãmâne o figurã marcantã a judetului Vaslui. În primul rând, satul natal îi poartã numele: comuna Alexandru Vlahutã alcãtuitã din satele Plesesti si Pãtrãscani contopite. Numele sãu a fost atribuit localitãtii în preajma centenarului nasterii (anii 1950), ca un omagiu adus „fiului Tutovei” care a dus faima locului mai departe. La Bârlad, orasul unde Vlahutã s-a format ca elev si unde a revenit, memoria sa este la fel de prezentã. În grãdina publicã a Bârladului troneazã bustul lui Alexandru Vlahutã, asezat acolo încã din anul 1924, la doar cîtiva ani dupã moartea sa. Sculptat de artistul bârlãdean Ion C. Dimitriu-Bârlad si ridicat prin strãdaniile Societãtii Femeilor Române din localitate.