Când încep sã scriu aceastã prozã, afarã se înfiripã timid primãvara. Douã ore am cãutat hârtie de scris, pixuri, stilouri si am încercat sã mã uit pe niste schite mai vechi, cristalizate în timpul iernii ce se cam duce de pe la noi. Privesc pe geamul casei si-mi dau seama cã desi în jur e sãrãcie cumplitã, oamenii ce trec spre câmp sau intrã în magazine par mai veseli. Par doar… Cîtiva fluierã, iar elevii liceului de alãturi tocmai au încins o bãtaie în toatã regula cu soferul de pe microbuz, un mârlan autohton ce scuipã seminte douãzeci si cinci de ore din douãzeci si patru si tot încercã, fãrã succes, dealtfel, sã suceascã mintile înfierbântate ale elevelor pentru care-i plãtit sã le transporte. Atât.
Personajele acestei scrieri, fiinte pe care le puteti identifica printre sefii or subalternii dumneavoastrã sunt Gonorica Tarenbuci si Empedache Cucuruz. Nu sunt sigur cã pe lângã aceste douã personaje principale, ce vor evolua treptat, treptat pânã ce fata va purta numele Scroafa, iar Empedache, pur si simplu, Porcu’, vor mai apãrea si altele, însã cum prin fata casei mele trece duruind o tiripliscã trasã de un urecheat, mã gândesc si cred ca un al treilea erou va fi Mãgarul. Vom vedea ce iese…
Porcu’ s-a nãscut într-un sat de la câmpie, într-o familie de gospodari cu de toate si cu multi copii, ajunsi în timp, cu totii, bine si la casele lor, unii rãmasi în sat, altii în orãselul apropiat si celebru prin conducãtorii lui vremelnici, Negresti. Empedache Cucurz, Porcu’, s-a descurcat bine cu scoala, premiant de la început si pânã la clopotelul final, bucãlat de mic, dolofan si hrãnaci, chiar pântecos încã de pe vremea când, ca toti de seama lui, de altfel, pãstea oile ori cele douã vãcute în zilele însorite ale vacantelor. Mãrginea animalele si avea grijã de ele, iar cum foamea îl chinuia în continuu sugea pur si simplu de la tîta vacii lapte nestrecurat, ca un mânzat, cocea popusoi în tinte, mai mult îi pârpãlea, dijmuia grãdinile si pomii cu roade fãrã ca cineva sã-l fi zãpsit vreodatã. În zilele de sãrbãtoare, cu cei doi-trei lei pe care-i agonisea îsi lua de la cooperativã caramele si turtã dulce, iar ca supliment, ca tîrcile, scurgea zeama din ouãle gãinilor si curcilor de prin vecini, dibaci fiind si la cuibarele pãsãrilor din zãvoiul apropiat. Seara n-o fãcea pe-a mofturosul, mânca tot, tot ce gãsea, iar bunica-sa îi fãcea terci cu zahãr, chisãlitã din cirese ori visine si, ca o recompensã pentru cumintenia lui, mãlai copt si plãcintã din dovleac alb.
Nu-i de mirare cã luând proportii amenintãtoare, Empedache Cucuruz se pricopsi dezmierdat chiar si de ai sãi frati, mai întâi Godacul, apoi Grãsunul, în liceu Vierul sau Mistretul, ca, dupã armatã sã nu-l mai strige nimeni altfel decât Porcu’.
Sãrim peste anii de facultate, pe care, lesne de înteles, din pricina lipsurilor financiare din familie, Porcu’ îi petrecu la fãrã frecventã, sesiunile fiind pentru el cosmar, nu din cauza examenelor, luate mai toate cu brio, ci, mai cu seamã din cauza traiului temporar si chinuitor la cãminele studentesti din Tudor Vladimirescu si a portiilor inuman de mici de la cantinã. Suplimenta el, e drept, meniul studentesc cu cinci-sase pâini pe zi si cu o ruladã pântecoasã de parizer, însã acestea erau mizilicuri pentru stomãcelul lui dilatat ca la elefanti. Uneori simtea cã-l ia cu lesin în sãlile de lecturã, i se împãienjeneau ochii si-si jura ca, dupã absolvire, mesele sale zilnice sã fie cel putin ca la popotele ofiterilor de ziua nationalã, oricum nu mai seci ca la nuntile basarabenilor.
Au trecut anii. Porcu’ se impusese bine în comunã. Mai întâi brigadier la cultura mare, apoi inginer la ferma legumicolã, director la I.A.S. si, pe la treizeci de ani, rotunjind la muchie douã quintale, sef la C.U.A.S.C.-ul din Ivãnesti. Trai nineacã…! De bãut nu bea aproape deloc alcool, compensa însã cu lapte bãut douã trei oloaie pe zi, cas si urdã, asa, ca antreu, dupã care urmau berbecuti la protap, gîstele si ratele fripte si, ca desert, câte un torc de plãcinte, unse din belsug cu smântânã si dulceturi, pe care sotiile presedintilor de C.A.P-uri, acela ale directorilor de scoli or cãmine culturale le pregãteau din vreme si cu tot dichisul.
Porcu’ nu era om rãu. Vorbea putin si bine la întruniri, iar sedintele conduse de el nu tineau ca prin alte pãrti, ore în sir. Scurt si la obiect! Rapoarte sintetice si angajamente realiste. Urma însã partea a doua, activitatea nocturnã ce se prelungea de multe ori pânã la al treilea cântat al cocosilor, mesele doldora de bucate fiind usurate de parcã ar fi trecut prin zonã un regiment de rusi în retragere. Nu permitea petreceri cu lãutari si asta nu de frica partidului, nu se temea cã l-ar fi turnat cineva la judet, ci, pentru cã sesizase din vreme cã lãutarii mãnâncã mult rãu de tot si asta el nu putea tolera…!
Lumea îl iubea. Porcu’ era vãzut bine si la judet. Productia la el în C.U.A.S.C. era productie, oamenii furau cu mãsurã, dupã rang si posibilitãti, unii cu trãistele, altii cu sacii, cei mai pricopsiti, cu atelajele ori remorcile, iar el nu fura nimic, mânca zdravãn, din ce în ce mai zdravãn si mai des. Nu se deda nici la mãgãrii, nu se lua de femeile oamenilor, nici de vãdanele multe si triste, nici de suplinitoarele din învãtãmânt, iar de petit nu-i trecuse prin cap sã încerce încã. Asta pânã într-o zi. O zi fatalã de septembrie când vara se hârjonea cu soarele cãldut, iar nucile se ghiosau de la sine prin livezile ruginii. Apãrurã în sat cei de la cadrele judetene si, dupã douã ore de discutii, inevitabilul s-a produs: Porcu’ a fost promovat la judet, în fruntea unei mari institutii pe care, lesne de înteles, vã las s-o identificati singuri, mã refer la cei din Vaslui, în primul rând!
Gonorica Tarenbuci, pe care unii o dezmierdau de copilitã si Poale-n-brâu, din pricina usurintei cu care-si arunca fusta sau rochita peste cap, fie la scãldat, fie la jocurile de dupã cãminul cultural, or în coloniile de santieristi din zonã, mai târziu – functie de sezon – în fata si pentru vecinii mai putin predispusi a se împãca definitiv cu morala socialistã, cu militarii veniti în permisii. Acestia, e clar, erau febletea fetei. Pentru ei, cât de multi ar fi fost, îi abandona fãrã regrete si pe tractoristi, si pe activistii de partid din zonã. Încã de foarte tânãrã, Gonorica Tarenbuci a înteles cã era nãscutã si dotatã cu tot ce trebuia pentru o carierã ilustrã, asa cã, în subsidiar puse burta si pe carte, însã nu devorator. Terminã seralul fãrã probleme. De fapt, în ultimul an a avut o micã problemã, dupã ce i-a fãcut sã meargã crãcãnati pe mai toti colegii si profesorii liceului, absolvit tot la Negresti, pe unul din portari si chiar pe câteva notabilitãti ale ilustrei localitãti. Douã-trei consoarte ale celor pãcãtosi, colegii fetei, o scãrmãnaserã bine în statia de autobuz, vaicãrindu-se de oaresce mâncãrimi prin pãrtile mai pãroase al trupurilor neprihãnite si nevoite acum sã suporte ceea ce în literatura medicalã de specialitate se denumeau generic, pãduchi mai mult lati decât lungi, denumirea latinã neavând mare importantã aici. Cu aceastã ocazie, tânãra se opri din studii, liceul seral fiindu-i arhisuficient sã promoveze la judet. Unde credeti…!? Drept în antecamera unde, dupã o usã matã, lucra de mai bine de o sãptãmânã noul promovat, Porcu’.
Acesta cobora destul de rar în sectiile de productie, avea operative matinale, stia planificare si organizarea muncii, primea informãri pertinente, iar noua secretarã, ajutatã de cea care tocmai urma sã se pensioneze, îl trata ca pe un emir. Cafea, ceai din fructe de pãdure, mâncare la tavã aburindã, masaj de trei ori pe zi, mã rog, cu tot ce cuprinde acest tip vechi de îndeletnicire.
Se întelege, femeile din zona TESA o iubeau nespus de mult pe noua secretarã si, fãrã a se sti exact de unde pornise ideea, toate o dezmierdau Scroafa. Scroafa stia cã-i scroafã. Era un determinism aproape genetic. Se cumintise subit si-si sterse cu buretele trecutul tumultuos din zona crepuscularã a Negrestiului, purta haine curate, decente, care sedeau statornic pe trupu-i destul de îngãlat, dar încã neflescãit. N-avea ochi si sentimente decât pentru domnul director! Îl prinse iute în mreje pe bietul Porc care, îndrãgostit-îndrãgostit, da-i ardea niste ospete de-l speriase chiar si pe bucãtarul întreprinderii care, la anii lui, vãzuse destul de multe, însã nu-si închipuise cã cineva poate înfuleca într-o asemenea mãsurã…!
Pe scurt. În douã luni, într-o discretie totalã si fãrã alai si preot, Scroafa puse seaua pe simpaticul si imberbul Porc, fãrã ca între ei sã se fi petrecut vreo scenã cu adevãrat intimã, si asta numai din pudoarea nemãrginitã a tinerei doamne care, dupã o lunã de asteptare, pricepuse ca apetitul sexual al sotului este potolit, strangulat, estompat pânã la frângere de pofta lui evolutivã de mâncare. Scroafa îsi creionã mental viitorul. Prezentul era solid. Era în acelasi timp si sotia directorului, si nevasta Porcului. Scroafã în toatã regula si cu acte doveditoare.
La început îndrãgi tinutele elegante. Se-mbrãcã o vreme cu ce era mai bun în judet si-n zonã, apoi pretentiile vestimentare ale tinerei doamne atinserã zona nationalã si chiar shopurile. Aici se opri, pentru cã cei cu ochii ca cicoarea, o sfãtuiserã subtil s-o lase mai usor cu tigãrile Kent si bijuteriile, toate acestea putându-i periclita cariera ilustrului sãu sot, devenit între timp posibil candidat pentru o functie ministerialã…!
Porcu’ începuse sã acuze dureri articulare, iar medicii îi demonstrarã cã diabetul dobândit pe bazã de stres, nu din pricina obezitãtii, se întelege, îi poate fi fatal. Refuzã postul din capitalã si trecu pe insulinã. Fabrica mergea strunã, comenzi peste comenzi, contracte externe, valuta curgea în conturi, salariile oamenilor se mãriserã substantial, iar Porcu’, ce se misca acum tot mai greu se cantonã în birou, iar seara rãmânea sã doarmã, dupã o cinã prelungitã, în camera de oaspeti, amenajatã expres pentru el. Scroafa îl îngrijea, îi mai ascundea din mâncare, fãcea aerobicã prin camerã, de-ar fi trezit si-un mort cu miscãrile ei lascive si gratioase într-o oarecare mãsurã, însã Porcu’, chiar când, cu greu, urca pe ea, ori uita de ce face acest efort ori, pur si simplu, adormea ca un prunc, neîntors pânã la sosirea micului dejun.
Scroafa a început sã facã economii. Stia cã Porcu’ poate muri ori prin somn ori la masã. Dacã s-ar fi întâmplat o astfel de nenorocire, pe ea ar fi pãscut-o oprobiul public, blamul, decãderea, sãrãcia si distrugerea totalã. Îsi asigurã financiar viitorul. Cash, bani bine pititi, bancnote albastre si dolãrei, multi, multi, multi! Îsi pãstrã un lãntisor la gât, iar bijuteriile achizitionate le îngropã într-o cutie de tablã sub cusca lui Grivei, acasã la pãrintii ei din Chitoc.
Scroafa socializa. Mergea la teatru, participa la serate muzicale, se retrãgea la timp, motivând starea de sãnãtate precarã a sotului ei. Porcu’ abia se mai misca. îl mai vizita uneori nasul lor Tartarin Hârlet, pe care toti îl stiau de Mãgaru’. Mãgaru’ o cultiva pe finã-sa. A ajuns lider de sindicat si fura tot de acolo, trafica bilete de odihnã si abia astepta decesul finului, pentru a se lua cu fina…! Scroafa nu gafã decât o singurã datã, însã urât de tot. Se îngrãsase si ea, avea gusã, suncile îi atârnau peste marginea fustei pânã aproape de genunchi, iar expertele din sectie apreciau cã-i crescuse curul cât rîsnita. Ce expresie ruralã…! Oricum, Mãgaru’ a reusit s-o convingã sã participe la un concurs organizat de municipalitate pentru selectarea unor foto-modele autohtone:
– Nu vezi ce schiloade urcã pe podium…!? Fãrã carne, fãrã muschi, jumãtate picioare, subtiri ca grisinele, numai slãbãturi, care dacã n-ar avea piele sã le tinã oasele grãmadã s-ar împrãstia în timpul mersului. Mãgarul a fost persuasiv.
Era imediat dupã revolutie. Lumea parcã fierbea. Sex, sex, sex! Bani, bani, bani! Televiziuni, televiziuni si spectacole non-stop, munca mai usor…! O veselie generalã…! Femeile de serviciu fugãreau cu mopul si teul de spãlat pe jos directorii, elevii bãteau profesorii, si violau profesoarele, jumãtate de tarã devenise de patroni, nu se mai producea aproape nimic. Începea dezastru. Adicã un soi special de Capitalism, de sorginte geto-dacicã, oricum antimioritic. În unitatea pe care o conducea Porcu’ încã se mai lucra câte ceva, dar se fura tot, rulmenti, carcase, surubelnite, tarozi, burghie, inoxuri si masini, toate fiind de prisos aici, însã la mare cãutare la fratii nostri turci…!
Porcu’ intrã într-o somnolentã prelungitã, mânca si dormea. Mânca si Scroafa, însã ea nu dormea. Intrase în transã, intuind cã a venit si vremea ei. Primul pas.
S-a înscris la concursul de foto-modele, impulsionatã de cel de la sindicat, necãjit cã nu prea mai erau multe de sutit prin fabricã, asa cã se hotãrâse sã îmbrãtiseze si el cariera artisticã. Era tenace…! Scroafa urcã pe rampa de evolutie a fetelor, dupã douã basarabence snur, lumina rosiaticã a reflectoarelor având drept scop reclama la îmbrãcãminte intimã. Basarabencele au avut un succes deosebit. Au aplaudat chiar si femeile, iar cîtiva octogenari pricopsiti la retrocedãri trimiserã flori si cãrtile de vizitã. Nu intrãm în amãnunte. Totusi, trebuie sã stiti cã presa localã, prezentã si ea la eveniment, consemna peste douã luni cã sotii celor douã tinere cãsãtorite cu doi bãtrânei bogati tocmai rãmãseserã sãrãcutele, îndurerate si vãduve…
Ghinionul Scroafei. Curgeau apele de pe ea asteptând sã-i vinã rândul pentru a prezenta ceea ce se chemã în timpul nostru lenjerie intimã. Bucile vârtoase, ca douã piscuri tocite din muntii Bucegi, ca douã anvelope de la tractoarele nemtesti, jucau ca doi tauri dezlãntuiti, chiloteii ce ar fi trebuit sã le astupe cumva fiind de fapt un snur intermediar fosforescent si iritant ce tinea suspendat în zona pubianã un petec de cârpã, de culoarea si dimensiunea unei frunze de salcâm…Lãtimea soldurilor noului foto-model era uimitoare. Puteai lesne aseza o masã de-a latul lor, masã la care ar fi putut sedea douãsprezece persoane, fiecare având în spate ospãtar propriu, ca la noile restaurante de pe Dorobanti. Femeia încã tânãrã, încerca – vai ce efort!?, sã-si sugã burta. În zadar însã. Partea din fatã se lãsase nemilos, exact ca la ratele lesesti în prag de iarnã! Fãcu doi pasi pe podium, încercând sã meargã sãgalnic, cu fandãri, legãnat, constientã cã, desi plinutã, încã putea avea succes. Doamne, si ce foame o lovise drept în acest moment artistic sublim! Scroafa fãcu trei pasi, mai curajosi, mai mari. Dezastrul s-a produs. Scândurile au pârâit ca scobitorile iar protagonistele s-au prãbusit de sus, aproape în neant. Strigãte, tipete, vacarm! Televiziunile filmau din toate unghiurile. Au venit jandarmi, dar în zadar… Noroc de un organizator inspirat ce a sunat la 112. au sosit pompierii douã plutoane…! Bãietii au legat foto-modelul cu niste chingi si, cu o macara împrumutatã din vechea zonã industrialã au reusit s-o ridice, apoi sã o depunã în stradã. Nu sunt sigur, însã am auzit cã expozitia cu lenjerie intimã a avut un succes national, vânzãrile îmbogãtindu-i pe împletitorii de snururi…!
Porcu’ devenise incomod. Mânca în pat si, atunci când o fãcea, o fãcea pasional. Când mânca îti transmitea senzatia cã nu mai mâncase de la nastere si cã nu mai este mult pânã la sfârsitul lumii. În douã sãptãmâni de la intrarea Scroafei în showbiz, Porcu’ a decedat. Sãtul de toate. Multumit si împãcat cu sine.
A venit timpul si pentru nas! Mãgaru’ s-a ocupat de funeralii. Corect! Rapid. Eficient si definitiv! Scroafa nu jeli deloc în nici un fel. Concluzionã filozofic:
– De, sãracul meu sot, s-a nãscut prea devreme si, iatã, a murit cam târziu. Dumnezeu sã-l… Însã ultimile vorbe le luã un vânt vrãjmas ce se stârnise din senin.
Scroafa tot desteaptã însã. I-a fãcut papucii nasului, simtindu-l pervers si a luat decizia sã rãmânã, deocamdatã, singurã. Asa îi cerea decenta… Au trecut câteva luni si femeia si-a evaluat situatia. Era încã tânãrã, trecu la o curã de slãbire cruntã si dupã jumãtate de an dãdu jos cam douã sute de grame, ceea ce era un progres…! Bani avea multi. Aur si mai mult. Investi în imobiliare. Cumpãrã terenuri la mare, pe litoral. În doi ani îsi dublã averea si hotãrî cã pentru ea se deschid noi orizonturi, în politicã de data aceasta. Dupã douã-trei drumuri la Bucuresti, se întâlni cu cine trebuie, dãdu mai mult decât trebuie si, fãrã ca cineva de pe plan local sã poatã verifica, se inserã pe o pozitie fruntasã pe liste de europarlamentari. Cum sunt un autor care se respectã, mã opresc aici, nu înainte de a vã promite cã la anul o sã vã descriu evolutia Scroafei în forurile Europene.
Corneliu Bichinet
