spot_imgspot_img
15.6 C
Vaslui
28-mart.-2024

Tara mea

- Advertisement -

Speranta noastrã, România voastrã!

de Manuela Burghelea

SPERANTE Peste 50 de elevi din judetul Vaslui au demonstrat cã mai existã sperantã în România. Speranta sunt ei, cei care au învãtat sã gândeascã liber, sã analizeze si sã descifreze o societate si o tarã care, deocamdatã nu are prea multe oferte pentru ei. În ciuda acestor premise, cei 50 de curajosi si-au arãtat disponibilitatea de a înfrunta tot ceea ce îi dezamãgeste aici. Sunt adolescenti, sunt frumosi, sunt inteligenti, iar gândurile lor a trebui sã ne inspire pe totiVremea Nouã vã propune, în fiecare zi, câte un eseu al celor mai talentati dintre ei. Astãzi vã invitãm sã lecturati eseul Manuelei Burghelea.

Nu este prima datã când ti se pune aceastã întrebare – cum este tara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Drãghicescu, ba poate si ceva Ovidiu, te-au cîstigat si ti-au format convingeri sau, alteori, ti-au provocat dezaprobãri profunde. Dar niciodatã nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu tara ta, si iatã cã rãmâi geniu pustiu în fata foii goale.

Dupã amar de vreme de chibzuintã si lecturã, îti vine în minte cã România ta este o cutie neagrã. Nu cã asa i-ar fi sufletul, negru si gãunos, si nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngrãmãdit în ea toate pãcatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagrã a unui avion, în care s-ar gãsi informatia esentialã ce te-ar ajuta sã întelegi cum de a rãzbit atâta vreme prin furtuni tara ta. Cert este cã încã nu ai cheia si, poate, nici n-o vei avea vreodatã. Poate esti prea tânãr, poate nu ti-ai luat rãgazul sã o privesti în fatã sau poate cã, pânã acum, ai încercat sã crezi cã îti este indiferentã.

Mai mult, sã-ti definesti tara înseamnã sã o limitezi, sã o închizi în niste tipare, pe care ea le refuzã si peste care sare ca o cãprioarã, râzând de nesocotinta ta. Nu încerca s-o întelegi; România nu poate fi înteleasã, ea trebuie doar simtitã si trãitã, asa, ca o poezie. Nu este loc sã te complici sã îi cauti o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu si atât de putin predispus la problematizare. Ia totul cu seninãtate si vezi în tot ce te înconjoarã simple aparitii ale firii; sã faci altfel ar fi curatã blasfemie.

Când spui cã îti este imposibil sã îti limitezi tara, te gândesti, cumva, cã România este în tine, oricât de în afara granitelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaurã de sarpe, îti mai cauti adãpost în bârlog, cu ursul, dar sã nu crezi cã sentimentul acela românesc al fiintei nu vadetecum.

Nu stii altii cum sunt (ba poate cã stii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îti duci zilele aici de când cei doi bãtrâni buni încã mai umblau prin lume, ar fi trebuit ca pânã acum sã românesti la fel cu toti ai tãi, dar unii sunt mai români decât altii si, acum sincer, n-ai putea spune cã toti românii românesc în acelasi chip. Tu, de exemplu, moldovenesti în tihnã, fiindcã te-ai nãscut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepti sã-ti spunã nimeni cã tinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la ses si care se împãrtãseste de o neasemuitã frumusete, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fãrã îndoialã, mioritic pânã-n mãduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioriticã este amplã, ea înglobeazã fatalismul existentei, resemnarea, împãcarea, fiind sintetizatã de expresii precum׃ ‘‘lasã cã merge asa’’, ‘‘se putea si mai rãu’’, ‘‘încã e bine’’, ‘‘ce-o fi o fi’’. Românismul este patrimoniul tãu stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latente decât din realizãri. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latentã; el nu trãieste plenitudinea în istorie, a cãrei frãmântare o considerã irosire si pierdere oarbã de energii. Aceleiasi fibre românesti îi datorezi dragostea de pitoresc, simtul mãsurii si al întregului, simtul nuantei si al discretiei, cumpãneala gândului si un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuantat, aproape inefabil, cãlãtor sub zodii dulci-amare, refãcând în tine o infinitã pendulare între ursitã si har divin. Nu te lasi coplesit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sortii, pentru cã stii cã poate sã îti fie si potrivnicã.

Situati pe un pãmânt de cumpãnã, românii au stat aninati de munti si au demonstrat o extraordinarã fortã de rezistentã la mereu ‘‘aceste cumplite vremi de amu ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideratia este agravatã extrem de Cioran, care afirmã cã România este geografie, nu este istorie, cã mai mult a îndurat istoria, decât a fãcut-o. Totusi, tu nu poti sã te dezici de unele rãbufniri ale trecutului si, în apostazia ta, sã te consideri curat ca un ghiocel, pentru cã stii cã, din dulapul tãu de acasã, te-ar privi mustrãtor scheletele strãmosilor. Tu porti în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul si ale Peștilor Buzați, pe care, pentru posteritate, ar fi bine sã nu le renegi.

Câteodatã, constati si tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul cã poporul acesta, care, într-un document din trecut, în ‘‘Unio Trium Nationum’’, Universitatea ungurilor, sasilor si secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor fatã de cele câteva milenii de dãinuire româneascã , aproape cã nu era mentionat si nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei natiuni care l-au nesocotit – unguri, sasi, secui -, asa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea pânã si a turcilor, care l-au stãpânit, jefuit si abãtut de la viata în veac, sau cum se va ruga, deopotrivã, pentru mântuirea slavilor, care au amenintat sã-l înghitã, cu valul lor urias. Poporul român a rãbdat toate acestea în istorie, ca o simplã mãicutã de mânãstire, si a rãmas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave si cu constiintã de romani.

− Cu bucurie, spuneai, îti gândesti tara.

− Cu bucurie, pentru cã ce altã zãbavã poate fi mai de folos românului si mai cumplitã rãzbunare decât iertarea dusmanilor?…?!

− Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!

Alteori, te uiti la voi, cât sunteti de mici, si simti enorm si vezi monstruos, si mai cã-ti vine sã-l întelegi pe Caragiale, de ce vã urãste. Altã datã, citesti, ca si Cioran, în formula costinianã ‘‘nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’(preferatã de Xenopol ca motto la ‘‘Istoria Românilor’’), formula fatalismului national si, într-un glas cu cronicarul moldovean, îti deplângi tara-ti înlãcrimatã si pe bietii locuitori. Îti dai seama cã poporul tãu este bun fãcãtor de planuri, admirator de strãini si suspinãtor dupã caractere, dispretuitor al urmãrilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea conditii, ar fi de mirare sã-i ajungã cuiva o viatã de om sã înteleagã de ce esti multumit, de ce nu te revolti si de ce nu dãrâmi România aceasta din temelii, ca pe ruinele ei sã reclãdesti una nou-noutã. Tu chiar te încãpãtînezi sã simti pentru aceastã tarã si pentru biocenoza ei, dincolo de un interes stiintific bine justificat, tandrete, chiar duiosie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm si în contraritm pe lama de microscop.

Filozofând si poetizând, observi în tara aceasta a ta un ‘‘spiritus loci’’, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoastere a spiritului românesc. Matricea pãmântului de aici este indefinit ondulatã, ti-ar spune Blaga, si ea te determinã sã te consumi într-o simpatie masivã fatã de alternanta ritmicã deal-vale, în solidaritate cu orizontul tãu spatial. România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul cãruia se învârte universul tãu si la care raportezi orice alt spatiu, iar pentru tine oamenii se împart în români si în non-români. Ia, însã, aminte, sã nu-i vorbesti unui non-român despre aceasta, cã nu te-ar întelege, si pãstrezã-ti convingerea, chiar dacã s-ar putea ca desteptii sã încerce sã-ti contracareze acest adevãr cu argumente care se topesc la prima razã de lunã. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceatã si cât este amar în conditia de român.

Tu ai constiinta cã memoria colectivã uitã ce ai scris, dar retine tâlcul. Încã mai cauti neodihnit cuvântul sã exprime România ta si îl gãsesti, dupã o furtunã feroce în creier׃ oh! oh! oh! si vai! vai! vai! di tarã. Si trec anii cu roatã si tu vezi, prin spuma mãrii si prin fum, matca neamului si plaiul verde cel neadormit, si nu mai este dulce afarã si nici în bârlog, pentru cã cineva a uitat cutia deschisã si te-a rãzbit dorul…

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

262 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.